Cristina Neagu: Un 8 de nota 10

AN ENGLISH LANGUAGE VERSION OF THIS PROFILE OF CRISTINA NEAGU, THE WORLD’S TOP HANDBALL PLAYER, IS AVAILABLE HERE.

Pe 10 mai 2015, Cristina Neagu și echipa ei, ŽRK Budućnost Podgorica, au jucat la Budapesta a doua finală consecutivă a Ligii Campionilor la handbal feminin. Într‑o înregistrare a meciului, doi comentatori ai televiziunii Federației Europene vorbesc despre punctele forte ale muntenegrencelor și norvegiencelor de la Larvik HK, în timp ce privesc imagini de la sosirea echipelor și din vestiare. Când o văd pe Neagu, cu căștile îndesate în urechi, privirea fixă și sprâncenele încruntate, unul dintre comentatori observă: „E ciudat, dar ea nu pare niciodată fericită”.

„Să vedem partea pozitivă”, completează stângaci colegul de emisie. „Întotdeauna pare concentrată.”

„E un mod elegant de‑a o spune.”

În următoarea imagine, căpitanul de la Budućnost răspunde camerelor cu un zâmbet.

„Iat‑o pe Petrović, ea pare mereu fericită.”

În zarva vestiarului, Cristina s‑a așezat și a început pregătirea pentru meci, un ritual de cam 20 de minute. S‑a schimbat în echipamentul alb‑albastru al echipei unde joacă ca inter stânga din toamna lui 2013, și‑a înfășurat cu leucoplast alb degetele mâinii drepte – cel mare pentru că are dureri, arătătorul și inelarul pentru ca să-și protejeze pielea – și și‑a pus genunchierele.

Comentatorii au vorbit și despre cele șapte goluri pe care Neagu le marcase cu o zi înainte în semifinală – „practic de neoprit” – și cum echipa venea după un sezon invincibil. Ultima înfrângere fusese chiar cu un an în urmă, tot în finala Ligii, contra unguroaicelor de la Győr, o rivală recentă. Neagu marcase cele mai multe goluri din echipă, dar n‑a fost de ajuns. Fusese a doua oară când românca ratase cel mai important trofeu de club, după finala pierdută în 2010, pe când juca la Oltchim Râmnicu Vâlcea. Dar, în 2015, lucrurile stăteau altfel – până în ziua finalei marcase deja 99 de goluri în Ligă și era la o dublă cu Serbia distanță de încă o calificare a României la mondiale.

La primul atac al Budućnostului, Neagu a primit mingea pe partea stângă și tocmai se pregătea să depășească o adversară, când a călcat strâmb. S‑a prăbușit pe parchetul albastru țipând de durere după nici 50 de secunde de joc. „Ar putea să fie un dezastru absolut”, a spus unul dintre comentatori în timp ce Neagu șchiopăta în afara terenului, ajutată de echipa medicală.

Pentru că accidentele din trecut au ținut‑o departe de teren 26 de luni, de fiecare dată când o vezi doborâtă te întrebi cât e de grav și cât îi va lua să se ridice. În ianuarie 2013 și‑a rupt ligamentul încrucișat anterior al genuchiului stâng la un antrenament, accidentare care a venit la doar trei luni după ce i se vindecase o operație la umărul drept, una atât de dificilă încât uneori încheie cariere.

După mai puțin de 10 minute era din nou în meci, cu glezna bandajată, deși suferise o entorsă. Ar fi jucat și cu probleme mai mari, crede Dragan Adžić, antrenorul lui Budućnost, atât de mult își dorea trofeul. Cu Larvik a dat doar trei goluri, cât s‑o egaleze pe croata Andrea Penezić ca golgheter al competiției și suficient cât să contribuie la o victorie pe care și‑o dorea de mică, de când le spunea colegelor de la junioare că ea o să câștige într‑o zi Liga Campionilor, și că ăsta ar fi doar începutul.

Liga a fost primul trofeu al unui 2015 mai bun ca oricare sezon de până atunci. O lună mai târziu a fost cea mai bună marcatoare a naționalei în dubla cu Serbia, pe 26 august a împlinit 27 de ani, iar în decembrie a strălucit la Campionatul Mondial din Danemarca, unde a dat 63 de goluri și a pasat decisiv pentru alte 24. A fost cea mai bună marcatoare, cel mai bun inter stânga și cea mai bună jucătoare a turneului, de la care România s‑a întors cu medalia de bronz.

În tribunele de la mondiale, în sala de presă și la televiziunile străine s‑a vorbit despre cum merită, mai mult ca oricine, să fie numită cea mai bună handbalistă a lumii în 2015, o distincție pe care Federația Internațională de Handbal o oferă la început de an, pe baza voturilor specialiștilor, jurnaliștilor și fanilor. (Anunțul a fost făcut în iunie și Neagu a câștigat detașat, cu peste jumătate din voturile experților și 70%din voturile fanilor .) Ar fi a doua jucătoare care primește titlul de două ori. Prima oară l‑a luat pentru rezultatele din 2010, când a pierdut finala Ligii cu Oltchim, dar a luat medalia de bronz cu România la Campionatul European. „E cel mai frumos moment din cariera mea”, spunea atunci, la 22 de ani. „Sper să fie doar începutul, am tot timpul din lume să devin mai bună și să câștig și alte medalii și abia îmi aștept viitorul.”

N‑a apucat să se bucure de trofeu pentru că au urmat operațiile – la umăr și la genunchi – care au purtat‑o mai mult prin cabinete medicale și săli de recuperare decât prin fața porții de handbal. Au fost momente când doar ea mai credea că va reveni și momente în care nici ei nu i‑a mai păsat când, cum sau dacă o va face.

Acum e din nou pe teren, din nou cea mai bună jucătoare din lume. Pentru că a învățat cât de imprevizibil e sportul, joacă fiecare meci ca și cum ar fi ultimul; cum a făcut în finala cu Larvik, cum a făcut și‑n Danemarca, deși avea dureri la picior și la glezne și abia își mișca umărul.

La începutul anului, a resemnat cu Budućnost pentru încă un sezon – refuzând oferte, inclusiv din România, de până la 250.000 de euro pe an, mai mult decât primește acum. Budućnost e cea mai bună echipă din Muntenegru și, momentan, din Europa, dar și clubul căruia spune că o să‑i fie mereu recunoscătoare pentru că a transferat‑o când era accidentată și a ajutat‑o să revină.

