Crima de la grădiniță

Nota editorului: De ce am publicat acest text
Povestea „crimei de la grădiniță” conține mai multe pasaje care descriu fapte de violență. Am ales să le redăm pentru că povestea soților Botan nu este completă fără gravitatea lor, așa cum nu este completă fără istoria relației de 20 de ani care a precedat această crimă. Am documentat și publicat istoria lor pentru că e o lentilă importantă prin care să privim atât fenomenul răspândit al violenței în familie, cât și transformarea relațiilor de gen din cuplurile moderne și dificultatea noastră a tuturor de a discuta despre asta. Chiar dacă nu a influențat hotărârea noastră jurnalistică de a face acest material, și procurorul în acest caz a cerut la proces ca sentința să fie comunicată în formă extinsă publicului, pentru că ar putea contribui la prevenirea săvârșirii unor infracțiuni similare.

Tribunalul București forfotea de oameni într-o zi de la finalul lui septembrie 2018. Pe coridoarele întunecate, reclamanți, pârâți, procurori și avocați se intersectau căutându-și sala. Într-una dintre ele începea prima audiere de martori în ceea ce presa denumise la începutul anului „crima de la grădiniță”. Atunci, pe 26 ianuarie, Nicoleta Botan, proprietara grădiniței, a fost înjunghiată de soț, Marius Botan, chiar în biroul ei, în timp ce la parter avea loc o petrecere aniversară. Copiii lor, de cinci și un an, erau și ei la petrecere.

Sala de proces era tapetată cu lambriuri maronii. În spate stăteau două educatoare, foste angajate ale Nicoletei, care așteptau să fie audiate. Avocatele lui și a familiei soției s-au așezat în prima bancă din stânga. În dreapta, pe prima bancă de lemn din boxa acuzaților, Botan, un bărbat înalt și slab, își mișca neliniștit maxilarul și își freca palmele de pantaloni. În fața rândurilor de bănci erau procuroarea, grefiera și judecătorul, care stătea la un prezidiu încadrat de cele două steaguri ale României și Uniunii Europene.

Procesul urma să stabilească dacă omorul fusese premeditat și câți ani urma să primească Botan pentru că și-a ucis soția.

Una dintre cele două educatoare care au depus mărturie în acea zi era Mădălina Enache. A venit din spatele sălii și s-a oprit între cele două rânduri de bănci, chiar în stânga lui Botan, care n-a întors privirea spre ea când a început să vorbească la microfon. Enache are 31 de ani, ochi albaștri și voce caldă și a fost mâna dreapta a Nicoletei la grădiniță. Judecătorul i-a pus întrebările obișnuite: dacă inculpatul Marius Botan îi este rudă sau prieten, dacă are vătămări de pe urma săvârșirii infracțiunii. A răspuns că nu. A întrebat-o dacă menține declarația dată în cadrul urmăririi penale. Da. A întrebat-o dacă este creștină și a pus-o să jure pe Biblie.

Judecătorul a rugat-o apoi să spună, „scurt și la obiect”, ce știe „în legătură cu această cauză”.

Enache a venit la grădiniță vineri, 26 ianuarie. La un moment dat a început să pregătească petrecerea aniversară a unei fetițe de trei ani, la care urmau să participe cei peste 20 de copii. În timpul petrecerii, în jurul orei 11:45, i-a declarat Enache judecătorului, colega care muncește la bucătărie a chemat-o să-i spună că șefa este încuiată în biroul ei de la etajul unu și că prin ușă i-a spus să cheme poliția.

„Ușa era încuiată pe interior?”, a întrebat-o judecătorul pe Enache.

„Da.”

„În afară de victimă mai era cineva în încăpere?”

„Da.”

„Cine?”

„Era soțul dânsei, domnul Marius Botan”.

Nicoleta, sau Nico, cum îi spunea mai toată lumea, avea 39 de ani. Grădinița Funny Land era afacerea pe care o începuse în vara lui 2014, spre finalul concediului de maternitate după prima naștere. La începutul lui 2018, fiica ei avea cinci ani, iar fiul ei, nici un an și jumătate.

După ani în care s-a chinuit să găsească educatori și copii, ajunsese la cinci oameni în echipă și 25 de copii înscriși, în trei grupe, îngrijiți cum își dorea Nicoleta. Nu primeau recompense sau pedepse, iar educatorii le vorbeau de la egal la egal. Mâncarea era bine aleasă: carne de curcan, supe creme, multe legume, fructe și dulciuri fără zahăr. Vara petreceau timp în curte, cu mâinile în pământ și pietre de râu.

Fata și băiatul ei erau înscriși la aceeași grădiniță. Avea aproape o comunitate de mame care-i deveniseră prietene, alături de care învățase, la întâlniri și workshopuri, că venise vremea ca cei mici să fie crescuți fără colțul rușinii și fără „faci cum îți spun eu”.

Grădinița era o a doua casă. Mai ales de când pe cea pe care o împărțea cu Marius, cu care avea o relație de 20 de ani și cu care era căsătorită de 10 ani, nu o mai simțea ca pe un acasă. Pe măsură ce munca de la grădiniță s-a intensificat, relația de cuplu s-a deteriorat, ca într-un dans pe care niciunul dintre parteneri nu mai știe să-l danseze. Chiar dacă la început Marius o ajutase – de la zugrăvit interiorul grădiniței până la meșterit portițe de lemn pentru copii –, în timp a ajuns să-i reproșeze că munca era mai importantă decât familia. Dar erau și cuvinte grele, spun prietenele Nicoletei. Că ar fi făcut-o grasă, că ar fi întrebat-o „cine ești tu să-mi ordoni mie?”.

Tensiunile din cuplu au făcut-o pe Nicoleta să-și dorească divorțul și un nou început, ceea ce Marius nu putea să accepte.

Pe 26 ianuarie 2018 au venit separat la grădiniță. Copiii au rămas jos la petrecere, Nicoleta în biroul de la etaj, iar Marius s-a întors acasă, pentru că avea liber de la producătorul de pâine, unde lucra ca inginer cercetător. La un moment dat, s-a întors la grădiniță, a luat cuțitul pe care-l pusese în portbagaj cu o seară înainte, l-a ascuns în geacă, a urcat în biroul ei și l-a încuiat. Când un prieten de familie a spart până la urmă ușa, Nicoleta era inconștientă, căzută pe masa de masaj pe care o ținea în birou, sângerând din mai multe răni. Marius era în picioare, cu cuțitul îndreptat spre propriul piept.

Nicoleta a murit trei ore mai târziu, la spital.

Presa a numit povestea lor „crima de la grădiniță”.

Botan a fost reținut de polițiști și, în ziua următoare, arestat preventiv pentru 30 de zile, măsură prelungită apoi lunar de către judecător. În mai a fost trimis în judecată odată cu finalizarea cercetării cu un rechizitoriu, raportul procurorului de caz despre ce s-a întâmplat în ziua crimei, circumstanțele și acuzațiile penale împotriva inculpatului. Documentul, alături de alte probe din dosarul de cercetare penală, ajută instanța să judece ce s-a întâmplat în acea zi, cine este de vină și ce pedeapsă va primi.

Inițial, Botan a fost acuzat pentru infracțiunile de omor și lovire sau alte violențe, comise asupra unui membru al familiei. La mijlocul lui martie, procurorii au schimbat încadrarea într-una pentru care pedeapsa este mai mare: omor calificat cu premeditare. Procurorul a scris în rechizitoriu că Botan „a acționat cu premeditare, cu o violență excesivă, prin aplicarea mai multor lovituri de cuțit, împotriva soției sale, (…) în timp ce aceasta era la locul de muncă, într-o grădiniță de copii, unde se aflau mai mulți minori, inclusiv cei doi copii ai inculpatului și victimei”.

Botan a declarat autorităților că venise de fapt pregătit să se sinucidă în fața soției. Rechizitoriul spune că, odată ajuns în biroul acesteia, i-a spus că s-a săturat de viața pe care o duce și de faptul că ea îl desconsideră. Aceasta este poziția pe care apărarea lui a avut-o pe durata procesului, pledând pentru renunțarea la încadrarea de omor cu premeditare. Avocata a motivat că bărbatul suferea de depresie și a cerut instanței ca el să fie expertizat psihiatric. Judecătorul a întrebat-o dacă susține că bărbatul nu avea discernământ. Ea a răspuns că nu și judecătorul a refuzat cererea.

În octombrie, la o altă înfățișare din proces, judecătorul a audiat alți patru martori din ziua crimei: trei din echipa grădiniței și un prieten de familie al soților Botan. Una dintre educatoare a povestit că îl văzuse de dimineață pe soțul directoarei în grădiniță, stând de vorbă cu fiica sa, Ana. Nu știa de ce venise, dar uneori mai apărea „să mai stea cu Ana, făcea una-alta, ce mai era nevoie, pe acolo prin grădiniță, muncă de bărbat”. Alte angajate au spus că auziseră zvonuri despre o relație tensionată între ei, dar nu le-au dat prea mare importanță, pentru că șefa lor nu vorbea despre relația ei.

