În numele tatălui

Amintirile din copilărie ale lui Creangă mi‐au dat ceva bătaie de cap. Chiar şi acum, la 27 de ani, când cineva îmi vede numele complet în buletin nu se poate abţine: „Smărăndiţa? Ca Smărăndiţa popii?”. Uneori răspund, numai ca să văd cum se stinge ironia din zâmbet:

„Da. Şi tata chiar e popă”. Pe unii, răspunsul meu îi face şi mai curioşi: „Şi cum e să fii fată de preot? Eşti credincioasă?”. Simt că se aşteaptă să le spun că mă rog dimineaţa şi seara, înainte de fiecare masă, că merg foarte des la slujbe, că toată viaţa mea gravitează în jurul religiei. De parcă alegerea tatălui meu de a‐l urma pe Dumnezeu se revarsă prin duh sfânt şi asupra mea.

Tata a vrut din copilărie să devină preot. S‐a născut şi a crescut în Măneciu Pământeni, un sat apropiat de staţiunea montană Cheia, o zonă în care dai de mănăstiri la tot pasul: Crasna, Suzana, Zamfira, Cheia. Încă de când era mic, bunicul meu i‐a aranjat ca în vacanţele de vară să meargă la câte o mănăstire să‐i ajute pe călugări. Cu timpul, a început să lucreze nu numai în grădinile şi pe domeniile mănăstirilor, ci a intrat şi în biserici, tot un fel de băiat bun la toate. Când a venit vremea să‐şi aleagă liceul, a ales fără ezitare seminarul şi apoi teologia.

Mama provenea dintr‐o familie de credincioşi moderaţi; bunica mergea des la biserică, dar bunicul nu se sfia să înjure de cele sfinte. L‐a cunoscut pe tata la o petrecere, când erau amândoi în facultate. El era acolo cu o altă fată, dar a stat puţin de vorbă cu mama, i‐a cerut numărul de telefon şi a sunat‐o chiar în ziua următoare. Au rămas împreună. Tata a plecat la scurt timp în Bulgaria, la Biserica Ortodoxă Română din Sofia, pe post de ajutor de preot. În 1982, ai mei s‐au căsătorit, iar un an mai târziu m‐am născut eu. Tata s‐a preoţit în ’85 şi tot atunci i s‐a dat dreptul de a‐şi aduce întreaga familie alături. Mama a îmbrăţişat cu drag cariera de casnică şi preoteasă.

De Crăciun, tata le aducea copiilor ortodocşi care veneau la biserica noastră din Sofia, fie ei români sau bulgari, un Moş Crăciun care le oferea daruri în schimbul unor recitaluri de poezii sau colinde. În fiecare an îmi pregăteam un repertoriu întreg ca să‐l impresionez pe Moş. Singurul an în care nu a venit a fost în 1989. L‐am întrebat pe tata de ce şi mi‐a răspuns întunecat: „În ţara noastră e revoluţie şi tu visezi Moş Crăciun! Şi tu n‐ai învăţat că Moş Crăciun nu e Cel mai important acum?”

Adevărul era că nu învăţasem. Crăciunul însemna brad, moş şi cadouri, plus muzica tânguitoare pe care o asculta tata – ceva cu un bebeluş care se naşte într‐un grajd. Eu ştiam că bebeluşii se nasc la spital. Ana, sora mea, acolo se născuse. Abia peste un an am aflat mai multe. Eram în clasa I la o şcoală bulgărească, iar învăţătoarea l‐a invitat pe tata să ne spună câte ceva despre Crăciun. A venit în faţa clasei îmbrăcat în reverenda lui neagră, lungă până în pământ, asortată perfect cu părul şi barba. Eram mândră că ştia povestea bradului şi povestea bebeluşului Iisus, născut sărac, cum bănuiam, dar care avea să facă minuni.