Ca să‑i înțeleg căderea și revenirea, dar și relația cu clubul, m‑am dus în februarie în Muntenegru. Voiam să vorbesc cu oamenii din jurul echipei și cu ea – deși știam că evită interviurile. Voiam s‑o văd jucând într‑un meci devenit clasic, Budućnost contra Győr. Și voiam să văd cum se simte cea mai bună jucătoare din lume după cel mai bun sezon al carierei.

Pentru că mă intimida atitudinea ei față de jurnaliști – pare mereu concentrată și serioasă – m‑am înarmat cu o scrisoare de la una dintre sutele de fetițe care vor să crească și să ajungă ca ea. „Mama mi‑a spus odată că ești singurul 8 de nota 10”, i‑a scris caligrafic și aplecat, Teo, o handbalistă de numai nouă ani din Războieni. „Pentru mine tu ești cea mai bună și vreau să fiu ca tine. Asta e clar.”

---

Nu se știu prea multe despre începuturile carierei Cristinei Neagu, așa că, înainte să plec spre Podgorica, m‑am dus la antrenamente și meciuri de junioare să văd cum e handbalul la copii. Am cunoscut fetițe de opt‑nouă ani cu cozi împletite, cu adidași de toate culorile, cu prosoape și sticle de apă pe care le cară în rucsaci cât ele. Fetițe care aleargă până transpiră, plonjează neînfricate pe parchet și abia așteaptă să arunce la poartă. Handbalul e atractiv și pentru că e sportul de echipă cu cele mai mari rezultate în ultimii ani. Un argint mondial în 2005, un bronz european în 2010 și un aur la mondialele de junioare U18 în 2014 au prevestit rezultatul de anul trecut, iar echipe de club ca CSM București sau HCM Baia Mare vor juca în primăvara aceasta în sferturile de finală ale Ligii Campionilor. Acolo visează și cele mici să ajungă. Câte una speră la mai mult, poate chiar la Budućnost. „Să știi că n‑o s‑o mai prinzi pe Cristina Neagu, că o să fie bătrână”, o tachinează colegele.

Campionatul românesc abundă de staruri din Brazilia, Franța sau Norvegia pe care fetițele din școlile bucureștene le idolatrizează. O adoră și pe Neagu, normal, dar e de la sine înțeles, pentru că li se pare perfectă: marchează din orice poziție, dar și pasează, are forță, și când se ridică cu toți cei 1,80 metri de la pământ, trage cu mult peste adversare.

Într‑o zi am nimerit la un derby al campionatului municipal, unde jucătoare de 14–15 ani s‑au îmbrâncit și s‑au lovit toate cele 60 de minute, pe fundalul strigătelor și tobelor bătute de părinți. Una a ieșit din teren cu pete de sânge pe tricou, alta cu capul spart, dar nu s‑au văitat – ce se putea întâmpla mai rău, să se spargă și mai tare?

Chiar și așa, antrenorii mi‑au lăsat senzația că fetele de azi sunt diferite de Cristina, care a dat totul pentru handbal. „Nu le vine din suflet, din arderea aia, nu fac munca aia imensă care să le ducă acolo”, mi‑a spus antrenoarea unui club sportiv școlar căreia i‑au trecut prin mână câteva jucătoare de echipă națională, dar pe care spune că le‑a crescut prin muncă. Încă visează să descopere „o jucătoare de geniu”.

La Școala Generală 59 din Ghencea, unde Cristina a învățat și unde a pus prima oară mâna pe o minge, am găsit o sală de sport ca multe altele: spaliere prinse de pereți, coșuri de baschet și bănci de lemn pe margine.

Era plină ochi de copii care se pregăteau de un concurs de atletism. Când au auzit că scriu despre ea, au întrebat‑o pe profesoara de sport cum era Cristina la școală. Cuminte, și‑a amintit Gabriela Constantinescu. Frumoasă, subțirică, tunsă scurt, liniștită și mereu serioasă. „Parcă s‑a născut serioasă.”

Spre deosebire de fetițele care azi joacă cu idoli în minte, Cristina n‑a auzit de handbal până în clasa a IV‑a. Alerga toată ziua prin fața și prin spatele blocului din Ghencea în care a crescut, juca fotbal, baschet și multe alte jocuri, pentru că n‑a fost copilul care să stea în casă să se uite la televizor. Nici părinții – tatăl e șofer de taxi, iar mama pensionară –, nici cele două surori mai mari nu erau firi sportive, dar Cristinei îi plăcea mișcarea.

La un moment dat, antrenoarea Maria Covaci de la Clubul Sportiv Școlar 5 a făcut o selecție în școală și a observat‑o imediat. „Era foarte motrică și era ușor de lucrat cu ea”, își amintește Covaci. „Era copilul de care exercițiul fizic se lipea cu mare ușurință, și se lipea frumos”. Ar fi putut face orice alt sport, crede antrenoarea, care a fost mereu atentă să n‑o piardă – mai ales să n‑o ia cineva la baschet. Cristinei i se părea amuzant cum îi ieșeau toate cu handbalul și s‑a dus în continuare, pentru că se distra. Se antrenau la școală, uneori de la șase dimineața, alteori seara târziu. Alergau prin Herăstrău sau în jurul stadionului Steaua, și el aproape de școală. Meciurile le jucau în Sala Floreasca, casa Federației și singurul loc din București unde am găsit pe un panou fotografii cu ea de la loturile de junioare. (Secția de handbal a CSS 5 s‑a desființat, iar în Școala 59 nu există un afiș sau vreo fotografie care să le amintească elevilor că „acolo s‑a născut o stea”, cum spune azi profesoara de sport.)

Cristina a început repede să câștige premii și diplome. Le ducea acasă și le arăta fericită, chiar ușor mirată, părinților. În competițiile municipale și naționale de junioare era desemnată mai mereu cea mai tehnică jucătoare și cea mai bună marcatoare. A început să lipsească tot mai mult de la școală, dar n‑a vrut să meargă la un liceu sportiv. S‑a dus la Grigore Moisil, unde, ca și pe teren, nu suporta să ia note mici. Voia să fie bună la școală și bună la sport și voia să demonstreze că sportivii nu sunt proști.

Pe la 14–15 ani, într‑un cantonament de junioare, a cunoscut‑o pe Patricia Vizitiu, astăzi inter dreapta la HCM Baia Mare și la națională și cea mai bună prietenă. Cristina (Cris, cum îi spun prietenii) era tăcută și retrasă și nu prindea echipa, pe când Patricia (sau Pati) era extrovertită și titular. Nu puteau fi mai diferite, dar au nimerit în aceeași cameră. „Așa ne puneau”, mi‑a spus Vizitiu, „una mai nebună și una cuminte”. Patricia știa că prinde echipa și meciul era locul unde intenționa să dea tot, „să‑și rupă gâtul”. Dar Cristina, care n‑avea această certitudine, muncea la fel de tare și la antrenamente.