Ce s-a întâmplat în istoria cuplului Botan, înainte de a deveni victimă și agresor, este mai puțin relevant pentru sistemul de justiție, care avea suficiente informații despre împrejurările crimei ca să poată stabili o pedeapsă. Însă istoria lor este importantă pentru societatea românească, în care violența în familie continuă să fie pe cât de răspândită, pe atât de neînțeleasă și considerată străină realității imediate. Însă nu este. Povestea Nicoletei și a lui Marius arată cum ea poate apărea brusc, chiar și după 20 de ani de relație. Într-o Românie în care rolurile și așteptările într-un cuplu au devenit mai fluide, în care e posibil ca partenerii noștri să-și dorească să devină alte persoane de la un punct încolo, majoritatea n-am găsit încă formule să vorbim despre asta și cu atât mai puțin să gestionăm transformările.

Nicoleta a crescut în Vaslui, alături de doi frați mai mari și două surori mai mici, gemene. Părinții erau muncitori la o fabrică de confecții și toți locuiau într-un apartament cu trei camere, unde băieții dormeau într-un dormitor și fetele în altul. Nicoleta și una dintre surorile gemene împărțeau aceeași parte a patului și asta le-a apropiat. Aveau un ritual de somn: Nicoleta adormea în timp ce Magda o gâdila în palmă.

Magda are astăzi 38 de ani și conduce, împreună cu soțul, o cofetărie-patiserie în Bârlad. E singura din familia apropiată a Nicoletei care a acceptat să vorbească pentru acest articol și cea care a fost la cele mai multe înfățișări la proces. Spune că au crescut într-o familie tipică – mulți copii, părinți care lucrau în ture de fabrică – la fel ca alte familii de pe vremea lui Ceaușescu. Pentru ea, copilăria e un capitol încheiat.

Nicoleta le povestise altora, însă, de o copilărie grea. („Mâncase bătaie pe pâine” de la tatăl ei, mi-a spus una dintre prietene.) A absolvit Grupul Școlar Industrial „Ion Mincu” din Vaslui, acolo unde, la banchetul dintr-a XII-a, a început o relație cu Marius. El venea dintr-o familie cu trei surori, două mai mari și una mai mică. Mama lucra într-o fabrică de confecții, iar tatăl era operator de macara. Fiind singurul băiat, Marius era pus pe un piedestal, mi-a spus una dintre surorile lui. Când era mic, îl strigau „băiețel”, nu Marius, pentru că „era foarte cuminte și făcea tot ce-i spuneam”. A avut o personalitate mai închisă, dar era de ajutor în casă, la gătit mai ales, și învăța rapid pentru școală. A intrat la facultate la Galați, la Chimie industrială, specializarea Tehnologia produselor alimentare, pentru că i s-a părut un domeniu în care îți poți găsi mereu de lucru.

După liceu, Nicoleta a mai stat o perioadă acasă, încercând să muncească și să studieze. Între 1999 și 2001, a făcut un program privat de studii de birotică-secretariat la filiala din Vaslui a Universității Ecologice, pe care l-a plătit muncind, ba într-o croitorie, ba chelneriță la mare. Apoi, a plecat spre București, unde o perioadă a locuit cu unul dintre frați și a început să lucreze ca operator telefonie. A avut și două joburi în paralel, le povestea zâmbind prietenilor despre perioada în care învățase să se descurce singură. Trebuia să câștige suficient cât să se întrețină și să se înscrie la facultate.

Cât ea era la Vaslui și apoi la București, iar Marius la Galați, au avut o relație la distanță. Nicoleta era sufletul lui pereche, spun surorile lui, care-și amintesc că mama îl mai mustra că o vizitează prea des, când mai bine ar învăța pentru școală. S-au mutat împreună în București în 2004, după ce el a absolvit facultatea și a venit în Capitală doar cu geanta în care-și ducea hainele. Era un bărbat respectuos, își amintește sora ei. Nu vorbea prea mult, dar era săritor și, când se vedeau, glumeau și râdeau cu toții. El s-a angajat ca inginer tehnolog la un lanț de magazine care vindea sandvișuri și, mai târziu, în alte companii specializate în panificație.

În 2006 și-au cumpărat în rate un apartament de două camere în Pantelimon și în iunie 2007 s-au căsătorit: cununia civilă în București, nunta în Vaslui. Nicoleta lucra pe atunci la o firmă de mobile marketing, care organiza concursuri prin SMS pentru diverse branduri. Din operator recepție a devenit supervizor la call-center, apoi Client Service Executive cu un portofoliu de 15 clienți, apoi manager operațional. Te puteai baza că face lucrurile să se întâmple, spune un fost coleg. În 2008, a absolvit Facultatea de Comunicare și Relații Publice, la distanță, și a continuat cu un masterat în comunicare managerială și resurse umane, la fără frecvență. Nici ea, nici Marius nu-și doreau să se întoarcă la Vaslui, care devenise doar locul unde mergeau de sărbători și alte momente importante de familie. Visau chiar să-și construiască o casă în afara orașului; la un moment dat chiar cumpăraseră un teren la Snagov.

Foști colegi de muncă își amintesc că îi plăceau regulile, era muncitoare și ambițioasă. Povestise într-o zi pe Facebook cât de mult își dorise să-și cumpere o mașină, ca să nu mai meargă înghesuită în autobuze vara, prin caniculă, și iarna la „-20 de grade”. Și-au cumpărat un Volkswagen Bora în 2009, pe care l-au împărțit cinci ani, până când au mai luat un Ford Fiesta, pe care-l conducea Nicoleta. Ea a spus că atunci când a avut prima mașină a simțit că trăiește un moment magic în viață.

Era acea șefă la care te duceai fără sfială să-ți împrumute 50 de lei ca să pleci în weekend acasă, singura din birou care recicla și nu-i păsa de miștourile care se mai făceau uneori pe seama asta. I se lipise o poreclă în acea vreme: Super Nico. La petreceri era veselă și de gașcă. Venea adesea cu Marius la ieșiri la bere după program și în team-buildinguri, unde colegii își aduceau și partenerii. Din ce-și amintesc oameni care i-au cunoscut pe amândoi în acea perioadă, Marius părea un stâlp al familiei, cu un salariu bun, și Nicoleta o tânără ambițioasă care avansa rapid. Vecinii îi priveau ca pe un cuplu liniștit. Călătoreau adesea în weekenduri în afara Bucureștiului, dar și în alte țări. Erau doi oameni care se iubeau, un cuplu la început de drum care muncea și așteptau pasul următor: un copil.

Ana s-a născut în toamna lui 2012, după mai mulți ani de încercări. Nicoleta și Marius aveau 34 și 35 de ani. Firma la care ea lucrase urma să se închidă, așa că știa că nu se va mai întoarce acolo după concediul de maternitate. În primăvara lui 2013 el s-a mutat la o firmă grecească producătoare de pâine feliată, unde era director de producție și, spune una dintre surori, câștiga în jur de 2.000 de euro.

Printre sesiuni de alăptat, nopți albe și conversații pe Facebook cu alte mame, un gând începuse să-i încolțească Nicoletei. Era după 10 ani de făcut de toate, de la joburi de începător până la administrarea unei echipe. Fiindcă vedea în jur tot mai multe mame care foloseau maternitatea ca pe un moment de restart profesional, s-a gândit să înceapă ceva al ei. Avea și modelul surorii Magda, care începuse o cofetărie-patiserie. Se gândise și la o afacere de croitorie. Însă îi plăcuse  dintotdeauna să lucreze cu copii și așa a apărut ideea unui loc de joacă. „Am renunțat la 10 ani de muncă pentru a pune în practică un vis mai vechi, rămas în stare latentă undeva, în fundul minții”, povestise într-un interviu pe un blog. „Nu îmi plac regretele. Iar dacă se întâmplă, totuși, să am unul, prefer să fie pentru ceva încercat și nu să mă întreb «oare cum ar fi fost dacă…?», de aceea motto-ul după care mă ghidez este: «cel mai mare risc este să nu riști nimic»”.

Numele locului de joacă, Funny Land, a venit în urma unui brainstorming pe care l-a făcut cu Marius, spunea într-un alt interviu. După luni de căutări a găsit o casă cu două etaje, în zona Iancului, pe Agricultori, o stradă cu case înghesuite, aglomerată la ore de vârf. Plătea o chirie lunară între 1.300 și 1.600 de euro, din ce-și amintește o prietenă. Marius spune că au pornit-o cu economiile familiei, iar alți oameni cu care am vorbit nu țin minte exact. Unii își amintesc tot de niște economii ale familiei, alții că fusese o sumă-împrumut de la unul dintre frații ei, iar surorile lui că erau bani din câștigurile lui Marius.

Nicoleta voia un loc de joacă apropiat de filosofia de creștere a copiilor în care credea. Plănuia ateliere senzoriale unde bebelușii să atingă texturi diferite, de la pâslă la fusilli colorate, ateliere de gătit pentru ca cei mici să învețe despre mâncarea sănătoasă, spectacole de teatru pentru copii de un an. Locul de joacă urma să aibă o varietate de servicii: joacă la liber pentru copii cu tarif pe oră, ateliere dedicate, spectacole de teatru, petreceri aniversare cu închiriere pentru câteva ore. Visa încă de pe atunci ca în viitor să transforme locul de joacă într-o grădiniță.

