Cristina

Era clasa a IX-a pentru mine atunci când ne-am cunoscut în spatele unui ferestre de chat de pe mIRC. Ea urma să dea bacalaureatul peste două luni. Vorbeam mult, dar nu devenisem prieteni. Abia când a început un conflict de amploare între utilizatori, iar noi am fost plasați în două tabere rivale, ne-am dat seama cât de mult ne lipseam unul altuia.

M-a căutat de Paști. Era deja la Facultatea de Medicină. Ca-n poveștile lui Salinger, m-am îndrăgostit de ea fără să-mi dau seama că trecuseră doar două săptămâni de când ne văzusem pentru prima oară în realitate. Într-o zi, măcinat de durerile acelea adolescentine cauzate de sentimente, i-am dat un SMS în care-i spuneam că nu pot fi doar prietenul ei, că eu o iubeam.

A fost șocată. De ce femeile frumoase și care pot avea la picioare orice bărbat, sunt mereu surprinse când ne îndrăgostim de ele? A propus să rămânem doar prieteni, mi-a mărturisit că mă iubește. „Dar ca pe un prieten special”. Abia peste ani am realizat că „prieteniile speciale” sunt exact ca „nevoile speciale”. O formulă elegantă pentru un cuvânt mai simplu: disfuncțional.

Povestea noastră specială a fost mereu marcată de limite. Eu o iubeam pe ea și aș fi vrut să fim mai mult, dar niciodată nu am mai îndrăznit să-i spun asta. Ea spunea că mă iubește, dar nu voia să fim mai mult decât prieteni. Cum mi-a spus în ultimul mesaj trimis, „mereu am crezut că prietenia noastră s-ar strica dacă natura relației noastre s-ar schimba. N-am vrut asta”. Ne vedeam o dată pe săptămână și ne plimbam prin parcuri, ne țineam de mână și ne ofeream îmbrățișări care țineau cât Shine on, you crazy diamond de la Pink Floyd. La capătul fiecărei strângeri în brațe ne atingeam obrajii și rămâneam așa, încă un minut.

Dar ea nu a știut în cei șase ani că o doream în secret. Că fiecare îmbrățișare era un chin fiziologic, că ieșeam în cluburi, dansam, iar în momentul când mă gândeam că ea nu este acolo cu mine mi se făcea rău fizic și trebuia să fug acasă. Acolo ascultam Angie de la Rolling Stones. Am inventat lumea fantezistă Balonia, acolo unde normalitatea era interzisă: sentimentele nu aveau aplicare practică, ci trăiau pure. Era doar acoperirea dorințelor mele.

Am avut relații, am fost cu fete minunate, dar apariția ei făcea ca totul să pălească. E o poveste simplă, despre un băiat care nu se putea abține în fața unei fete cu ochii mari, cu sâni de virgină africană și cu probleme emoționale grave. Prin asta ne-am susținut reciproc. Pesimismul nostru ne ținea uniți. Când lucrurile stăteau rău, eram acolo. Dar ea avea mereu o viață paralelă. Nu i-am cunoscut iubiții, ci doar vorbeam despre ei. Nu m-a invitat niciodată la mesele de ziua ei. Unde eram eu, nu erau ceilalți și invers. Prin asta credeam că sunt special.

La începutul anului trecut, un cui a scos pe altul. Întâlnind o femeie care m-a făcut să înțeleg că optimismul nu este un păcat, mi-am dat seama că, vorba lui Mircea Cărtărescu, „vai mie, rana s-a închis”. Ea dispărea încet și am decis că singura soluție de a face pace cu dragostea este să renunț. Oricât m-ar fi durut că nu o voi mai vedea vreodată.

I-am dat un mesaj și i-am scris „Povestea asta a ascuns mereu un adevăr trist: că aș fi vrut să fiu cu tine și nu am putut. Şi nici nu aveam ce să fac. Pentru că nu poți forța, atunci când cineva nu-și dorește asta”.

Se întâmpla în februarie 2011. Nu mi-a răspuns pentru multă vreme. Din când în când, aducându-mi aminte de Angie, melodia „noastră”, simțeam un mic regret. A dispărut încet, încet. Până când, în noiembrie, primesc un e-mail fără subiect de la ea. Ar fi trebuit să aibă rezidențiatul, dar a refuzat să-l dea și a ales să plece în Germania. În 50 de rânduri haotice mi-a înșirat trăirile ei.

„Fără urări de fericire și împlinire și viață lungă”, mi-a scris. „Poate asupra scrierilor și blogurilor tale ai puteri demiurgice. Şi pe jumătate și în relațiile cu cei din jur. Dar doar pe jumătate. Şi poate de aceea am scris mail-ul ăsta. Ca să fac uz de jumătatea mea din relația noastră. Pentru că tu ai făcut uz de a ta de nenumărate ori.”

Nu-i mai știu numărul de telefon. Nici ea pe al meu. Probabil că e în Germania, iar șansele de a ne revedea sunt aproape nule. Nici nu știu ce ne-am mai putea spune.

__________________________________

Acest text a apărut în seria “N-a fost să fie“, un proiect Decât o Revistă în care mai mulți bărbați povestesc despre cea care le-a scăpat.