„Deși nu juca, se pregătea ca și cum se pregătea pentru Olimpiada din 2008.” Vizitiu își amintește un test de la junioare, când la o alergare a văzut‑o pe Cristina aruncându‑se spre linia de sosire ca să fie prima. Când s‑a ridicat, avea sânge în genunchi.

Prietenia lor a început, spune Vizitiu, după un moment în care i‑a cerut Cristinei adidașii împrumut, să dea o fugă la București. Vizitiu avea mai multe perechi, dar le tot dădea colegelor și rămăsese atunci doar cu șlapii. Cristina tocmai primise de la una dintre surorile mai mari prima ei pereche de Adidas, pe care îi iubea „ca o nebună”. N‑a stat însă pe gânduri, iar Vizitiu a rămas impresionată de cum colega ei de cameră era dispusă să‑i împartă, deși nu crescuse într‑o familie cu multe oportunități, ca alte fete. (S‑a descălțat când a sărit o baltă, ca nu cumva să‑i murdărească.)

După asta, glumește Vizitiu, și‑a dat o misiune: să se împrietenească cu colega ei muncitoare, talentată, dar tăcută. Își dorise mereu o prietenă lângă care să crească, iar Cristina nu părea să aibă o genă rea în ea. A fost și motivul pentru care, mai târziu, Patricia a ales să joace alături de Cristina la o echipă mai slab cotată, decât să fie rezervă în lotul campioanei României.

În 2005, la 17 ani, Cristina a fost declarată jucătoarea Campionatului European de Junioare U17 din Austria, chiar dacă România a terminat a doua. Titlurile și medaliile au continuat: bronz și din nou cea mai valoroasă jucătoare la Campionatul Mondial de Tineret din Canada în 2006, bronz la Europeanul de Junioare de la Izmir din 2007. Își impresiona an‑trenorii cu scânteia și dăruirea ei – se impunea printr‑o „răutate constructivă”, prin modul cum organiza jocul, cum se adapta la adversar și găsea soluții. Dar și prin aruncarea la poartă, peste nivelul celor de vârsta ei.

---

Am ajuns în Podgorica cu trei zile înaintea meciului cu Győr din grupele Ligii Campionilor, decisiv pentru prima poziție a grupei. Capitala unei țări cu doar 10 ani de independență – un soi de Croația înainte să fie cool, a scris The New York Times –, Podgorica are puțin peste 180.000 de locuitori și e înconjurată de dealuri, de unde‑i vine și numele (Sub delușor). Blocurile sunt la fel de gri și reci ca cele din comunismul românesc, doar ceva mai scorojite și peticite. Locuitorii mi‑au făcut loc sub umbrelele lor și mi‑au povestit că Budućnost e mândria orașului și cel mai de succes club din toate țările fostei Iugoslavii. Aproape toți auziseră de Neagu, fie că sunt fani, că se uită mai mult la handbal masculin sau că nu prea le au cu sportul. Mi‑au spus că li se pare frumoasă, o persoană bună, un om normal și că de asta a fost acceptată de muntenegreni.

Asta îmi zisese și Nemanja Savic, un jurnalist sârb cu care vorbisem înainte să ajung. Muntenegrenii sunt mai încăpățânați, mai hotărâți și mai luptători decât sârbii, „așa că n‑o să‑i auzi vorbind de înfrângeri”. Mi‑a explicat că antrenorul Dragan Adžić nu transferă nume mari, ci jucătoare care să se potrivească sistemului de joc. Îi plac luptătoarele și nu vrea dive pe teren. De asta s‑a integrat Cristina așa bine. „A devenit aproape o jucătoare locală, mai ales că vorbește și limba. Fanii o iubesc. N‑ai cum să nu respecți o jucătoare care luptă ca ea pentru echipă.”

Pe măsură ce m‑am apropiat de Centrul Sportiv Morača, casa echipei, și de ziua meciului, am primit răspunsuri tot mai categorice: „E cea mai bună jucătoare a noastră”. „She is God!” Iar suporterii care nu vorbesc engleza – și mulți nu o vorbesc – mi‑au arătat un thumbs‑up însoțit de „Top, top!”

În 2006, la 18 ani, Cristina s‑a transferat la Rulmentul Brașov, unde antrena Mariana Tîrcă, una dintre cele mai importante handbaliste românce, care a promovat‑o treptat în Liga I. „Era un copil venit la o echipă de senioare”, își amintește fosta jucătoare Nicoleta Alexandrescu, dar și‑a câștigat locul și nu numai că n‑a mai ieșit din echipă, dar a devenit esențială. („Toată lumea se aștepta să dea Cristina.”) Cu ea și cu Vizitiu în echipă, Rulmentul a fost vicecampioană națională doi ani la rând. În 2008 a jucat și finala Cupei Cupelor, a doua competiție europeană ca importanță în handbalul feminin, în care Neagu a fost golgheter.

În 2009, după nouă luni în care au jucat neplătite, Neagu și Vizitiu au cerut federației să devină libere de contract și s‑au transferat la Oltchim, cel mai bun club din țară. Cu fetele din echipă se știau deja de la națională, pentru că la Vâlcea era crema handbalului românesc, așa că s‑au integrat repede. Tot în 2009, Neagu a fost numită cea mai bună tânără handbalistă a lumii. Dar anul în care a devenit star, în care ziarele au început să‑i spună „Messi din handbal” și oamenii s‑o recunoască pe stradă, a fost 2010. Atunci a jucat finala Ligii cu Oltchim și a câștigat bronzul la Europene cu naționala, unde a dat 53 de goluri și 36 de pase de gol – cele mai multe.

Ce nu știau mulți era că 2010 fusese și cel mai dureros an din cariera ei. Au aflat la puțin timp după ce a fost declarată cea mai bună din lume, când, aparent brusc, n‑a mai jucat. Umărul drept, cel care se zdruncina de fiecare dată când arunca la poartă, o durea prea tare. O durea deja de câțiva ani, de la Brașov, când juca și la club și la loturile de junioare și senioare. Pentru că nimeni n‑a știut ce are – doctori din România, Franța, Belgia sau Danemarca au oscilat între o leziune de tendon sau a aparatului ligamentar –, mult timp a jucat cu dureri, strângând din dinți, cum joacă și alte handbaliste. Vizitiu a admirat‑o de mică pentru că nu se menaja, nici la antrenamente, nici la meciuri. Amândouă au jucat accidentate, cu injecții, cu infiltrații – care în timp fac rău –, cu pastile și tot felul de vitamine, dar Cristina era în teren meci de meci, 60 de minute din 60. („Așa e când ești tânăr, gândești mai puțin, inimă mai multă”, mi‑a spus mai târziu.)