Și-a luat-o parteneră pe Oana Nistor, soția unui fost coleg de muncă. Oana, și ea proaspăt mamă, era psiholog și avea experiență în lucrul cu copiii, așa că ea urma să se ocupe de construirea atelierelor educative, iar Nicoleta venea cu investiția și coordonarea. Oana își amintește că a amenajat spațiul cot la cot cu Nicoleta și soțul ei, de la zugrăvit, la lipit abțibilduri pe pereți. Marius a vopsit bucățile de gard ca să arate ca niște creioane colorate. Un prieten de-ai lui spune că Marius se mândrise cu toate renovările pe care le-a făcut la grădiniță.

Au deschis pe 1 iunie 2014, cu intrare gratuită pentru toată lumea, limonadă și un magician care-i distra pe copii. Începutul nu a fost ușor.

Oana își amintește că Nicoleta de atunci era o antreprenoare calculată, care, dacă-i spuneai că ai o idee, îți spunea „sunt de acord cu tot ce propui tu, atât timp cât nu costă mult”. Dar nu stătea doar într-un birou cu calculele. Era mereu la ateliere să se asigure că lumea e mulțumită: copii, părinți, oamenii cu care lucra. Suna după evenimente sau petreceri aniversare să-i întrebe pe cei care-i închiriaseră dacă totul a fost OK. Munceau de dimineața până seara, își amintește Oana, iar Nicoleta venea și în weekenduri.

După trei-patru luni, Oana a decis să renunțe la munca de la Funny Land pentru un job mai stabil. La locul de joacă era plătită doar din încasările pe ateliere, iar fără un salariu lunar, pe care Nicoleta încă nu-și permitea să i-l plătească, nu avea cum să trăiască. Pentru Nicoleta era o perioadă dificilă și acasă. Ana, care avea aproape doi ani, o voia mereu aproape. Serile erau uneori pline de cod roșu de dezastre casnice, cum spunea amuzată Nicoleta: o pungă de griș răsturnată în patul din dormitor, creioane și cărți de colorat în baie, suc de portocale pe jos, bucățele de mango în sufragerie și un munte de jucării împrăștiate.

Pentru că îi trebuia timp să-și crească afacerea, încercase să o acomodeze la creșă pe cea mică. Asta venise la pachet cu otite, perioade de boală care i-au dat peste cap programul de lucru și pentru care fuseseră și internate în spital.

În februarie 2015, Nicoleta a scris pe un grup de mame că ar avea nevoie de o recomandare pentru un medic care să evalueze dezvoltarea cognitivă a fetiței. A scris că vede unele întârzieri, spre deosebire de alți copii de aceeași vârstă. Ana vorbea stâlcit, uneori nu spunea când voia ceva, ci doar semnala prin gesturi, uneori nu menținea contactul vizual și lovea fără motiv. Oameni apropiați au încercat s-o convingă că fetița are autism, i-au reproșat că și-a abandonat copilul și că și-a distrus familia și relațiile cu prietenii, doar pentru a-și satisface ambițiile. „«Ambiția» aceasta”, concluzionase Nicoleta, „fiind un proiect la care lucrez de aproape un an de zile și care mi-a adus nenumărate bucurii până acum, proiect prin care am reușit să cunosc oameni minunați, la care nici nu aș fi îndrăznit să visez.” (După control a scris pe grup că Ana era bine.)

Nicoleta voia să mulțumească pe toată lumea și, așa cum recunoștea, îi era greu să spună nu. Îi plăcea să vadă partea plină a paharului și asta se vede din postările de pe Facebook: „Nu, nu s-a întâmplat nicio minune peste noapte. Pur și simplu mă simt bine și vreau să vă transmit și vouă un strop din energia mea pozitivă. (…) Să mulțumesc Domnului pentru încă o nouă zi în care îmi văd copilul! Să mulțumesc că exist! Și indiferent câte rele ne pândesc după colț, voi ști întotdeauna că urmează și bine”.

S-a hotărât destul de repede să înceapă transformarea locului de joacă într-o grădiniță, ceea ce ar fi ajutat-o din mai multe motive: ar fi înscris-o și pe Ana acolo și ar fi petrecut mai mult timp cu ea, și nu ar mai fi muncit extra pentru petrecerile aniversare din weekend, care nu erau profitabile.

O grădiniță ar fi adus și venituri mai stabile. Iar cerere exista: numărul de grădinițe publice se înjumătățise în ultimii 20 de ani și ajunsese aproape la paritate cu cel al grădinițelor private, însă populația de preșcolari crescuse odată cu orașul. (Legal însă, Funny Land era un centru educațional, pentru că Nicoleta nu-și permitea încă procesul de autorizare și acreditare, proceduri complicate birocratic și costisitoare: între 7.000 și 11.000 de lei. Autorizarea și acreditarea nu sunt neapărat garanții ale unei experiențe educaționale superioare, cât mai degrabă ale unor expertize periodice din partea autorităților. Pentru cursivitatea textului și pentru că așa îi spun și oamenii cu care am vorbit, am ales să folosim cuvântul „grădiniță” de cele mai multe ori când ne referim la Funny Land.)

Funny Land s-a transformat din loc de joacă în centru educațional în septembrie 2015. Într-o lună, ajunseseră la peste 15 copii, inclusiv Ana. În paralel, Nicoleta organiza și activități de weekend. Era în mijlocul copiilor mereu, spune una dintre mame, îi primea dimineața, îi îmbrățișa, îi ducea la toaletă. Zile la rând a hrănit în brațele ei o fetiță care refuza mâncarea, până când, într-o zi, cea mică a început să mănânce singură. A luat un copil acasă când mama nu a putut ajunge la timp de la muncă. A însoțit un tată până acasă când copilul de doi ani nu voia să plece de la grădiniță. Făcea toate astea pe lângă emailuri, aprovizionare cu mâncare, rechizite și cărți, căutat de educatoare, înscris copii și comunicat cu părinții.

Era o muncă continuă de simțea că îi „cad mâinile și picioarele”. Îi scria unei prietene că dacă cineva i-ar fi spus acum doi ani că o să muncească atât fără salariu lunar ar fi zis că e „dereglat mintal”. Dar parcă treceau toate când vedea „copiii fericiți cu mânuțele lor mici și pufoase venind la mine, unii zicându-mi mama”.

Își găsise misiunea.  

La înfățișarea din octombrie 2018, când au fost audiați cei mai mulți martori, a vorbit și Cristian Valentin Pușcașu, un prieten vechi de-ai lui Marius. Au locuit în aceeași cameră de cămin când erau studenți la Galați, dar se vedeau rar. Ultima oară, în octombrie 2017, într-un weekend la munte cu mai multe cupluri.

Pușcașu i-a spus judecătorului că știa că între soții Botan era o relație tensionată și vorbise despre asta la telefon cu Marius, care-i spusese că urmau să se despartă la notar. Pușcașu a povestit că în ziua crimei era în București. Trebuia să ajungă la grădiniță dimineața, dar traficul l-a întârziat. Venise împreună cu soția și o nepoată să ia un material textil pentru o ie pe care Nicoleta i-o comandase mamei lui. A explicat că era la parterul grădiniței când a auzit un zgomot și pe una dintre educatoare strigând „Marius!”.

A urcat la etaj și s-a oprit în dreptul ușii biroului Nicoletei, unde erau deja alte educatoare. „Am strigat o dată «Marius, deschide ușa!», am spart ușa, am intrat înăuntru și de acolo am încercat să-i acord primul ajutor Nicoletei până când a venit serviciul de ambulanță”.

„L-ați întrebat pe inculpat ce s-a întâmplat?”, l-a întrebat judecătorul.

„Dacă l-am întrebat? Era evident ce s-a întâmplat. Știam că sunt într-o stare conflictuală și nu am putut să mă concentrez decât asupra victimei și i-am zis lui așa ceva: «Nu asta e soluția!»”.

Pușcașu a mai spus că Nicoleta era lividă, nu respira și, când a început să-i facă masaj cardiac, a observat și sângele de pe piept. Judecătorul l-a întrebat când a lăsat inculpatul cuțitul jos.

„A lăsat singur cuțitul după ce a venit ambulanța și cei de la ambulanță au preluat-o pe victimă. M-am dus la el și nu mai știu ce i-am zis, l-am îmbrățișat sau ceva de genul și apoi a lăsat cuțitul polițistului sau jandarmului.”

Procurorul l-a întrebat dacă atunci când a intrat în biroul victimei inculpatul i-a spus ceva. Pușcașu a răspuns că, în timp ce-i făcea masaj cardiac victimei, Marius i-a spus de două ori „să nu mă mai chinui pentru că Nicoleta nu mai este”. Când bărbatul a auzit vocea fiicei lui, care urcase la etaj, l-a rugat pe Pușcașu „să o ia cât mai repede de acolo să nu vadă ce s-a întâmplat”.

