Editorial DoR #34: Conversații despre intimitate

Recent, m-am simțit iremediabil atrasă de povestea pe care mi-a spus-o un bărbat de 40 și ceva de ani despre viața lui sexuală. Partenerul lui nu-i mai provoacă satisfacția pe care și-o dorește, așa că face sex cu alți bărbați, iar asta e în regulă pentru amândoi. Discuția noastră nu era despre sex, ci despre libertate, și cred că ideea care m-a atras a fost libertatea de a deschide conversații despre asta cu omul cu care îți împarți viața. „Ce-am fi putut să facem?”, mi-a spus zâmbind relaxat. „Dacă ne-am fi despărțit ar fi însemnat că eram împreună doar pentru sex, iar asta nu e adevărat. Avem atât de multe să ne oferim.”

În familia mea nu prea s-a vorbit despre sex. Când ne uitam la televizor, iar cuplul din film –  de fiecare dată un bărbat și o femeie – devenea cât de cât fizic apropiat, părinții mei schimbau canalul. Treptat am învățat să facem asta și eu, și fratele meu. Se formase un spațiu de rușine în care am învățat să conviețuim, iar apăsarea unui buton era mai ușoară decât acceptarea în sufrageria noastră a ideii că sexul consensual e ceva normal. Nu am știut ce reprezintă sexualitatea pentru părinții mei, în afară de procreere și formarea unei familii căreia să-i dai totul, așa cum cu multă credință și bunătate au făcut ei, dar am înțeles că intimitatea și înțelegerea propriului corp trebuia să mi le caut în altă parte.

Ca reporter, mai ales în ultimele luni, am documentat multe povești din comunitatea LGBTQ+, vorbind cu ei și cu familiile lor. Mă mai întreba mama uneori de ce nu scriu și despre altceva; nu mi-ar plăcea să încerc și alte subiecte? Abia recent mi-am dat seama cât de recunoscătoare sunt pentru fiecare poveste pe care am scris-o despre un tip gay, o tipă lesbiană, o persoană transgender sau oricine simte că nu se încadrează în definițiile binare. Se știu pe sine, se chestionează, se confesează cu asumare chiar și atunci când, indiferent ce alte lucruri fac, indiferent cât de des au mai vorbit despre asta, discuțiile ajung invariabil la coming out, la cum au descoperit că îi atrage același sex sau că nu se identifică cu corpul în care s-au născut. Intimitatea corpurilor lor devine motiv de protest, de referendum, de câștigat drepturi.

Când am văzut recent filmul Touch Me Not – un proiect hibrid între realitate și ficțiune al regizoarei Adina Pintilie –, m-au lovit mai puțin scenele în care personajele își explorează corpul, intimitatea și tabuurile, cât mai degrabă conversațiile. Personajele – cu dizabilități fizice sau traume emoționale care transcend diferențele de gen, vârstă și corp – discută despre nevoile și prejudecățile lor, pentru că regizoarea le întreabă cu sinceritate despre ele.

Întrebările pe care nu ni le punem și conversațiile pe care nu le avem lasă răni, iar ele sapă adânc. Poveștile din acest număr vorbesc în mare măsură despre asta, așa cum vorbesc despre moștenirile pe care le primim de la părinți, de la bunici, de la societatea în care ei au crescut. Veți cunoaște o familie care trăiește cu Huntington, o boală neurodegenerativă rară, care îl afectează nu doar pe soț – al cărui corp își pierde treptat libertatea –, ci și pe soție, devenită motorul familiei, și pe cei doi copii – ambii născuți, ca și tatăl lor, cu 50% risc de a dezvolta boala. Veți citi și povestea colegei mele, Ioana, care, dându-și seama că e singurul urmaș al familiei, s-a întors în Suceava natală și înstrăinată ca să înțeleagă cum au definit-o mama, bunica și trecutul acestora.

Odată ce ne înțelegem moștenirile, ne vom putea creiona mai bine dorințele, idealurile și generațiile viitoare. Pentru Andra Guți, o actriță de 19 ani premiată la Festivalul de la Locarno, asta înseamnă să meargă la studii în străinătate; pentru o tânără pilot de raliu care de mică a fost susținută de mama ei să fie orice vrea, înseamnă să schimbe narațiunea unui sport dominat de bărbați; pentru un activist și fotograf cu zeci de ani de voluntariat, înseamnă să plece din țară cu partenerul lui, alungat de lipsa de respect pentru relația pe care o trăiește și de ciocnirile dureroase cu sistemul de sănătate.

Suntem doar o parte din tot ceea ce putem fi dacă nu vorbim despre boli, despre sexualitate, despre răni și nevoi, dacă nu declanșăm acest act de iubire care începe adesea cu câteva cuvinte dificile: „Hai să vorbim, sunt aici ca să te ascult”. Nu cred că e ușor. Fotograful Andrei Pungovschi i-a întrebat pe protagoniștii pictorialului din acest număr ce ar schimba la cum au fost crescuți de părinți. „Le-aș spune să vorbească mai mult”, i-a răspuns unul dintre ei. „Dar tu știi ce greu e să vorbești cu copilul tău?”

Ca și ochii care ne privesc de pe copertă, intimitatea poveștilor pe care urmează să le citiți e dezarmantă. Ne pune față în față cu propriile prejudecăți, întrebări și bagaje pe care le cărăm cu noi din generație în generație. Iar să înțelegem din ce suntem făcuți poate fi, în vremurile astea, un privilegiu.