„Fac orice, pot să mă și rup, dar voi veni cu o medalie”, i‑a zis fostei antrenoare Maria Covaci în 2010, înainte să plece la Campionatul European, unde lua zilnic pastile. „Fă‑mi ceva să joc”, îi spunea adesea și medicului echipei. „Îți dau eu umărul meu drept, că nu am nevoie de el”, îi spunea Vizitiu, care e stângace.

Cineva trebuia să‑i spună mai devreme să se oprească; poate așa n‑ar fi ajuns la operație, crede Florin Oancea, acum medic al naționalei. „Dar nimeni nu a făcut lucrul ăsta pentru ea, să‑i zică: «Gata, oprește‑te în momentul ăsta și du‑te să vezi ce ai».” Oancea spune că acel cineva ar fi putut să fie el. Ea era un copil, iar el medic al Rulmentului, apoi al Oltchimului și, deși a mers cu ea la controale și a căutat tratamente, n-a știut ce s-o sfătuiască. În agitația anilor 2009-2010 toți au fost luați de val, inclusiv ea, care ar fi făcut orice să joace.

În februarie 2011 fosta mare handbalistă daneză Anja Andersen a venit antrenoare la Oltchim. Încercase în trecut s‑o transfere pe Cristina la FCK Copenhaga, pentru că văzuse aceeași dragoste pentru joc pe care o avusese și ea până când s‑a retras, la 30 de ani, din cauza unor probleme la inimă. La Oltchim erau mai multe jucătoare obosite sau care jucau accidentate, dar când a văzut ce dureri mari avea interul stânga – nu putea să‑și schimbe tricoul sau să‑și prindă părul –, a întrebat‑o cum i s‑ar părea să nu joace. Neagu n‑a părut pregătită, așa că au căzut de acord să nu arunce la poartă în următoarele două meciuri din Liga Campionilor, doar să paseze și să facă faza defensivă. În primul meci a aruncat totuși o dată. Când daneza a scos‑o și a întrebat‑o de ce a tras, i‑a răspuns că simțea că fetele așteptau asta de la ea. De pe margine a văzut că echipa s‑a descurcat, chiar a câștigat, și umerii i s‑au mai relaxat. După încă un meci, a fost de acord să stea pe bancă.

Andersen mi‑a spus că mulți i‑au reproșat că Neagu nu era pe foaia de joc, dar ea i‑a admirat curajul de a‑și asculta, pentru prima oară, corpul.

Și Neagu simțea că nu e bine să continue – nici pentru ea, nici pentru echipă. Nu se putea antrena cum trebuie, nu era în formă în meciuri și echipele adverse începuseră să simtă că are o problemă. Andersen a mers cu ea la un medic din Danemarca, care a sfătuit‑o să se opereze. Auzise de alte handbaliste care n‑au mai fost la fel după, ca Simona Gogîrlă, care spunea că forța aruncării i‑a scăzut cu peste 25%, sau Gabriela Rotiș‑Nagy, care după opt luni încă avea dureri. A ales însă să n‑o facă, preferând un tratament. Vizitiu spune că Neagu se dădea cu atâtea creme încât mirosul din cameră devenise insuportabil.

Andersen n‑a mai folosit‑o, echipa a avut de suferit și daneza a fost demisă după doar o lună și patru zile. Câștigase două meciuri, pierduse două, rezultate insuficiente pentru Oltchim. Conducerea, nemulțumită că cea mai bună jucătoare se oprise în mijlocul unui sezon care nu mergea prea bine, o întreba dacă acum o să revină. Ziarele scriau că preferă să stea pe margine pentru că oricum e plătită bine – 150.000 de euro pe an. „Să ai o jucătoare de talia lui Neagu și să nu poți s‑o folosești e o pierdere pentru echipă”, mi‑a spus și fostul președinte al echipei Petre Berbecaru. „Și înainte au fost dureri, dar și‑a făcut datoria”, spunea atunci Radu Voina, selecționer al României, care a înlocuit‑o pe Andersen. Și nu era singura voce care o presa să joace.

Dar Cristina a refuzat să revină pe teren. N‑o oprise nimeni până la Andersen și începuse să înțeleagă că trebuie să se gândească la corpul ei dacă mai vrea să joace, deși simțea că‑și dezamăgește echipa când nu e pe teren. „Am evoluat la prea multe niveluri, toate intense”, spunea atunci. „Niciodată nu m‑am gândit la mine. A venit timpul să fac și asta.”

Spera totuși să evite operația. La recomandarea lui Ion Țiriac a mers la un tratament prin presopunctură la o clinică din Austria, nu s‑a antrenat deloc două luni, dar degeaba – când a reînceput să arunce, durerile erau la fel. Între timp, după o înfrângere umilitoare la diferență de 11 goluri cu Budućnost, Oltchim ratase calificarea în semifinalele Ligii.

În iunie, tot Țiriac i‑a spus de un doctor din New York la care s‑a operat și tenismena Maria Sharapova, care era bine. Cristina și‑a luat viza în regim de urgență și s‑a dus să‑l vadă. De acolo a sunat‑o pe Andersen, de care a rămas apropiată, să‑i spună că a găsit o soluție. Când a aflat că e singură, daneza, care era în Boston, s‑a dus să‑i fie alături – se operase și ea la umăr și știa că o să‑i fie greu să se descurce zilele următoare.

„Cred că ai ceva mai complicat”, i‑a spus doctorul, care lucrează cu echipe de baseball și baschet și e chirurg la unul din cele mai bune spitale de ortopedie din lume. I‑a făcut un computer tomograf (CT), apoi i‑a explicat ce vede: o gaură în cartilaj, frecventă la jucătorii de baseball, care s‑a format cel mai probabil pentru că a forțat în perioada de creștere. I‑a recomandat operația, care presupunea reconstrucția regenerativă a cartilajului: prin niște găuri în os (numite microfracturi), celule din măduva osoasă se vor oxigena și, în timp, vor umple gaura cu un nou țesut.

Cea mai mobilă și instabilă articulație a corpului, umărul e dificil de tratat și recuperat. „Cristina e prost sfătuită și există riscul să nu mai poată juca niciodată handbal”, spunea Voina atunci. „Dacă se operează, nu cred că va redeveni ce a fost cândva.” Doctorul american i‑a spus că recuperarea o să dureze cel puțin un an. „E decizia ta”, i‑a spus Andersen la New York. Cristina a sunat acasă, a vorbit cu prietenii și familia și a hotărât s‑o facă. Simțea că e într‑o situație disperată și nu avea altă soluție. Avea 22 de ani și voia să joace handbal.