Nu pare să fi fost un moment anume în care s-a înrăutățit relația dintre soții Botan, dar mulți dintre apropiații lor spun că lucrurile s-au întâmplat treptat, după ce Nicoleta a deschis grădinița. În 2015, au sărbătorit opt ani de căsnicie la un restaurant din cartier. Uneori, ea posta online întâmplări amuzante din familie, care-l includeau și pe Marius; o poză în care Ana îl rujase, un filmuleț în care cea mică îi cânta „La mulți ani”. Reproșurile soțului erau despre energia pe care Nicoleta o depunea ca să-și pună afacerea pe picioare și despre faptul că grădinița nu-i aducea încă un venit. Era atât de aglomerată și implicată în ce făcea la grădiniță încât nu mai avea energie să facă mâncare sau curățenie acasă, așa cum făcea altădată.

Pe atunci, Marius lucra la firma grecească unde câștiga bine și avea o poziție de conducere. O prietenă de-ale ei își amintește că Nicoleta i-a spus că soțul se poartă altfel de când este director, că nu o mai sprijină și îi atrage atenția că grădinița nu aduce bani.

Una dintre mamele cu care vorbea pe Facebook mi-a arătat un schimb de mesaje din toamna lui 2015. Nicoleta îi spunea că o admiră pentru curajul de a deveni mamă singură și de a povesti despre divorț și momentele grele prin care a trecut. I-a povestit că ea nu are curaj să vorbească pentru că „i-a rămas de la mama” că nu trebuie să știe nimeni prin ce treci când îți este greu, că nu are oameni în București cu care să stea de vorbă, și că mereu încearcă să arate doar lucrurile pozitive. „Am și eu un copil și știu cum e”, îi scria Nicoleta. Am și eu un soț… aproape în pragul divorțului… știu cum e să fii umilită și jignită și tratată ca ultimul om.”

Femeia a încurajat-o și i-a spus să nu se submineze niciodată, „pentru că bărbații slabi mereu vor fugi de femei care vor să facă ceva. Mai bine faci și taci și mergi înainte”.

„Acum să-mi fac curaj să merg înainte”, i-a răspuns Nicoleta.  

Nicoleta vorbise cu Marius despre o separare spre finalul lui 2015, mi-a spus o fostă colegă de muncă. De asta a mirat-o când au ieșit cu toții împreună, de Crăciun, într-o plimbare până la Mamaia. Era cald și copiii s-au jucat bucuroși în nisip, iar Nicoleta și Marius „păreau super OK”.

Magda, sora Nicoletei, spune că după ce amândouă au început afacerile nu au vorbit despre relațiile lor, ci mai mult despre ce mai fac la grădiniță și la cofetărie. Își amintește însă că, vizitând-o în prima zi din 2016, a simțit o distanță între ei. Nicoletei îi era și rău fizic. S-a gândit că poate erau obosiți după Revelion, așa că n-a pus alte întrebări.

În ianuarie, Nicoleta a anunțat că e însărcinată.

A doua sarcină a fost grea și a ținut-o câteva zile în spital. Avea zile când nu putea să bea nici apă. În primăvara lui 2016, își amintește o fostă educatoare, un val de părinți, nemulțumiți că grădinița nu era acreditată, și-au retras copiii. O grupă rămăsese cu unul singur, spune femeia, care la scurt timp a plecat, pentru că, deși Nicoleta era un om bun, nu mai putea sta pe un contract de muncă de două ore. Nicoleta era mereu în căutare de educatori noi și în perioada aceea o convinsese și pe Mădălina Enache să i se alăture. Mădălina nu avea studii de specialitate, dar își dorea să lucreze cu copiii, iar Nicoleta credea în ideea de a forma oameni.

Nici nu-și permitea oameni cu multă experiență în sistemul de educație, pentru că nu putea să susțină salarii pe măsură. Grădinița nu a avut profit în primii trei ani, când a funcționat cu investiția Nicoletei. Abia în ultimul an de activitate a avut un mic profit anual; o situație comună celor care deschid grădinițe fără să înceapă cu o investiție masivă.

Taxa lunară pentru fiecare copil era între 700 și 1.200 de lei, cu peste jumătate mai mică față de grădinițe de top din București. În punctul în care se afla afacerea, fiecare plecare a unui copil ar fi însemnat încă o problemă financiară. Avea părinți pe care îi lăsa să întârzie plata lunară, mi-a spus una dintre prietenele ei, chiar dacă asta însemna că se îndatorează la rândul ei.

Când sora mai mică a lui Marius, Alina, i-a vizitat în vara lui 2016, spune că i-au părut tensionați. Când i-a văzut că pleacă cu mașini separate, i-a întrebat „nu încăpeți amândoi în aceeași mașină?”. Pentru că Nicoleta era însărcinată în ultimul trimestru, Alina s-a mirat că încă mai conduce prin traficul din București și a rugat-o să nu mai facă asta. I-a spus apoi fratelui ei: „Marius, tu nu i-ai spus să nu mai conducă?”. Marius i-a răspuns că a făcut asta, își amintește Alina, că a implorat-o chiar, dar „oricum face ce vrea”. „Eu oricum fac ce vreau”, a completat Nicoleta.

Grădinița devenise copilul Nicoletei, spune Alina. Simțea asta din discuțiile telefonice cu ea, când o găsea mereu entuziasmată să-i povestească despre ce mai face acolo, dar și din conversațiile scurte pe care le avea cu fratele ei. Marius îi spunea că după serviciu are multe de făcut singur: gătea, făcea cumpărături, stătea cu copilul. În 2016, își schimbase iar jobul și acum lucra la fosta fabrică de pâine Titan, pe un salariu mai mic decât înainte. Lucra în ture de după-amiază și de noapte, mi-au spus foste colege, cărora li s-a părut un om OK, care vorbea frumos despre fiica și soția lui. Povestea despre cum își petrec weekendurile și cum a ajutat la renovarea grădiniței. Dar, își amintește una dintre ele, uneori se retrăgea într-o încăpere și părea că se ceartă cu cineva la telefon. Le-a povestit că va avea un al doilea copil abia când soția lui urma să nască.

După nașterea lui Andrei, în toamna lui 2016, Nicoleta nu a stat prea mult acasă. Îl lua în landou la întâlniri, îi amenajase un pătuț în birou, îl alăpta și adormea. Oana, prietena cu care începuse locul de joacă, o vizitase la birou ca să-i ceară sfaturi pentru că se pregătea și ea să-și deschidă o grădiniță. A întrebat-o: „când mai ai timp de Marius, de viața ta, când mai ai timp de o mâncare?”, iar Nicoleta i-a spus că nu e așa de greu. Cu Andrei lucrurile au fost mai simple, pentru că deja știa multe de la primul copil. I-a spus Oanei că nu știe ce face Marius.

Nicoleta era fericită și mândră de ce realizase. În comunitatea online „Work at home moms România”, era adesea recomandată. Multe femei îi cereau sfaturi fiindcă voiau să-și deschidă locuri de joacă sau grădinițe și le răspundea. Fusese chiar invitată ca vorbitor la o întâlnire despre cum e să fii mamă antreprenoare. Apăruseră câteva articole pe bloguri de parenting despre Funny Land. Fusese invitată la emisiunea Educație pentru viață de la o televiziune online, unde vorbise despre gifted education, conceptul pe care-l studiase într-un curs și care-i ghida metodele din grădiniță.

În 2017 a început psihoterapia, pentru că relația cu Marius era dificilă și voia să înțeleagă unde greșește. Deși poate fi considerată o încălcare a confidențialității clientului, terapeuta ei a ales să vorbească pentru acest articol pentru că, spune ea, violența în familie și relațiile complicate de cuplu nu ar trebui să rămână subiecte tabu. Povestea Nicoletei, crede ea, ar putea face mai multă lumină în subiect.

Ziua, i-a spus Nicoleta terapeutei, se simțea o femeie puternică, capabilă, un „cineva” și seara, când ajungea acasă, un „nimeni”. Ar fi vrut ca Marius de acasă să o prețuiască așa cum devenise. Nu voia un alt bărbat, ci voia ca el să crească și să-și dea seama cine e soția lui acum. A încercat o perioadă, dar Marius voia să repare relația în termenii lui: Nicoleta să accepte să stea mai mult acasă, să se ocupe de familie, să gătească.

E greu de aflat cum arăta acasă dinamica de cuplu a soților Botan. Terapeuta și câteva prietene spun că nu știu să fi existat violență fizică între ei. Însă toate știu de la Nicoleta că în ultimii ani el începuse să o jignească spunându-i că nu e bună de nimic sau că e grasă. Într-o zi, când Nicoleta i-a spus să se ducă să cumpere ceva, el i-ar fi răspuns: „Ți-ai găsit prostul, tu ești așa proastă și-mi dai ordine mie”. E o amintire a unei prietene, care a văzut-o pe Nicoleta când l-a ignorat atunci, și care crede că aceasta nu alimenta conflictele, fiindcă nu voia ca fetița să audă certuri.

