[Corespondenţă One World Romania] Andy Glynne şi animaţia documentară

Andy Glynne e un regizor și producător de film documentar britanic, de două ori premiat BAFTA și fondatorul Documentary Filmmakers Group, asociația națională de profil.  A venit la One World Romania pentru a susține un masterclass despre filmul documentar de animație și un workshop de două zile pentru regizorii cu proiecte în faza de dezvoltare.

Deși psihiatru la origine, Glynne a renunțat la medicină în urmă cu 10 ani pentru a face film. Subiectele din această sferă nu l-au părăsit însă niciodată. Seria Animated Minds, în care mărturii audio ale unor  persoane cu probleme de sănătate mintală au devenit suportul pentru documentare de animație, continuă să fie folosită ca material didactic atât în școli de film, cât și în centre de terapie.

„Am devenit un purtător de cuvânt pentru documentarul de animatie, deși nu mi-am propus niciodată”, spune Glynne.  „Prima încercare a fost chiar Animated Minds și, la momentul în care seria a primit undă verde de la Channel 4, nu știam nimic despre animație. M-am oprit direct la librărie și am cumpărat cărți ca să înțeleg ce e și cum se face animația. Am crezut că tot proiectul va fi un eșec, dar a fost, de fapt, o mare reușită.

Acum documentarul de animație e recunoscut ca un gen în sine, dar am unele dubii în privința asta. Cred că e doar un mod de a face un film, de a spune o poveste.”

Glynne are câteva reguli pentru când ar trebui folosită animația. Prima regulă: când încerci să ilustrezi o experiență subiectivă, ceva ce se întâmplă în mintea cuiva și ar putea fi descris în cuvinte, dar care, de fapt, ar fi mult eficient descris în imagini. Tulburările mintale sunt exemplul perfect.

A doua regulă se referă la situația când vrei să-ți protejezi personajele. Animația devine o soluție de a le păstra anonimatul, fără să trebuiască să renunți la poveste.

În al treilea rând, poți folosi animația când filmezi „ceea ce nu poate fi filmat” – dacă esti jurnalist de investigație și mergi undeva unde poți înregistra sunet, dar nu și imagine, poți să te folosești de mărturiile audio și să creezi un story animat.  Coreea de Nord e exemplul cel mai bun. E imposibil de filmat în Coreea de Nord și totuși trebuie să găsim modalități de a arăta ce se întâmplă acolo.”

Coreea nu e doar un exemplu, Glynne lucrează acum la Nothing to Envy, un proiect bazat pe romanul cu același nume al jurnalistei LA Times, Barbara Demick, care conține mărturii ale unor defectori. Filmul este în faza de strângere de fonduri și va dura cel puțin doi ani și jumătate până la finalizare.

„Să faci animație e complicat, scump și necesită mult timp”, spune el. „De multe ori, e mai simplu să filmezi un documentar pe teren, cu personaje reale. Esențial e însă să alegi modalitatea de expresie cea mai potrivită pentru story. Sunt situații în care animația se potrivește de minune și altele în care nu se potrivește deloc.  Acum câțiva ani, de exemplu, BBC  a produs o serie de documentar de animație despre cupluri care trec prin terapie. De ce să faci asta, cand există cu siguranță cupluri care ar accepta să fie filmate în timpul ședințelor?

Sfatul meu e să găsești subiectul fimului și să te folosești de forma vizuală cea mai potrivită. Sau să nu faci un film deloc.  Sunt situații când un documentar radio sau un feature de cinci mii de cuvinte sunt la fel sau chiar mai eficiente decât un film.”

Cea mai mare greșeală pe care a observat-o la realizatorii de film documentar e că devin obsedați de o temă. „Sunt pasionați de un subiect, fie el situația potlitică din România, schimbarea climatică sau eutanasia, dar atunci când îi intrebi care e povestea, care e storyul, se uită la tine și nu înțeleg.

Documentarul, asemenea unui film de ficțiune și unei cărți bune, se bazează pe spunerea unei povești. E partea esențială a oricărei opere creative, dar care, în cazul documentarelor care se produc acum, deseori lipsește. Realizatorii nu iau în considerare povestea, înainte de toate.”