Pe tata nu l‐am auzit vorbind despre Dumnezeu decât în spaţii publice: în biserici şi la şcoală. Acasă era mai preocupat să mă vadă lucrând la teme. Nu‐mi amintesc dacă el sau bunica din partea mamei m‐a învăţat rugăciunile pentru copii. Când ne‐am întors în România, mi‐a spus că trebuie să învăţ rugăciunile mai grele, Crezul şi Tatăl Nostru, ca să nu mă fac de râs în faţa colegilor.

În anii în care am locuit la Sofia, mergeam la biserică doar când mă împărtăşeam, la slujbele de seară de dinaintea Paştilor sau dacă vizitam alte oraşe. În fiecare oraş nou în care mergeam, cum dădeam de o biserică, intram în ea; îl urmam pe tata la icoane, ne închinam şi le pupam. Nu‐mi spunea nimeni de ce făceam asta. Dar dacă tata făcea, trebuia să facă toată familia. Odată cu mutarea la Măgureni, tata a început să insiste ca eu şi soră‐mea să venim mai des la biserică. Era rareori autoritar. Poate şi pentru că până în adolescenţă am fost cuminte. Sora mea la fel. Însă când ne spunea duminică la prânz „mai veniţi şi voi la biserică, n‐o să se ia sfinţii după voi”, avea o privire din care înţelegeam amândouă că nu era de glumă.

Pentru că tata nu vorbea niciodată despre credinţă acasă, am început să scotocesc prin biblioteca lui după cărţi care să‐mi spună cine e Dumnezeu şi ce e cu credinţa în el. De când tata mă admonestase că nu ştiam nimic despre Crăciun, am crezut că trebuie să înţeleg totul singură şi că nu‐i place să audă întrebări. Am început cu biblia, pentru că auzisem că e o carte importantă. Când m‐a văzut prima dată cu ea în mâini, mi‐a spus că e prea grea pentru mine şi mi‐a recomandat varianta pentru copii, cu poze. Din ea am aflat multe despre proroci, Dumnezeu, Fecioara Maria, Iisus. Absorbeam informaţii, dar nu ceream lămuriri suplimentare. Credeam totul, inclusiv aventurile biblice, pentru că erau, aşa cum spunea tata în biserică, „cuvântul lui Dumnezeu”. Am înţeles ce era cu Iisus din filmul lui Zeffirelli, Iisus din Nazaret.

Când aveam vreo 15 ani, tata m‐a trimis să mă spovedesc. Un preot avea să‐mi dea voie să mă împărtăşesc, sau nu, numai după ce îi spuneam în ce fel am păcătuit. Prima împărtăşanie au primit‐o discipolii de la însuşi Iisus, la Cina cea de Taină, după cum spune legenda. Iisus a binecuvântat pâinea şi vinul de la masă, le‐a întins ucenicilor şi le‐a spus să mănânce şi să bea. Le oferea, metaforic, trupul şi sângele său pentru a se curăţa de păcate. Împărtăşania se poate face numai după o perioadă de post, urmată de spovedanie, când creştinul se duce singur în faţa preotului şi îi mărturiseşte acestuia păcatele săvârşite. Aflasem lucrurile astea de la şcoală.

M‐am dus atunci la un preot dintr‐un sat vecin ca să‐mi mărturisesc păcatele, pentru că nu se obişnuieşte ca familia preotului să i se spovedească acestuia. Era înainte de Paşti, ţinusem post o săptămână şi nu prea ştiam ce păcate aveam. Învăţasem cele zece porunci şi cele şapte păcate capitale şi îmi imaginam că dacă am făcut ceva rău, trebuie să se regăsească pe una dintre aceste liste. Preotul la care m‐am dus a citit o rugăciune dintr‐o carte şi mi‐a spus să zic ce am pe suflet.

–Am minţit, am spus. – Da, a spus el.
–Am vorbit urât.
– Da.
– Uit să‐mi spun rugăciunile câteodată.
– Da. (Pauză lungă.) Atât?
– Da.