În acea perioadă, spune o prietenă a cuplului, Marius îi spunea că e nebună că nu are grijă de copii și o amenința că-i va lua, în cazul unei despărțiri. Alina, sora lui Marius, își amintește că Marius îi vorbea despre serile de joi în care Nicoleta mergea la cursuri de dezvoltare personală care combinau psihologie, spiritualitate și numerologie, iar atunci când se întorcea acasă, venea schimbată. Îi spunea că face parte dintr-o eră care s-a sfârșit, că nu mai are nevoie de el. „Nu mai recunosc femeia pe care am iubit-o”, își amintește sora lui că i-ar fi zis.

Nici Marius nu poate să identifice un moment când lucrurile au început să meargă prost, dar crede că unele dintre persoanele pe care Nicoleta le-a cunoscut după ce a deschis grădinița au influențat-o. Își amintește că îi spunea că și-ar dori să fie mai prezentă în muncile de acasă, pe care el simțea că le face singur, iar ea îi spunea că timpul ei e prea important pentru a-l petrece făcând curățenie sau mâncare și că ar prefera să folosească o parte doar pentru ea. Marius spune că înțelegea asta, dar că îi repeta să nu uite că sunt o familie.

Prin 2017, Nicoleta a început să facă lucruri pe care le amânase de când cu împărțitul între grădiniță și copii. Se machia aproape în fiecare zi, spune o prietenă, chit că o făcea în subsolul grădiniței. Își cumpăra pantofi și începuse cursuri de călărie. Avea zile în care radia. Dana Conea, mama unei fetițe de la grădiniță, îi făcuse cadou o ședință de masaj. Cea care i-a făcut masajul, Ioana Rizea, i-a devenit rapid prietenă. Ioana spune că erau ca niște suflete pereche, râdeau mult, vorbeau la telefon și ieșeau uneori ziua când aveau vreo oră liberă. Ioana spune că, în urma terapiei, Nicoleta se detașase emoțional de Marius, care-i stârnea milă. Știa că vina nu este a ei și că tensiunea vine din frustrările lui, din imposibilitatea lui de a fi fericit și de a se bucura de viață.

Vara lui 2017 a fost grea. Marius era deranjat că soția lui e mereu cu telefonul în mână; spune că odată a aruncat cu o bucată de brânză în el când i-a reproșat asta. Îi era greu s-o vadă mereu pe telefon, chiar dormind cu el pe pernă alături.

Tot în acea vară, Nicoleta i-a spus că vrea să ia o pauză, își amintește Ioana, iar o perioadă Marius a fost mai atent: îi aducea flori, îi trimitea mesaje, o suna frecvent, făcea ordine și gătea. Numai că, spunea Nicoleta, nu mai era „despre cine și ce face, ci despre cum mă simt și cine suntem noi”. Atât Ioana, cât și alte prietene, o încurajau să se gândească mai mult la ea și să enjoy life, pentru prima oară în viața ei. Posta des citate pe Facebook, cu hashtagul #dingradinaluibotan, care arătau că se întâmplă ceva. „Every end is a new beginning”; „Timpul tău este limitat, așa că nu îl pierde trăind viața altor oameni. Nu fi prins în capcana tradițiilor și a dogmelor, nu trăi după regulile pe care le-au gândit alți oameni în alte timpuri”; „Toate hotărârile importante trebuie sa le iei singur, fără influența altora!”

În octombrie 2017, Nicoleta a plecat cu Ioana la Amsterdam într-un city-break de trei zile, iar Marius a rămas cu copiii. Au râs, au băut Jägermeister din eprubete, au mâncat hamburgeri, cârnați, gogoși, au stat la cafele și au mers kilometri, până când seara picau rupte de oboseală. Ioana spune că nu a mai văzut-o niciodată pe Nicoleta așa liberă ca atunci. Când s-a întors, Nicoleta și-a pus la profilul de Facebok una dintre fotografiile de acolo, zâmbind și cu o beretă roșie în cap.

Săptămâna următoare, Marius i-a lăsat Ioanei niște mesaje pe Facebook, deși nu o cunoștea. Îi spunea că e în căutarea unor soluții să-și salveze familia, pentru că a ales să privească către un posibil viitor în care sunt cu toții împreună. Ioana nu i-a răspuns și a primit înapoi, într-o duminică, pe 5 noiembrie, un mesaj care în care Marius îi spunea că speră ca ea să nu ajungă în situația de a cere vreodată ajutorul cuiva și să fie ignorată total.

În acea zi, spune Ioana, Nicoleta și Marius au avut o ceartă legată de despărțirea pe care ea și-o dorea. Ca să oprească cearta, ea a decis să plece la grădiniță să-și aranjeze niște acte. Marius a plecat în parc cu cei doi copii, sperând să li se alăture și ea. La un moment dat, spune că i-a dat un mesaj întrebând-o dacă nu vrea o gogoașă. Când ea l-a refuzat, el i-a scris că ar merge până la capătul lumii pentru ea, iar ea nu vrea nici măcar o gogoașă de la el. Nicoleta a zis da, până la urmă. Era spre opt seara, însă, și Marius nu știa de ce ar sta soția lui la grădiniță așa târziu într-o duminică, așa că a plecat încolo cu copiii.

Nicoleta a ieșit din clădire pe la 19:50. După ce a încuiat ușa, în timp ce era în curte, a simțit că e urmărită. În întuneric a distins silueta unui bărbat și, de teamă, a încercat să se întoarcă înăuntru. Dar nu a mai fost timp. Bărbatul s-a apropiat și a ridicat asupra ei o bâtă. A lovit-o repetat, mai toate loviturile în zona capului, pe care l-a protejat cu brațul stâng.

Lovea cu o furie ieșită din comun, de parcă nu se lăsa până nu o lasă lată. Nicoleta s-a ghemuit, dar bărbatul a continuat să lovească. Apoi s-a oprit brusc și a fugit.

Nicoleta era rănită și plină de sânge, însă l-a urmărit cu privirea să caute vreun indiciu: după cum își mișca picioarele în timp ce alerga, era convinsă că e Marius.

Nicoleta le-a spus polițiștilor care au venit la fața locului că a fost lovită cu o bâtă de un bărbat, despre care bănuiește că este soțul ei, pentru că ea dorește să divorțeze și între ei există neînțelegeri. În ambulanța care a luat-o din fața grădiniței, și-a făcut un selfie. Avea arcada dreaptă spartă și nu-și mai putea mișca o mână. I-a trimis poza Ioanei și a chemat-o la spitalul Floreasca.

La spital a venit și Marius împreună cu copiii și a încercat să vorbească cu Nicoleta. Ea a refuzat, dar Ioana a convins-o, amintindu-i că este singur cu cei mici și ar fi mai bine să nu-l agite, ca nu cumva să le facă și lor ceva. Când a intrat în salon, spune Ioana, s-a pus în genunchi. Nu a apucat să spună prea multe, fiindcă medicul l-a scos afară, știind că el ar putea fi agresorul. Marius i-a spus Ioanei că nu înțelege de ce Nicoleta crede că el a fost agresorul.

Pentru că-i era teamă de starea lui de agitație din acea noapte, Ioana i-a spus să se liniștească căci, probabil, Nicoleta e în stare de șoc și de-asta îl acuză. Tot Ioana, care în acea noapte a stat cu Nicoleta la spital, a ținut legătura cu Marius prin mesaje, întrebându-l dacă copiii sunt bine.

În acea seară, la secție, Marius a declarat polițiștilor că după-amiaza își sunase soția să o întrebe când vine acasă. Ea i-a spus că nu mai stă mult la serviciu. A decis să meargă la grădiniță ca să o ia și să plece toți patru spre casă. A parcat și i-a lăsat pe copii în mașină. S-a îndreptat spre grădiniță și a intrat în curte.

„Asupra mea aveam o bâtă de baseball, pe care o dețin de foarte mult timp, de aproximativ șapte-opt ani, în scop de auto-apărare”, le-a spus el. Luase bâta de când fuseseră într-o vacanță în Bulgaria. Când a văzut-o venind spre poartă a lovit-o de mai multe ori fără a-i spune nimic. În acea seară, polițiștii i-au găsit în portbagajul mașinii și bâta de baseball și, între cotierele dintre scaunele din față, un baston telescopic, obiecte ridicate de polițiști pentru cercetări. În declarația de atunci e specificat că Marius a negat inițial fapta pentru că „i-a fost rușine față de soția sa și de copii pentru ceea ce i-a făcut și a arătat că nu știe ce a fost în mintea sa de s-a comportat astfel”.

Raportul de expertiză medico-legală a arătat că Nicoleta a suferit un traumatism cranio-cerebral minor, plagă la arcada dreaptă, contuzie cu două hematoame la antebrațul stâng, trei contuzii la brațul drept și una la genunchiul stâng. Raportul mai nota că leziunile au necesitat 12-14 zile de îngrijire medicală și nu au pus în primejdie viața victimei.

Polițiștii secției 8 au început urmărirea penală pentru infracțiunea de lovire sau alte violențe, faptă pedepsită cu închisoare de la trei luni la doi ani sau cu amendă. Rănile Nicoletei nu au fost atât de grave astfel încât legea să permită polițiștilor să-l rețină, urmând să fie cercetat în stare de libertate.