---

Cristina nu s‑a gândit nicio secundă că n‑o să mai fie ca înainte. Nici când avea nevoie de ajutor să mănânce sau să se îmbrace, nici când a trebuit să învețe să facă toate astea cu mâna stângă. Mergea la control o dată la două luni, dar progresele erau mici, atât de mici că medicul i‑a spus că n‑are rost să facă de fiecare dată RMN sau CT, mai ales că erau scumpe – cam 2.500 dolari unul. A plătit o parte din cheltuielile de recuperare, dar le‑a privit ca pe investiții în viitor. (Clubul a contribuit și el.)

Oltchim se pregătea de un nou sezon în care țintea trofeul Ligii, dar îi lipsea cea mai bună jucătoare, iar sponsorul principal, combinatul, anunțase că nu știe cât mai poate susține echipa. Cristina însă, continua să se antreneze ca și cum ar fi jucat meci de meci. Petrecea zilnic câte patru‑cinci ore în sala de forță a Sălii Sporturilor „Traian” din Vâlcea, unde lucra mult picioarele și făcea exerciții ușoare pentru umăr. Când a început să alerge și să miște în totalitate umărul, se ducea singură în sală și îi ruga pe cei de la arenă să‑i aprindă măcar un reflector, cât să vadă poarta la care oricum nu arunca. Dacă o sunai dimineață, era în sală; dacă o sunai seara, era tot acolo, își amintește Cristina Vărzaru, fostă căpitană a naționalei și prietenă apropiată.

„Tu ești nebună, nu ești sănătoasă la cap, nu înțelegi că mai ai un an de recuperare, ce vrei să faci?”, o întrebau fetele. „Stai numai în sala de forță, așa ceva nu e normal, ce tot faci acolo?” Vizitiu a încercat s‑o convingă să mai ia o pauză, să meargă la București la cumpărături, dar fără succes.

„Nu știu cât durează”, le răspundea Cristina celor care îi puneau, obsesiv, aceeași întrebare, de la oficialii clubului, la jurnaliști, la fani. „Lumea să se întrebe în primul rând cum mă simt din punct de vedere fizic, mental. Sunt om, nu îmi doresc să fiu privită ca o mașină de handbal.”

În cele aproape 20 de luni cât a lipsit – din februarie 2011 până în toamna lui 2012, Oltchim a ratat, la un gol, calificarea în finala Ligii în mai 2012, iar România a terminat pe 13 mondialul din 2011 (a doua cea mai proastă clasare în 60 de ani) și a ratat calificarea la Jocurile Olimpice de la Londra.

Abia după nouă luni de la operație a aruncat prima oară mingea. Cu ambele mâini și doar într‑o trambulină din care i se întorcea, dar a fost fericită. În noaptea dinaintea primului antrenament cu echipa, în septembrie 2012, n‑a putut să doarmă. Avea un milion de întrebări: dacă n‑o să fie la fel, dacă o să greșească ceva, cum o să reacționeze fetele.

Presiunea era mare. Oltchim avusese o vară tumultuoasă – combinatul nu mai avea bani să susțină echipa, dar reușise să obțină o sponsorizare pe un sezon de la OMV Petrom, care urma să contribuie cu câteva sute de mii de euro, suficient cât să plătească jucătoarele. După Voina, la echipă venise antrenorul danez Jakob Vestergaard, care îi spunea că abia așteaptă ca medicii să‑i dea voie să joace.

„Bine ai revenit”, i‑a spus la finalul antrenamentului. „Ești la fel ca înainte.”

Primul meci, în care a jucat cinci minute, a fost pe 10 octombrie 2012, în deplasare la Brașov. N‑a aruncat la poartă decât o dată, când a înscris din 7 metri. Și ea, și suporterii, așteptau însă meciul de acasă, de pe 14 octombrie, în Liga Campionilor, cu Hypo Viena. După ce îi scandase numele la fiecare meci la care o vedea în tribună, galeria a întâmpinat‑o cu un banner: „După 20 de luni de chin, urmează succesul deplin”. În minutul 19, Vestergaard i‑a făcut semn să intre. S‑a ridicat în picioare, și‑a dat jos bluza albastră de trening și s‑a apropiat de marginea terenului.

„Doamnelor și domnilor, cu numărul 8, Cristina Neagu”, a anunțat crainicul, iar din sala arhiplină s‑a iscat un vuiet pe care n‑o să‑l uite niciodată, care i‑a făcut picioarele să‑i tremure, un vuiet ca în galeriile de fotbal italiene când le intră cel mai bun jucător, își amintește un suporter.

A jucat 31 de minute, a marcat trei goluri și Oltchim a câștigat cu 30– 25. La final, echipa a înconjurat terenul, salutând suporterii; se îndrepta spre vestiar când galeria a început să‑i strige numele. „Cris‑ti‑na Nea‑gu! Cris‑ti‑na Nea‑gu!”, ca pe stadioanele de fotbal, cu voci susținute de bătăi de tobe. S‑a întors pe teren, a alergat spre ei, i‑a aplaudat, a îngenunchiat pe parchetul albastru și a făcut o plecăciune, cu mâinile întinse.

„Ce faci, ridică‑te de acolo!”, i‑au strigat din galerie. Undeva în spate, altcineva a strigat fericit: „S‑a întors idolul, mă.”

---

„Cred că de acum încolo poți să redevii Cristina Neagu”, i‑a spus Vestergaard la începutul lui 2013. Se pregăteau de primul meci acasă din grupa principală a Ligii Campionilor, după ce le câștigaseră pe toate în toamnă, iar Cristina marcase în fiecare dintre ele.

Luni dimineață, pe 28 ianuarie 2013, la antrenamentul din sala de forță, i‑a spus unei colege că se simte așa de bine că dacă ar împinge zidul, l‑ar dărâma. În aceeași după‑amiază, la un antrenament în sală, alerga după extrema Ada Nechita și a sărit să ia mingea. La aterizare, i‑a fugit genunchiul.

S‑a rostogolit pe parchet, țipând atât de tare că a speriat toată echipa. „Ce s‑a întâmplat, Cris?”, a întrebat‑o din poartă Paula Ungureanu. „Mi‑a fugit genunchiul, mi‑a fugit genunchiul”, i‑a răspuns, printre țipete. Medicii au scos‑o pe margine, i‑au dat ceva pentru durere și i‑au înfășurat piciorul într‑o fașă pe care n‑a dat‑o jos până a doua zi, când a mers la București pentru RMN. Înainte de spital, Cristina s‑a oprit acasă. Când a văzut‑o de pe balcon, în cârje și cu o orteză primită de la o colegă, mama ei a început să plângă. „Gata, că am nevoie de oameni puternici”, le‑a spus părinților când a intrat în casă.