A mai spus o rugăciune, mi‐a dat să pup crucea pe care o ţinea în mână şi m‐a trimis acasă. O nimica toată. M‐am spovedit în anii următori şi la alţi preoţi şi scenariul era cam acelaşi. Unii mă întrebau dacă mi‐am supărat părinţii, dacă m‐am certat cu cineva şi de fiecare dată mă iertau de păcate şi îmi dădeau voie să mă împărtăşesc. De fiecare dată ieşeam din biserică la fel cum intrasem, nici vorbă de uşurarea despre care auzisem că se aşază în suflet după ce îţi mărturiseşti păcatele.

În clasa a IX‐a m‐am împrietenit repede şi pe viaţă cu tiza mea, Smaranda, opusul meu absolut: vorbăreaţă, acidă, cu capul plin de filozofie şi atee. Ea a fost prima care mi‐a spus pe şleau că preoţii pot fi ipocriţi, că biserica e o invenţie şi că Dumnezeu nici nu există. O fi tata un om bun, mi‐a zis, dar s‐a cam înşelat când a crezut povestea cu Iisus cel înviat. Avea un dispreţ evident şi de neclintit pentru tot ce crezusem eu că era adevărat. Sau pentru ce încercasem să cred că e adevărat. Că nu mi‐era prea clar. Şi nici ea nu m‐a convins cu filozofii ei, cu Darwin şi ce mi‐a mai dat să citesc. Din punctul meu de vedere, oricare variantă putea să fie la fel de adevărată şi nu exista nicio cale să se demonstreze dincolo de orice îndoială cine avea dreptate. Nu vedeam decât că tata a crezut în Dumnezeu, a ales să‐l urmeze şi a ajuns preot. Smaranda credea în Heidegger, a ales să‐l urmeze şi eram curioasă unde va ajunge (azi face un doctorat în filozofie în SUA). Eu încă nu credeam în ceva cu atâta tărie. Am continuat să mă duc când şi când la biserică pentru a‐l mulţumi pe tata, să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc din aceleaşi motive. Dacă ştiam ce are de făcut un bun creştin şi dacă reuşeam să fac şi eu câte puţin din toate, atunci eram şi eu un bun creştin. Iar dacă nu, oricum Dumnezeu era bun şi ierta orice. Din tot ce ştiam despre El, asta îmi plăcea cel mai mult.

M‐am simţit mai aproape de divinitate când am renunţat la rugăciunile de seară standard şi am început să‐i povestesc lui Dumnezeu ce făceam ziua şi cum credeam eu că greşisem faţă de oameni. Era o descoperire pe care nu ştiam cum s‐o apăr în faţa lui tata, care mi‐ar fi spus, aşa cum spunea în predici, că legătura dintre credincios şi Dumnezeu se face prin preot.

În vara lui 2003 l‐am cunoscut pe Mihnea, într‐o excursie organizată în Grecia, cadou de la ai mei pentru mine şi sora mea. Crescuserăm suficient încât ai mei să ne lase singure. Ne‐am urmărit cu privirea două zile înainte să vorbim, eu şi Mihnea. Văzusem cum a intrat cu capul plecat în biserica din Salonic şi s‐a închinat la toate icoanele. După ce ne‐am împrietenit, nu m‐am abţinut şi l‐am întrebat dacă tatăl lui e preot. Nu era. De fapt, nici nu mai avea tată. Începuse să meargă cu mama lui la biserică şi îi plăcuse. Şi credea pe bune în tot. Ţinea posturi, se spovedea, se împărtăşea, se închina când trecea pe lângă biserici şi citea cărţi religioase. Abia împlinise 18 ani şi era cel mai sincer credincios pe care îl văzusem vreodată. Şi cel mai atrăgător. Ai mei l‐au iubit ca pe nimeni altul.