În acea seară, Nicoleta a anunțat-o printr-un mesaj pe angajata ei, Mădălina, că este în spital, că nu știe cât va sta, dar o roagă să se asigure „că e totul în regulă la grădiniță”. Mădălina a întrebat-o dacă a fost atacată, dar Nicoleta nu i-a confirmat. I-a spus doar că vor vorbi la grădiniță și că nu vrea să sperie celelalte colege. Tot atunci a rugat-o pe îngrijitoarea grădiniței să șteargă dimineața următoare urmele de sânge din curte.

Nu a spus niciuneia dintre angajate că a fost lovită de soțul ei.

Nicoleta s-a întors acasă în seara zilei următoare. De la fiica ei a aflat că, în acea duminică, Marius și copiii au fost în apropierea grădiniței. Apoi a găsit în sufragerie o pereche de pantaloni pătați, cu ceea ce părea a fi sânge. Când s-a întâlnit cu Marius, el i-a recunoscut fapta, spunându-i că „l-a apucat nebunia”. Nicoleta a povestit toate acestea polițiștilor, pe 8 noiembrie, ca o completare a declarației inițiale, și a predat pantalonii găsiți.

Despre lovirea din 5 noiembrie, procurorul de caz a scris în rechizitoriul crimei că, începând cu a doua jumătate a lui 2015, „inculpatul [Marius Botan] a observat o schimbare în comportamentul soției, în sensul că aceasta evita compania sa și a familiei lor, preferând să petreacă mai mult timp la locul de muncă, respectiv grădinița de copii Funny Land, pe care o și administra. Inculpatul a precizat că i-a reproșat acest lucru și au avut mai multe discuții în contradictoriu, însă fără a se ajunge la situații de agresiune fizică”.

Nu sunt dovezi care să arate că Nicoleta mai fusese lovită și în trecut de soțul ei. Prietena ei, Ioana, spune că Nicoleta îi zisese că nu a lovit-o „pentru că îmi știe trecutul și dacă ar face lucrul ăsta, m-ar pierde”. O altă prietenă își amintește însă de o palmă în timpul unei cerți, de care Nicoleta i-ar fi povestit. Magda, sora Nicoletei, spune că mama ei știa de un incident din vara lui 2017 când, în timp ce se certau, Marius ar fi strâns-o de gât pe soția sa. Ea a vrut să-și facă bagajele și să plece din casă, însă a oprit-o reacția lui, care i-ar fi spus că dacă pleacă, nu-și va mai vedea copiii niciodată.

Mai era ceva în rechizitoriu – o declarație dată de Marius, pe care n-am putut s-o confirm și despre care nu s-a discutat deloc la proces, pentru că n-ar fi influențat judecata. „La începutul lunii septembrie 2017, inculpatul pretinde că a găsit un mesaj în telefonul mobil al soției, din care rezulta că aceasta avea relații intime cu un alt bărbat. I-a reproșat acest lucru și, după ce inițial a negat, victima Botan Nicoleta i-a confirmat că, pentru o anumită perioadă, în vara anului 2017, a avut o relație extraconjugală. În perioada următoare, inculpatul susține că a încercat să treacă peste acest incident, pentru a salva căsnicia, însă soția sa nu a răspuns acestor eforturi, dimpotrivă, a devenit și mai distantă”.

Marius mi-a spus și mie de mesajele descoperite de el în vara lui 2017, mesaje care-l făcuseră să fie suspicios de fiecare dată când o vedea cu telefonul în mână sau când era plecată. Spune că dacă pleca sau o dădea afară din casă când s-a întâmplat asta, poate era mai bine.

O singură prietenă mi-a spus că știa de o ceartă provocată de un SMS, pe care el l-a găsit în telefonul Nicoletei și tot ea își amintește că Nicoleta îi povestise că se întâlnise cu cineva la o cafea. Câteva prietene de-ale ei mi-au spus însă și de niște aventuri pe care Marius le-ar fi avut de-a lungul relației cu Nicoleta și peste care ea ar fi trecut.

Marius a plecat de acasă curând după revenirea ei de la spital și câteva zile a dormit în mașină. Nicoleta o chemase și pe mama ei să vină de la Vaslui să o ajute în acea perioadă. A decis să schimbe yala de la ușă, pentru că nu se simțea în siguranță, și să ceară ordin de protecție în instanță, ca să-l împiedice pe Marius să se apropie de ea.

Prietenele spun că Marius îi trimitea des mesaje, rugând-o să-i mai dea o șansă. Îi spunea că nu are unde să stea, că nu are bani și de chirie și de terapia psihologică pe care Nicoleta i-o recomandase. Marius o suna și pe soacra sa, rugând-o să facă ceva. Uneori, îi lăsa câte un trandafir prin mama ei sau prin Ana. Pentru că Nicoleta nu putea conduce din cauza durerii de braț – mult timp după a schimbat viteza cu ambele mâini – câteva zile a dus el dimineața copiii la grădiniță și-i aducea seara, își amintește Ioana.  

Nicoleta a depus cererea de ordin de protecție în instanță pe 21 noiembrie, la peste două săptămâni de la atac. Timpul scurs și l-a petrecut căutându-și avocat și încercând să se decidă, în ciuda insistențelor lui de a se împăca, dacă are sau nu nevoie de ordin de protecție.  

Povestea că uneori o iau amețelile de cât de repede se derulează totul. Se întreba dacă nu cumva exagerează. Ioana, prietena ei, îi spusese: „Eu nu știu, că nu sunt Dumnezeu, dar fă altceva. Ia două poze cu copiii, uită-te la ei, apoi uită-te la tine în oglindă cum arăți, apoi închide ochii, meditează puțin și vezi ce spune inima ta. Rațional, trebuie să faci tot ceea ce ai început. Emoțional mă gândesc la copii și la percepția lor asupra tatălui și dacă vor fi traumatizați. Ești mamă? Răspunzi de viata copiilor tăi și a ta. Trebuie să faci orice este necesar să fiți în siguranța. Viețile puilor depind de tine.”

„Știu. Asta e prioritatea mea”, i-a răspuns Nicoleta.

Fusese să-l întrebe și pe duhovnicul ei de la o mânăstire din afara Bucureștiului dacă e OK să nu-i mai dea o șansă și acesta îi spusese că da.

În ziua când s-a judecat dacă Nicoleta va primi sau nu ordin de protecție, Marius nu a apărut la proces. A fost reprezentat de o avocată din oficiu, care spune că n-a mai văzut de mult un caz în care femeia să fie bătută „ca un sac de box”. O ține minte ca fiind „o fată atât de blândă și plăcută”.

Nicoleta a mers la judecătorie însoțită de prietenele ei, Ioana și Dana. Cea din urmă spune că imediat după ce s-a terminat procesul, a primit un mesaj de la Marius, de parcă ar fi știut că sunt împreună. Îi spunea să nu uite că își iubește copiii mai mult decât pe el, că a greșit enorm și că, deși e greu de crezut, pentru el familia a fost ceva sfânt: „Am încercat până în ultima clipă să-mi salvez familia… am ținut totul în mine, nu am vorbit cu nimeni… sau am încercat să vorbesc cu cine nu trebuia, cu cine nu m-a ascultat și a venit momentul acela blestemat când am cedat, când totul s-a dărâmat… când viitorul a devenit negru. Îmi pare nespus de rău”.  

Pe 24 noiembrie, în cele 72 de ore impuse de legea în vigoare atunci, Nicoleta a primit ordinul de protecție. Sentința civilă îi cerea lui Marius să păstreze o distanță de 200 de metri față de ea și copii, față de casă și grădiniță. I s-a interzis să ia legătura cu ea, inclusiv telefonic.

După ordinul de protecție, nu a mai venit să ia copiii să-i ducă la grădiniță.

Înainte de Crăciun, Nicoleta i-a trimis un mesaj Ioanei în care îi spunea că s-a trezit cu Marius la ușă și acesta a rugat-o să petreacă sărbătorile împreună. I-a închis ușa, i-a scris Ioanei. Au decis amândouă că trebuie să contacteze avocatul, căci o astfel de vizită e hărțuire. Teoretic, odată ce au ordin de protecție, victimele ar trebui să anunțe Poliția de fiecare dată când agresorul se apropie și îl încalcă. Încălcarea aduce o pedeapsă de la o lună la un an de închisoare. (Dincolo de raportarea pe care o face victima, în România nu există un sistem clar de supraveghere pentru cei care au primit ordine. Din cele 3.775  emise în 2018, au fost încălcate 1.424, iar acestea sunt doar cifrele raportate.) Nicoleta nu a sunat nici la avocat, nici la poliție.

Două dintre surorile lui Marius locuiesc în Franța și Canada și nu-și mai văzuseră fratele de doi, respectiv 10 ani. Au acceptat să vorbească pentru acest articol pentru că, deși îl consideră vinovat, știu că fratele lor nu este „un monstru”. Alina, sora mai mică, spune că Marius i-a recunoscut abia după trei săptămâni de la atac că el a lovit-o pe Nicoleta. A încercat să-l sune mai des, ca să-l ajute să vorbească și de fiecare dată acesta îi spunea doar că a pierdut tot. Ea îi explica că va rămâne tatăl copiilor și că e important că sunt amândoi în viață.