La spital, când și‑a dat jos fașa și a văzut cât de umflat era genunchiul, a știut că și‑a rupt ligamentele. S‑a dus direct la Vâlcea și în cele două săptămâni până la operație a plâns întruna. N‑a fost la sală, nu s‑a uitat la meciuri. Se întreba de ce i se întâmplă toate ei, ea care își dorește așa mult să joace, care iubește așa mult sportul ăsta și s‑a pregătit așa mult în ultimele luni. De ce, după ce că umărul nu‑i era bine, și‑a rupt și genunchiul?

După operație, pe care a făcut‑o în Belgia la final de februarie, n‑a putut să mănânce, să doarmă și, o perioadă, n‑a mai interesat‑o nimic. În prima lună a stat acasă, în București, unde mama ei plângea de fiecare dată când intra în cameră sau când vedea la televizor știri anunțând finalul carierei fiicei. Mergea la recuperare cinci‑șase ore pe zi, dar făcea exercițiile mecanic. Kinetoterapeutul cu care a lucrat își amintește că era frustrată, mai ales când vedea că nu poate îndoi genunchiul cât pacientele de pe mesele alăturate.

Absența ei a cântărit mai mult în sezonul acela pentru Oltchim decât prima, spune fostul președinte Berbecaru. „Cu ea în teren ne‑am fi calificat în finala Ligii. Cu Neagu puteam s‑o și câștigăm și poate că viața echipei nu se sfârșea acolo.” În vara lui 2013, cea mai titrată echipă românească de handbal s‑a desființat și „galacticele”, cum erau poreclite jucătoarele Oltchimului, s‑au împrăștiat la alte echipe. Ca și restul, Cristina, încă nerefăcută după operație, a fost anunțată că trebuie să‑și caute alt club.

---

După mondialul de anul trecut, Cristina a revenit la antrenamente în Muntenegru mai obosită ca niciodată. Pe lângă problemele de la umăr, genunchi și glezne, revenite în urma suprasolicitării, avea și dureri musculare. A jucat în primul meci din Ligă, o deplasare la Győr, dar simțea că n‑o ascultă corpul. După meci – prima înfrângere în Europa în ultimele 20 de luni –, a stabilit cu oficialii clubului să ia o pauză și nu s‑a antrenat deloc două săptămâni.

Sănătatea și starea de bine a fetelor e cea mai importantă, mi‑au spus antrenorul Dragan Adžić și directorul sportiv Bojana Popović – după mulți, cea mai bună handbalistă din istorie și un idol național în Munte‑ negru. A fost un risc mare s‑o transfere în vara lui 2013, încă nerecuperată după operația de ligamente, mi‑a povestit Popović după un antrenament, în timp ce jucătoarele făceau stretching și recuperare. Dar erau pregătiți să aștepte.

O urmăream cu coada ochiului pe Cristina cum își desface bandajele albe de pe degetele lungi și subțiri, apoi le taie cu foarfeca pe cele de pe glezne; cum își întinde mâinile și picioarele și apoi le masează cu un rulou de spumă; cum ia un pumn de gheață din lada frigorifică, o pune într‑o pungă de plastic pe care o leagă și și‑o pune sub tricou, pe umărul drept. („Nici nu-mi amintesc cum era fără bandaje, să vii la sală și în cinci minute să cobori la antrenament.”)

„Lumea trebuie să vadă că eu exist în continuare, chiar dacă în ultimii trei ani n‑am mai jucat”, și‑a spus la începutul verii lui 2013, când și-a rugat impresarul să‑i găsească o echipă care joacă în Liga Campionilor. „Întotdeauna o s‑o vrem pe Cristina”, a fost răspunsul președintelui lui Budućnost, pe care îi refuzase înainte, dorind să rămână în țară, la Oltchim.

La mijlocul lui iunie, când s‑a dus să cunoască echipa, piciorul îi arăta mai rău decât se așteptau. Trecuseră doar patru luni de la operație și nu doar că nu începuse să joace, dar dacă stătea o oră pe scaun, când se ridica, șchiopăta. Nu i‑a venit să creadă când cei de la club i‑au spus că nu au nevoie de ea la formă maximă decât din ianuarie, pentru grupa principală din Liga Campionilor, și că până atunci să se concentreze pe recuperare. „Ăștia‑s nebuni, cum să mai stau încă șase luni?”, s‑a gândit.

În timp ce dinspre teren ajung spre noi râsete și muzică, Popović îmi povestește că la început a văzut‑o pe Cristina mai retrasă și închisă în ea, cum o descriu mai mulți antrenori și jucătoare. „Probabil că am și eu o parte din vină, că am atitudinea pe care o am”, mi-a spus mai târziu Cristina, „și probabil oamenii nu pot ajunge prea ușor la mine. Și dacă nu-ți dorești să mă cunoști mai bine e foarte simplu să mă etichetezi.” Nu vorbea limba și nu era în teren cu fetele, ci mereu în sala de forță sau pe margine. Nici nu făcea eforturi, căci nu credea că va sta mult – un an, până își revine și prinde un contract mai bun.

Doar că după primul antrenament a simțit că joacă acolo de 10 ani. După nici trei luni, i‑a zis impresarului că vrea să rămână. Fetele – majoritatea muntenegrence, sârboaice și croate – sunt obișnuite să ajute puținele străine din lot să se acomodeze, iar în cazul Cristinei știau că e important ca asta să se întâmple cât mai repede. I‑au tradus indicațiile lui Adžić, care nu vorbește deloc engleza, iar în a doua parte a sezonului, Cristina deja îl înțelegea.

Deși lumea se aștepta să revină în ianuarie 2014, a jucat primul meci la începutul lui octombrie 2013. A dat patru goluri și patru pase decisive. În sezonul de Ligă care tocmai începea, a marcat de 64 de ori. A revenit și la națională în decembrie 2013, la Campionatul Mondial din Serbia, unde a dat 29 de goluri, până când România a fost eliminată în optimi. La începutul anului 2015 a fost aleasă de Federația Internațională a doua cea mai bună jucătoare a lumii.