Întorşi în ţară după ce s‐a terminat excursia, am început să ne vedem mai des şi peste noapte ne‐am transformat în cuplu. Adică peste noaptea în care l‐am invitat la mine la un ceai şi ceaiul s‐a transformat în prima noastră noapte de dragoste. Şi pentru el chiar prima. Dar nu asta a fost surpriza cea mai mare, să aflu că era virgin. Când ne‐am trezit dimineaţa, mi‐a mărturisit că s‐a simţit bine, dar că vrea să se împărtăşească de Crăciun, adică peste două luni. Pentru ca el să fie un om curat, trebuia să se spovedească de două ori, o dată la începutul postului, ca să‐şi recunoască păcatul, apoi în Ajun, ca să i se aprobe împărtăşania. Pe scurt, sex abia după Crăciun. M‐a întrebat dacă n‐aş vrea şi eu să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc cu el. L‐am privit lung în ochii lui verzi şi senzuali şi m‐am gândit că o fi cool ca în epoca noastră să ţii la virtutea castităţii. Măcar puteam să ne pupăm.

Cu spovedania lucrurile stăteau altfel. A te spovedi era ca şi cum ar trebui să treci de o uşă numai după ce ai spus parola. Dacă ai spus parola corect, treci mai departe. Numai că parola ta trebuie să corespundă cu a preoţilor. Ei decid când şi cât ai greşit. Nu Dumnezeu, nu Iisus; ei, preoţii. De la preot la preot, păcatele mai mici sau mai mari pot fi trecute cu vederea, pe criterii pe care doar ei le cunosc. Unii te vor lăsa să te împărtăşeşti dacă eşti fumător şi nu poţi să te abţii, alţii, cum e tata, consideră că fumatul e un viciu care te ţine sclav şi nu‐ţi acordă dreptul la împărtăşanie (deşi şi el fumează). Majoritatea preoţilor nu te iartă pentru sex în afară căsătoriei. Din cauza asta, eu nu mă mai spovedisem de vreo trei ani. Tata nu m‐a întrebat niciodată de ce, dar cred că ştia prea bine.

M‐am spovedit totuşi atunci cu Mihnea, la duhovnicul lui. Am mărturisit păcatul cel mare, iar preotul mi‐a atras atenţia asupra consecinţelor actului sexual, ale unui posibil avort. Părea genul de preot care nu s‐ar fi bucurat dacă îi spuneam că folosesc metode contraceptive, pe care unii preoţi le consideră un bombardament asupra potenţialilor copii pe care i‐ar putea face o femeie, deci crimă. (Tata nu e de acord cu astfel de extreme.) Mi‐a recomandat să mă întorc la spovedanie după o lună şi jumătate de post şi apoi o să am voie să mă împărtăşesc. Şi poate eu şi Mihnea am putea începe să ne gândim la căsătorie.

N‐am mai vorbit cu niciun preot despre păcate de‐atunci. Deşi îmi vorbise frumos şi logic, preotul nu m‐a convins că greşisem. Pentru că nu credeam că făcusem un păcat. Făcusem un act de dragoste. Faptul că preoţii decid când eşti pregătit pentru împărtăşanie şi nu Dumnezeu în mod direct, m‐a convins că preoţii, biserica şi toate regulile sunt instituite de oameni. Am decis că singurul exemplu de urmat din pildele lui Iisus e bunătatea şi dragostea faţă de oameni, dar nici chiar duse până la a întoarce şi celălalt obraz.

În cei doi ani cât am fost cu Mihnea, l‐am însoţit când şi când la slujbele de duminică şi i‐am respectat dorinţa de a se păstra cast în timpul posturilor. De Paşti, am ales pentru prima dată să nu merg la ai mei şi să rămân în Bucureşti cu el. Am asistat la prima slujbă de Înviere oficiată de un preot care nu era tatăl meu. Şi atunci mi‐am dat seama că îmi lipsea momentul Învierii aşa cum îl ştiam de la tata.