Fratele lor nu fusese bătăuș niciodată. Sora mai mare, Vasilica, spune că nu știa dacă Marius obișnuia să o jignească pe Nicoleta. Concluzia ei e că loviturile din noiembrie au venit pe fondul unei epuizări fizice și psihice a fratelui ei: „Bărbații nu știu să se oprească și să vorbească, să spună că nu mai pot și să ia o pauză, iar el nu era omul care să pună mâna pe telefon și să spună știi ceva, nu mai pot, sunt la capătul puterii”.

O prietenă de familie spune că ea și soțul ei s-au întâlnit cu Marius în perioada ordinului de protecție și acesta le-a povestit ce a făcut. Le-a spus că e în depresie și că atunci când ești nervos și vezi negru în față, nu mai gândești și că asta i s-a întâmplat și lui. Și Nicoleta și surorile lui l-au rugat să se ducă la psiholog. În perioada de după atac, a fost de patru sau cinci ori la un psiholog.   

Nicoleta a plecat cu copiii din oraș înainte de Crăciun, de teama că, dacă rămâne în București, se va trezi din nou cu Marius la ușă. A stat patru zile la Iași, la nașii lor, și apoi a plecat spre Bârlad, unde și-a văzut surorile, și la Vaslui, la părinți.  

De acel Crăciun, Marius a vizitat-o pe Magda, sora Nicoletei, la Bârlad. I-a spus că regretă ce a făcut și că face tot posibilul să se împace cu Nicoleta. Magda îi spunea că e nevoie de timp ca surorii sale să-i treacă rănile trupești și sufletești.

Sunt greu de inventariat sfaturile pe care Nicoleta le-a primit în acea vacanță de la familie. Mama Nicoletei, deși inițial a vrut să vorbească pentru acest articol, a refuzat în cele din urmă, fiindcă a simțit că i-ar face rău. Unele dintre prietenele Nicoletei spun însă că o parte din familie i-ar fi spus că trebuie să-i mai dea o șansă soțului. La fel i-a dat de înțeles și Alina, sora lui Marius. Nicoleta însă i-a spus că „Marius s-a schimbat foarte mult și mi-e frică de el”.

Două dintre prietenele ei își amintesc că, într-o zi din ianuarie, Marius a sunat-o pe Nicoleta să-i spună că a leșinat și că a stat mai multe ore inconștient în apartamentul în care locuia cu chirie. „A impresionat-o”, spune Ioana, așa că Nicoleta i-a făcut o supă și s-a dus să-l viziteze. Era tot o încălcare a ordinului de protecție, pentru care Marius nu ar fi fost acuzat legal.

În ultima săptămână din ianuarie 2018 conveniseră să meargă la notar pentru a începe procesul de divorț, dar el nu a ajuns la întâlnire, motivând că i s-a făcut rău din nou. Nicoleta nu știa dacă toate astea sunt minciuni sau adevăruri. Era o situație obositoare pentru ea, spune terapeuta, cu care continuase întâlnirile. „Încerca să facă orice, numai el să fie bine și să accepte realitatea că nu mai pot fi împreună, doar prieteni”.

Forța de a respecta ordinul de protecție slăbise, mi-a spus terapeuta ei. Nicoletei îi era greu să înțeleagă că omul pe care l-a iubit și cu care a stat în casă peste 10 ani vrea să-i facă rău. Rațiunea îi spunea: a vrut să te omoare, e o prostie să-l mai lași să se apropie de tine, sufletul spunea: e omul care a stat lângă mine niște ani, e tatăl copiilor mei.

În ultima vineri din ianuarie, au venit amândoi la grădiniță, fiecare într-o mașină cu unul dintre copii.

Sala de judecată a Tribunalului București era plină pe 9 noiembrie, la ultima înfățișare dinainte de aflarea sentinței în cazul Botan. În acea zi, avocata lui a încercat să convingă judecătorul să scoată acuzația de premeditare, susținând că bărbatul nu a avut intenția să-și ucidă soția în acea zi, ci să se sinucidă. A spus că în lunile care s-au scurs de când a fost arestat, pentru o perioadă a fost transferat la penitenciarul Târgu-Ocna ca să primească „consiliere psihologică pentru diminuare risc de suicid”. 

Procurorul de ședință a pledat însă pentru închisoare pe viață pentru omor cu premeditare, argumentând că Botan s-a înarmat cu cuțitul din apartamentul în care locuia, l-a pus în portbagajul autoturismului cu care s-a deplasat la locul faptei, iar după ce a ajuns la grădiniță a urcat la etajul unu, a pătruns în biroul aflat în folosința exclusivă a soției sale, a încuiat ușa, „sporindu-și astfel șansele rezoluției infracționale”.

În ultimii patru ani, au fost peste 300 de omoruri asupra unor membri ai familiei, arată cifrele Poliției. Bărbatul care în 2012 și-a împușcat soția și o altă colegă și a rănit alți șase oameni la coaforul Perla din București a primit detenție pe viață. Un alt bărbat, care în primăvara lui 2016 și-a înjunghiat fosta iubită într-un magazin de pe Calea Victoriei, unde aceasta muncea, a primit 20 de ani de închisoare.

Avocata lui Botan a cerut o sentință mai mică – 25 de ani – în cazul în care judecătorul ar urma să păstreze acuzația de premeditare. Ea a pledat spunând că inculpatul avea o viață normală până în noiembrie 2017, era „un tip sufletist, un tată foarte bun pentru copiii săi (…). Intrând în această depresie gravă privind încheierea unei relații de lungă durată cu soția sa și, automat, urmând această separare de cei doi copii; acest lucru l-a determinat sa săvârșească [fapta de lovire]. În momentul respectiv nu a realizat ceea ce face”.Botan a stat în picioare în boxa acuzaților din primul rând. După ce avocata și-a terminat pledoaria, judecătorul și-a coborât privirea spre el, spunându-i că are cuvântul. A început să vorbească greoi, ca un om care tace cu lunile. A declarat că viața i s-a schimbat după ce a atacat-o pe soția lui pe 5 noiembrie. I-a spus judecătorului că de la 16-17 ani a muncit încontinuu și singura provocare a fost să fie de folos societății și să-și întemeieze o familie.

„În data respectivă, toată lumea (…) s-a prăbușit efectiv. Mi-am pierdut familia, copiii mei. Până atunci, mă duceam la serviciu, îi duceam dimineața la grădiniță, când mă întorceam, îi luam de la grădiniță sau, dacă nu-i luam, mă duceam acasă și găteam pentru că asta îmi plăcea: să văd familia reunită la masă seara. Era scopul vieții mele.”

A spus că a „intrat într-o depresie”, pentru că, de atunci, are nopți când nu doarme nicio oră, și că nu realizează ce s-a întâmplat, fiindcă nu a avut niciodată intenția să-i ia viața soției. La un moment dat, judecătorul l-a întrerupt și l-a întrebat ce cere instanței. Botan a răspuns: „Nu am premeditat nicio clipă ce s-a întâmplat pe 26 ianuarie”.

Trei săptămâni mai târziu, pe 29 noiembrie 2018, Tribunalul București l-a condamnat pe Marius Botan la închisoare pe viață pentru omor calificat comis cu premeditare asupra unui membru al familiei.

Dosarul de urmărire penală pentru lovirea soției sale nu fusese finalizat până la momentul crimei, așa că a fost reunit cu cel al crimei și preluat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Botan a primit trei ani de închisoare și pentru lovirea unui membru al familiei și încă doi ani pentru port și folosire ilegală de obiecte periculoase, pedepse contopite în cea maximă.

I s-au interzis drepturile părintești până când își va ispăși pedeapsa. Va avea de plătit daune morale, 50.000 de euro pentru fiecare din cei doi copii, și câte 20.000 de euro pentru ceilalți membri ai familiei Nicoletei.

Sentința nu este încă definitivă, a fost atacată la Curtea de Apel, unde un nou proces va începe în curând. Marius spune nu-și poate explica cum a ajuns atât de violent și că are nevoie de ajutor psihiatric ca să înțeleagă ce s-a întâmplat cu el.

În seara în care Nicoleta a murit la Spitalul de Urgență „Floreasca”, sora ei Magda i-a luat pe Ana și Andrei. Este acum tutorele lor, iar ei merg la grădiniță în Bârlad și cresc alături de verișorii lor. Și Magda, și cealaltă soră, ambele mame cu un copil, locuiesc în același oraș. Săptămânal, mama lor ia trenul de la Vaslui ca să-și vadă nepoții și să-și ajute fiicele. Într-o zi, anul trecut, fiica Nicoletei i-a întrebat pe Magda și pe soțul ei dacă le poate spune „mami” și „tati”.

Surorile lui Marius spun că familia lor este distrusă pentru totdeauna. Se simt vinovate pentru că nu au înțeles semnalul de alarmă de pe 5 noiembrie și că nu au reușit să spargă carapacea în care fratele lor se retrăsese. Sora mai mare spune că, cel mai probabil, fratele lor avea atunci nevoie de tratament medical. Mama lor încearcă să-și viziteze lunar fiul la Penitenciarul Rahova.