---

După fiecare fază reușită în meciul cu Győr din februarie, Saša Jončić, un ziarist local care mi‑a povestit întreaga istorie a clubului, s‑a întors spre mine zâmbind, ca și cum am împărtăși un mare secret. Chiar dacă nu ești un cunoscător de handbal, îți dai seama că ceea ce face Neagu pe teren e impresionant. Rămâi cu gura căscată, pentru că nu înțelegi cum rămâne suspendată atât de mult în aer, de unde are atâta putere în aruncare (mingile trimise de ea ajung și la peste 100 km/h), cum se năpustește sau se strecoară printre ziduri de adversare care o îmbrâncesc și i se agață de tricou. Îți dai seama că e ceva special și din reacțiile celor din jur – portari rămași deznădăjduiți pe parchet, antrenori care dau din cap uimiți, colege de echipă care o aplaudă admirativ.

După ce am vorbit cu specialiști din handbal despre jocul ei, am înțeles că ce o face cea mai bună jucătoare din lume nu sunt doar golurile, oricât de spectaculoase ar fi. E și capacitatea de a crea și construi faze de atac, de a pasa decisiv, de a analiza și hotărî în ultima secundă unde să trimită mingea – spre poartă sau spre o altă jucătoare, mai bine plasată. E modul cum simte jocul, terenul și mingea, lucruri pe care nu le înveți la antrenamente, ci te naști cu ele. La antrenamente poți doar să le îm‑ bunătățești, spune Adžić, care consideră că Neagu și‑a îmbunătățit mult și jocul în apărare de când e în Muntenegru. E viteza cu care schimbă direcția, rară pentru handbalul feminin. Unii spun că are un stil de joc bărbătesc, pentru că nu se teme de contacte și bătălii.

Te simți în siguranță când joci cu ea, explică Cristina Vărzaru. „Cum îți vine pasa, contează mult și pentru psihicul tău.” O altă colegă de la națională completează: „Și dacă îți spune: «Fă un pas mai încolo» și ți se pare absurd, după ce îl faci, vezi că e diferit totul”. „Mi‑e dor să joc cu ea”, spune și Vizitiu, care adaugă că e ușor cu Neagu pe teren, pentru că ia adversarii după ea, creând culoare pentru coechipiere. Înțelege handbalul într‑un mod holistic și ia mereu deciziile corecte, îmi spunea la Campionatul Mondial suedezul Tomas Ryde, selecționerul actual al României, căruia îi e ușor să discute planuri tactice și scheme de joc cu ea. „Știe mult handbal, se gândește mult la handbal și vrea să aibă controlul. Ea conduce echipa, își provoacă coechipierele, vrea să le împingă înainte și cere mult de la ele, uneori poate prea mult.”

Neagu vorbește des despre importanța echipei. Nu doar pentru că nu‑i place să iasă în față, dar și pentru că știe că ai nevoie de o echipă bună ca să fii cel mai bun. E ceva ce antrenorii ei străini au părut să priceapă: că nu poate rezolva singură meciurile și nici n‑ar trebui să ne așteptăm la asta. Rolul ei rămâne esențial, mi‑au zis‑o și Popović, și Adžić, și Ryde. Dar echipa poate s‑o ajute, s‑o degreveze, să blocheze adversarii și, la nevoie, să joace și să câștige când ea are o zi mai proastă sau nu e pe teren. Asta nu se întâmpla mereu în țară, unde oficialii cluburilor așteptau ca ea să stea pe teren toate cele 60 de minute, să dea ultima lovitură, să revină să ajute echipa, să joace și accidentată dacă e nevoie. Poate de asta a spus mereu că antrenorii străini lucrează altfel decât cei români, declarații pentru care a fost contrată, cel mai recent de fostul selecționer Gheorghe Tadici, omul care a promovat‑o la naționala de senioare: „Uită de unde a plecat și dă în antrenorii români ori de câte ori are ocazia. De parcă a învățat să joace handbal la ea acasă, în balcon.”

Cine a descoperit‑o, cine a șlefuit‑o, cine a lansat‑o, cine a dus‑o spre performanță pe Cristina Neagu rămân trofee pentru care se luptă mai mulți antrenori și mentori, dovadă că talentul ei e atât de mare încât toți ar vrea să fie măcar parțial „vinovați”. „Mulți se bat cu mâna în piept că au format‑o, dar ar trebui să zică mersi că sunt contemporani cu ea”, mi‑a spus Cristian Gațu, fostul președinte al Federației, care adaugă că, atunci când se va lăsa, va fi cea mai bună handbalistă româncă din toate timpurile.

Personalitatea puternică a Cristinei nu e pe placul tuturor. Iar spre deosebire de alți jucători, vorbește când are ceva de spus. „Să le fie rușine celor care ne‑au criticat”, a declarat la televizor după victoria din sferturile mondialului, cu Danemarca. După revenirea în țară, a declarat într-un interviu pentru Mediafax: „Știm bine ce se scrie despre noi când jucăm slab, dar eu nu suport când cineva vorbește rău de noi și de națională, când știu cât muncim. Iar pe domnul Tadici, care a afirmat că dau în antrenorii români, l‑aș întreba ce comentarii poate avea un om despre educația altcuiva, când el vorbea cu o națională feminină cu «bă, fetelor».”

I‑au simțit franchețea și alți foști antrenori, ca Voina, căruia i s‑a părut ușor să lucreze cu ea – pentru că era un sportiv excepțional – dar și dificil, pentru că punea întrebări și cerea explicații. Au simțit‑o și colegele de echipă, către care gesticulează și se încruntă când nu‑i convine ceva. Au simțit‑o și ziariștii, cărora li se pare dificil de abordat, greu de înțeles, chiar arogantă. La 22 de ani, la Vâlcea, spunea răspicat în emisiuni TV: „Dacă aș ști eu ce gândesc suporterii în momentul ăsta, v‑aș răspunde” și intra uneori în sala de conferințe spunând de la început că se grăbește, să n‑o țină mult. La mondialul trecut s‑a uitat fix în ochii unui jurnalist străin și i‑a amintit: „You said that was the last question”.

Crede că e important să spună lucrurilor pe nume. I‑a spus și medicului Oancea că poate a greșit în perioada când o durea umărul, deși are în continuare încredere în el, pentru că a încercat să caute soluții și o ascultă când are probleme; i‑a spus și prietenei Vizitiu când a crezut că făcut alegeri mai puțin bune în carieră sau dacă simțea că își plângea de milă. „Eu sunt un om sincer, nu vreau să fiu ceva ce nu sunt”, mi‑a spus și mie după meciul cu Győr.

„Nu trebuie în niciun caz blamat lucrul ăsta”, spune Vărzaru, „pentru că ăsta e învingătorul, lângă ăsta vrei să stai atunci când vrei să câștigi ceva”.