Trăisem ani de‐a rândul acest moment. La miezul nopţii, în biserică se sting toate luminile. În altar, tata aprinde o lumânare din care va da lumină tuturor. Apoi, cântă singur „Hristos a Înviat”. Stă în uşile altarului, cu faţa spre lumea din biserică, în mâini ţine o lumânare mare şi albă pe care o ridică şi o coboară pe ritmul melodiei. Începe pe un ton grav; vocea lui de bas îi permite să enunţe limpede note joase care dau senzaţia că transmit un mesaj important. Apoi urcă un ton şi vocea lui se aude până în spatele bisericii fără ajutorul boxelor şi urcă până în vârful cupolei. Puternică şi melodică în acelaşi timp, vocea tatei mi‐a transmis întotdeauna emoţia oricărei melodii pe care a interpretat‐o, fie că era romanţă, colind sau cântare bisericească. Iar când anunţă învierea lui Iisus, de multe ori mi‐am imaginat cum sufletul chiar se înalţă spre cineva, acolo sus.

Când tata cântă „Hristos a Înviat”, toate poveştile pe care le ştiu despre pruncul venit pe lume să salveze omenirea devin credibile. Doar că în faţa credincioşilor, el nu e un povestitor. El încearcă să le explice de ce sacrificii e nevoie pentru ca fiecare credincios să poată trăi o viaţă veşnică fericită alături de Dumnezeu Tatăl şi fiul său, Iisus. Nici el şi nicio carte de pe lume nu mă va convinge că exact asta cere Dumnezeu de la noi: sacrificii.

După ce m‐am despărţit de Mihnea, m‐am despărţit şi de accesoriile cu care Dumnezeu e reprezentat pe pământ: slujbe, posturi, spovedanii etc. Am început să învăţ cum e să trăieşti pe propriile picioare şi gândurile sfinte cu greu îşi mai puteau face loc în viaţa mea. Până când, acum doi ani, de Paşti, m‐am trezit din nou cu gândurile spre ceruri.

Plecasem cu câţiva prieteni într‐o vacanţă, în Bosnia şi Croaţia. Ai mei nu fuseseră foarte încântaţi că plecam în vacanţă tocmai de Paşti şi parcă îl auzeam pe tata cum mă întreabă: „Ai aprins şi tu o lumânare măcar?”

În dimineaţa de după Înviere, am pornit printre moscheile din Sarajevo în căutarea unei biserici ortodoxe. Când am găsit‐o, era înconjurată de un gard de fier. Am ajuns la uşile de lemn şi am apăsat pe mâner. Închis. Nimeni în jur. Aş fi vrut să‐i pot spune lui tata: „Uite, uşile la casa Domnului nu sunt întotdeauna deschise.” Am ieşit din curtea bisericii şi am plecat mai departe să descoperim oraşul, bombardat cu puţini ani în urmă. Contradicţiile dintre cuvântul lui Dumnezeu şi ceea ce se făcea în numele lui m‐au pus pe gânduri şi înainte, dar când le‐am văzut atât de aproape, în ruine şi în sărăcia pe care o aduce războiul, am înţeles. Dumnezeu era prea abstract ca să poată fi cuprins cu mintea, iar religiile cu normele lor atât de amănunţit gândite erau prea concrete ca să poată deriva direct din el. Cred că tata a ales în mod conştient să nu‐mi impună credinţa în Dumnezeu. Cred că ştie cât e de greu să accepţi atâtea reguli, care de cele mai multe ori se bat cap în cap. Pentru mine nu cred că mai există vreo cale să ajung la El: cu mintea nu pot, iar în suflet nu ştiu cum să‐i fac loc necondiţionat. Dacă există, o să‐mi ierte şi asta. Din tot ce am învăţat despre El, asta continuă să‐mi placă cel mai mult.