După „crima de la grădiniță”, numele Nicoletei a apărut într-un comunicat al rețelei de ONG-uri pentru prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor, care a cerut încă o dată guvernului ordin de protecție în regim de urgență și brățări electronice pentru monitorizarea agresorilor cu ordin. Premierul Viorica Dăncilă declara atunci că va urgenta legea care stabilea ca ordinul să fie dat de polițist, în ziua agresiunii, și nu prin instanță, procedură care necesită să aduci probe și poate dura săptămâni, cum a fost și-n cazul Nicoletei.

O lege nouă a trecut și, conform acesteia, de la sfârșitul anului trecut polițiștii emit pe loc ordine de protecție pentru cinci zile, ulterior acestea fiind confirmate sau nu în instanță, pentru o perioadă mai lungă.

Chiar dacă e o modificare importantă, un astfel de ordin de urgență nu l-ar fi împiedicat pe Marius Botan să-și ucidă soția, în condițiile în care au existat oricum mai multe momente când l-a încălcat, uneori cu permisiunea ei. Poate că o brățară de monitorizare purtată de agresor, alături de un pager al victimei, ambele putând fi localizate de poliție prin GPS, așa cum se întâmplă în Spania, ar putea schimba astfel de cazuri. La o dezbatere din toamnă despre violența în familie și cum poate fi combătută, directoarea unei organizații civice l-a întrebat pe un comisar al Poliției Române ce se poate face ca femeile care au ordin de protecție să nu mai fie lovite sau ucise, cum i se întâmplase Nicoletei. Comisarul a spus că știe „crima de la grădiniță” și că, în acel caz, femeia a lăsat agresorul să se apropie de ea, explicând că poliția nu ar trebui să fie făcută responsabilă pentru riscurile la care victimele se expun singure.

Multă lume știe „crima de la grădiniță”, de la presă, la poliție, la procurori, avocați și judecători. Numai că, la fel ca multe alte tragedii care ajung să fie dezbătute la televizor, în tribunale, la procuratură sau poliție, ele nu sunt dezbătute în familiile noastre. Încă nu vorbim suficient despre dinamicile de putere care există tradițional între femei și bărbați, despre frustrare și furie în relații, despre cum rolurile se schimbă – iar povestea soților Botan e și despre asta –, despre ce-i învățăm pe fiii și fiicele noastre despre egalitatea dintre parteneri, despre cum punem limite și cum ne apărăm intimitățile individuale cât timp facem parte dintr-un cuplu.

Prietenele Nicoletei, mai apropiate sau mai îndepărtate, au fost șocate mult timp după ce au pierdut-o. Multe s-au simțit sau se simt în continuare vinovate: pentru că au încurajat-o să-l părăsească, pentru că s-au dus cu ea în city-break, pentru că nu au insistat să se mute la ele, pentru că nu i-au spus că-și poate monta buton de panică la grădiniță, pentru că nu au vorbit mai des cu ea.

Unele mi-au spus că vor să-și trăiască viața cu zâmbet, la fel cum făcea Nicoleta. Ioana Rizea și-a creat, cu o prietenă, trupa de teatru Sufletos, și joacă în spectacole pentru copii. Crede că Nicoleta a avut o contribuție pentru alegerea asta. Și-a tatuat pe omoplat mesajul „sunt toată o inimă”, alături de o inimă care se închide cu numele „Nico”.

Dana Conea a organizat în vară un eveniment de comemorare, cu ateliere pentru copii și haine de cumpărat, iar banii strânși s-au dus în contul unei asociații care administrează un centru de urgență pentru victimele violenței în familie. Ar vrea să facă ceva mai mult pentru a lupta împotriva violenței; o vreme s-a gândit să-și deschidă o asociație.

Oana Nistor spune că își gândește altfel munca. Încearcă să nu-și mai pună întâlniri peste ora șase seara pentru că trebuie, chiar dacă e dificil să pui pe picioare o grădiniță fără să muncești peste program. Îi e greu să înțeleagă ce s-a întâmplat între Nicoleta și Marius, pentru că a petrecut mult timp cu amândoi.

Din grădinița Funny Land a mai rămas doar pagina de Facebook. În fosta clădire își are acum sediul o firmă de IT. Nicoleta era proprietară unică a afacerii, așa că, după moartea sa, nu a continuat-o nimeni. Cei peste 20 de copii din Funny Land s-au răspândit; mulți dintre ei au rămas cu aceleași educatoare până la finalul anului școlar, într-o grădiniță a unei prietene de-ale Nicoletei, care le-a oferit spațiu.

Mădălina Enache își dorește să ducă mai departe filosofia de educație a Nicoletei și s-a alăturat ideii a doi părinți de la Funny Land, care au deschis în vara lui 2018 un centru educațional în zona Ștefan cel Mare, fiindcă în nicio grădiniță de pe piață nu ar fi la fel ca la Nicoleta. Co-proprietara și administratoarea este mama fetiței a cărei petrecere aniversară a avut loc în ziua crimei. A simțit atunci că i-a fost luat ceva și a vrut să umple golul. Spune că ar vrea să fie, la fel ca Nicoleta, o directoare apropiată și de copii, și de părinți.

La mijlocul lui ianuarie 2019 a organizat un eveniment caritabil în memoria Nicoletei, „să ne întâlnim, să ne jucăm, așa cum îi plăcea ei, să râdem cu toată inima, să prețuim viața și să dăruim frumos”. Ajutați de Mădălina și de o altă educatoare de la Funny Land, copiii au pictat îngerași cu sclipici, au ascultat povestea lui Nicky Pongo, un roboțel interpretat de Ioana Rizea, au învățat să gătească clătite îndulcite cu fructe și au făcut exerciții de balet. Printre ei era și Ana, fetița Nicoletei, care a venit de la Bârlad alături de mătușa și de unchiul ei. Afară, pe poarta casei, pe o pancartă albastră cu nori albi și cu doi copii care se joacă, e scris numele noului centru educațional: Nicoland.

Nota redacției: Cum am documentat și verificat acest text

Dificultatea documentării unor texte despre istorii de familie e că multe evenimente există fie doar sub formă de amintiri, iar memoria e subiectivă, fie sub formă de informații sau anecdote la a doua, uneori chiar la a treia mână. Am încercat pe tot parcursul acestui text să favorizăm informația la primă mână, ideal verificabilă cu o sursă primară (mesaje, conversații online, postări), iar în cazul amintirilor să le confruntăm și cu alte persoane din viața soților Botan.

Niciun detaliu, nicio scenă, nicio anecdotă nu e presupusă de reporter; dacă e inclusă în text e pentru că provine fie dintr-un interviu, fie din documente, fie din istoria digitală pe care Nicoleta și Marius au lăsat-o în urma lor.

Pentru acest text, am intervievat în jur de 20 de prietene, angajate și foști colegi de muncă ai Nicoletei, colaboratori, părinți din grădinița pe care o administra, femei din comunitățile de mame în care activa. Pentru că rețeaua lui de oameni părea mai restrânsă, am vorbit cu doi vechi prieteni de-ai lui Marius și cu foste colege de muncă. Am vorbit cu una dintre surorile Nicoletei, cu prieteni de familie ai cuplului și cu două dintre surorile lui Marius Botan. Am încercat să vorbim și cu ceilalți membri ai familiilor lor, dar ne-au refuzat.

Am intervievat, de asemenea, psihologi despre schimbările actuale ale dinamicii de cuplu, despre agresivitate masculină și violență în familie. Am avut acces la unele mesaje pe care Nicoleta și Marius le-au trimis oamenilor din viața lor și la fotografii din perioada de început a căsniciei lor.

Am vorbit și cu terapeuta Nicoletei, care a decis să ne acorde un interviu fiindcă își dorește ca violența în familie și relațiile complicate de cuplu să nu mai fie subiecte tabu pe agenda publică.

Am participat la aproape toate înfățișările în procesul crimei de la Tribunalul București și am luat notițe la audieri. Am avut acces și/sau am folosit declarații din rechizitoriul procurorului în cazul crimei, sentința civilă cu care Nicoleta a obținut ordinul de protecție, sentința penală a Tribunalului București și înregistrarea unuia dintre apelurile la 112 din ziua crimei. L-am intervievat pe Marius Botan, în Penitenciarul Rahova, în ianuarie 2019, după ce a fost condamnat în primă instanță.

Am decis să nu dăm numele complete ale membrilor familiilor extinse și am schimbat numele copiilor cu pseudonime, pentru a-i proteja.

Cu siguranță mai sunt oameni care i-au cunoscut pe soții Botan sau care pot umple din golurile de memorie ale celorlalți. Îmi puteți scrie la oana.sandu@decatorevista.ro. Puteți s-o faceți și dacă aveți vreo neclaritate sau întrebare despre cum am obținut anumite informații.

Înainte de publicare am aratăt o versiune a textului unei experte în justiție și unei activistă împotriva violenței în familie, ca să ne asigurăm că reprezentăm corect atât sistemul, cât și eforturile de combatere a acestui fenomen.

Mai multe despre violența în familie în România am scris în această serie material și vom continua să explorăm întrebări născute odată cu acest text, în special despre ordinele de protecție, cât și despre capacitatea și disponibilitatea autorităților și chiar și a victimelor de a rezolva aceste probleme.