La Budućnost poate să fie acea învingătoare fără presiunea că trebuie să salveze situația meci de meci. Echipa joacă cu un sistem sudat și Neagu are alături unele dintre cele mai bune handbaliste din lume, așa că poate aștepta mai relaxată să treacă oboseala post‑mondial, poate și tensiunea anunțului întârziat pentru cea mai bună jucătoare din 2015. Joacă, marchează, dar e discretă. Așa a fost până la urmă și în meciul cu Győr de acasă, pe care l‑au câștigat, în care a marcat doar de două ori, în care s‑a enervat când a ratat sau era blocată, dar în care a fost prezentă la mai toate acțiunile de atac cât a stat în teren.

---

După meci s‑a dus la recuperare, iar eu am așteptat‑o în fața unui restaurant cu scaune îmbrăcate în huse bej, cu fundă la spate, ca la nuntă. Restaurantul e în spatele arenei, la ieșirea din vestiar, unde vreo 20 de copii le vânau pe jucătoare pentru autografe. Ieșiseră cam toate, dar ei tot nu se urneau. I‑am întrebat pe cine mai așteaptă și mi‑au spus că pe Katarina Bulatović, una dintre legendele echipei, și pe Neagu. Pe „Cristina Georgiana Neagu”, cum au strigat când au văzut‑o. S‑a oprit și a făcut poze cu ei, serioasă. Apoi am intrat în restaurant și s‑a așezat la masă fără să‑și dea jos geaca neagră de fâș. Primul lucru pe care mi l‑a spus a fost că e foarte obosită, cum și părea. Nu‑mi doream să discutăm așa târziu – era deja 21:30 –, dar a doua zi pleca la Belgrad pentru o injecție la umăr. I‑am dat scrisoarea de la Teodora, sperând să sparg gheața, dar a îndoit‑o cu degetele ei lungi și subțiri, date cu ojă roșie, și‑a pus‑o deoparte, spunându‑mi că o citește acasă.

Apoi și‑a comandat o Fanta, în sârbo‑croată, pe care acum o vorbește fluent. Înainte să apuc s‑o întreb ceva, un bătrân în baston s‑a oprit la masă și i‑a sărutat mâna. I‑a mulțumit ridicându‑se în picioare.

Mi‑a povestit de Budućnost, cum au ajutat‑o să‑și revină după accidentări și cum a fost cu operațiile și recuperările. La un moment dat, poate pentru că era târziu, poate pentru că eram amândouă departe de casă, am simțit că a lăsat garda jos. Vocea i‑a devenit mai caldă, fruntea i s‑a descrețit și gropițele din obraji și‑au făcut tot mai des apariția. Și‑a dat jos geaca și s‑a adâncit în povești și anecdote. Am început să vorbim despre ce cărți citește – Dalai Lama și Nelson Mandela, pentru că îi place să învețe încontinuu, Steve Jobs, pentru că e pasionată de tot ce înseamnă Apple, biografii de antrenori și sportivi ca Phil Jackson, Mike Tyson sau Monica Seles – și despre cum nu suportă comparația cu Messi, pentru că simte că îi știrbește din identitate.

Mi‑a vorbit despre cum nu s‑a simțit niciodată atât de stoarsă și neputincioasă fizic ca după mondial, deși acum are curajul să spună când e așa; despre cât de importantă i s‑a părut echipa pe care au format‑o acolo și despre cum știe că performanțele din 2015 sunt greu de egalat. (Deși vrea un titlu internațional de campioană cu România.)

„Dacă mă cunoști puțin îți dai seama că îmi place să joc și nu mi-ar plăcea vreodată să stau pe margine”, mi-a spus. „Dar, din păcate, accidentările și problemele fizice mă obligă.” Știe că lumea așteaptă să joace bine meci de meci, că Budućnost vrea să câștige iar Liga Campionilor și că România speră să se califice la Jocurile Olimpice. Știe că aceste performanțe depind și de ea și n‑ar vrea să‑și dezamăgească colegele de echipă. Dar ce pare că a înțeles pe parcurs – între anii când ar fi luat orice calmant de durere ca să fie în teren și azi – e că oricât de mult ar munci și și‑ar dori, nu va putea fi întotdeauna la același nivel, zburând peste adversare și bombardându‑le poarta. După turnee în care pare de pe altă planetă, vin zile în care nu se poate mișca. Timpul în sport e limitat, iar corpul e vulnerabil. Mai ales al ei.

În seara asta a sosit timpul să meargă spre casă. S‑a făcut aproape miezul nopții și s‑au stins luminile în restaurant. A redeschis scrisoarea Teodorei și a început să râdă, mai ales pentru că micuța o ruga s‑o salute pe Dragana Cvijić, pivotul echipei și cea mai apropiată prietenă din Muntenegru. (Câteva zile mai târziu, i‑a răspuns Teodorei). Și‑a pus geaca pe ea, și‑a luat mâncarea pe care o comandase la pachet și s‑a oferit să mă conducă până acasă cu mașina pe care i‑a dat‑o clubul, un Seat Ibiza. Pe drum, i‑am spus că handbalul a început să mă pasioneze abia recent; până atunci mă intimida.

„De ce te intimida?”, m‑a întrebat.

„Că mi se părea foarte greu. Și complicat.” „Da, e un sport greu.”

A devenit serioasă, concentrată, așa cum o știe toată lumea. „Și totuși…”, am zis încet.

„Și totuși”, m‑a completat. „Uite că ne rupem genunchii pe teren, și oamenii acasă zic: «Aaaa, n‑ai fost în stare să dai gol de‑acolo». Păi și cum să‑ți mai pese de ce zic oamenii?”

Poate ar trebui să reținem că în handbal mai și doare, pentru că de jucat se ocupă ea. Joacă pentru clubul care a ajutat‑o să revină, pentru naționala pe care o iubește, dar mai ales pentru ea. A pierdut trei ani pe care nu‑i poate aduce înapoi, trei ani esențiali într‑o carieră de sportiv. Nu mai are mult timp pe teren – cam cinci ani, crede – și e devreme să se gândească la ce‑o să facă după.

Până atunci va continua să ia lovituri și să se prăbușească pe parchet și medicul va fi nevoit să vină alergând cu o pungă de gheață. Dar se va ridica și va juca în continuare, fără frică, cum a jucat și după accidentări, cum joacă de când și‑a dat seama că handbalul e acel lucru care i‑a ieșit mereu: „Când intru pe teren știu ce pot să fac și nu am niciun fel de emoții, pentru că sunt sigură de ce pot.”