Crivina Blues: Viața de apoi a unei termocentrale

Pe fosta platformă de la Crivina, buruienile ies din asfalt și din mina deschisă, copacii se înalță din moloz, iarba împânzește podelele. Terenul arată ca după o Apocalipsă înceată, una care le-a lăsat oamenilor destul timp pentru a mai recupera ceva fier, niște cărămizi sau niște cabluri. Jean e un localnic de 57 de ani, care muncește la o fabrică de cherestea din zonă. Urcă în fața noastră pe-un drum ascuns ca să ne-arate rămășițele termocentralei, e un soi de ghid printre ruine și buruieni. Acum ne arată spre niște conducte stivuite lângă drum: „Astea sunt cu dedicație, m-ați înțeles?”, și zâmbește. O să dispară și conductele curând, la fel ca alte zeci de tone de materiale evaporate în ultimele decenii din ce-a fost odată termocentrala pe bază de șisturi bituminoase, o mega-ctitorie comunistă din anii ‘70. Ce n-au reușit să smulgă oamenii începe să semene a natură: bucățile întortocheate de fier beton rătăcite printre copaci par trunchiuri goale.

Privită din satelit, Crivina pare o rană ce se închide într-o mare de verdeață, în stânga drumului ce leagă Oravița de Anina în județul Caraș-Severin. Așa cum era, locul poate fi doar imaginat. Pe-aici trecea conducta de păcură. Aici a fost sala de spectacole unde veneau artiști de la București și se proiectau filme, se vede gaura de la proiector. În spate sunt vestiarele. Aici era baia comună. Aici era crescătoria de porci. Aici era cantina, iar peste drum era depozitul de alimente. Blocurile de jos erau locuite, dar acum nu mai au nici lemnăria de la geamuri. Prin molozul dintr-o clădire administrativă se ivește câte un dosar cu măsurători ale vibrațiilor de la ventilatoare sau o carcasă de telefon. Undeva era turnul de 220 de metri care împrăștia cenușa, dar a fost demolat în 2009.    

Termocentrala de la Crivina, unul dintre marile proiecte din timpul comunismului, a avut la bază o idee ce se dorea a fi revoluționară: folosea drept combustibil șisturi bituminoase, niște roci sedimentare cu o putere calorică scăzută. Era parte a ambiției soților Nicolae și Elena Ceaușescu de a transforma România într-o țară independentă energetic. Pentru a pune în practică proiectul, cuplul care conducea România, a decis la mijlocul anilor ’70 ca un munte să fie retezat, mii de oameni să fie mobilizați din toată țara pentru a ridica și porni colosul industrial, o conductă de gaz să fie trasă de la Reșița, apa să fie adusă la 500 de metri înălțime. Producția de energie a început în 1984, iar termocentrala a funcționat, cu lungi întreruperi, până în 1988.

Astăzi, câteva zeci de oameni locuiesc încă în locuințele ridicate pentru muncitorii din Crivina. Am mers acolo pentru a înțelege cum se împacă cu un eșec de proporții istorice și cum au învățat să trăiască printre rămășițele sale.

---

„Noi nu știm pe ce bogăție stăm aici”, spune Ion Văcaru, inginerul care a condus exploatarea de șisturi pentru termocentrală. Face rapid câteva calcule, din care reiese că România ar fi trăit 160 de ani doar cu gazul metan extas din șisturi. E trecut de 80 de ani, dar vocea sa umple sala de ședințe a primăriei Anina, de care aparține Crivina. „Eu m-am ocupat de energia țării și cunosc tot ce este sursă energetică în țara asta. Lumea se plânge că n-o să avem energie. E o falsă problemă: energie este câtă vrei! Noi toți de-aici suntem energie. Noi înotăm în energie cum înoată peștii în apă și avem tehnologie să extragem din mediu energia”. E însă convins că interese economice obscure blochează exploatarea resurselor pe care le avem la îndemână, „pentru că ar fi energia pe nimic”.

Văcaru a fost implicat în proiectul de la Crivina de la primele studii, la începutul anilor ’70. A făcut parte din echipa care s-a prezentat în fața lui Ceaușescu pentru a demonstra utilitatea șisturilor. Într-un articol pregătit pentru revista Muntele, inginerul povestește cum, la finalul acelei întâlniri, Ceaușescu s-a arătat uimit de potențialul șisturilor și le-a cerut celor responsabili să-i prezinte în cel mai scurt timp un plan de bătaie.

Un decret din 1976 prevedea ca în șase ani producția de șisturi pentru Crivina să ajungă la 12,6 milioane de tone, iar personalul implicat doar în extracție să ajungă la peste 2.000 de oameni. Deasupra Aninei, pe munte, a fost ridicat un cartier de blocuri, Orașul Nou, în care urmau să fie mutați atât muncitorii de la Crivina, cât și locuitorii care trăiau în case afectate de exploziile din carieră. Au venit la Crivina ingineri din toată țara, au fost mobilizați militari și studenți. Au început să apară și delegații de chinezi, care voiau să cumpere tehnologia pentru propriile termocentrale.

Văcaru zice că despre termocentrală și despre șisturi s-au spus multe bazaconii: că n-ai cum să scoți energie din roca asta, că a fost moftul Ceaușeștilor: „Dintre toate resursele pe care le avem, șisturile ocupă un loc foarte important, deși toată lumea le-a denigrat. Domnule, sute de institute și mii de cercetători s-au ocupat de valorificarea șisturilor. Și noi am cules de la toți și am făcut ce trebuia să facem”.

În dimineața în care a pornit termocentrala în probe, locuitorii din Anina s-au trezit cu un huruit, își amintește Vasile Costea, acum angajat al primăriei. Crivina devenea un nou centru al țării: se mutase aici și un secretar de stat care urmărea evoluția proiectului, iar Ceaușescu venea și el să vadă cum merge treaba. Într-o primă fază au băgat doar gaz metan, care ajungea doar pentru a ține în viață instalația, fără a produce nimic în plus. Apoi au început să folosească șisturi, care erau foarte dure. Atunci când intrau în contact cu ventilatoarele, le rodeau piesele ca la polizor. Mecanismul se dezechilibra și începea să vibreze, așa că îl opreau. Duritatea șistului subția și paletele morilor care fărâmițau roca: intrau și ele în vibrații și se defectau.

„În loc să produci, trebuia să oprești și să repari”, își amintește Neicu, care a început să lucreze la Crivina în 1983, înainte de pornirea termocentralei, iar după 1990 a devenit viceprimar, apoi primar în Anina. Crede că termocentrala ar fi funcționat dacă folosea altă tehnologie, cu alte metale pentru mori și ventilatoare. Crede că se putea învăța din greșeli și ușor-ușor putea fi eliminat ce nu funcționa cum trebuie.

Crivina stătea și stătea, dar Ceaușescu se liniștea când cei din jur îi spuneau că termocentrala este în pregătire de pornire și, ca să ajungă la parametrii necesari, trebuia să se încălzească. „Cam cu asta scăpam de multe ori, că îi spuneau că în noaptea respectivă a cedat un utilaj, că s-a întâmplat o avarie și trebuie să oprim. Și suntem în repornire. N-au fost niciodată probleme, să ne amenințe”, își amintește Gheorghe Neicu.

La un moment dat, rotorul generatorului – o piesă esențială a termocentralei – s-a oprit, așa că a mers la reparat la București. Când a fost gata, imediat după Revoluție, noua conducere a țării a decis ca piesa să meargă la o altă termocentrală care avea nevoie de ea, la Turceni. Văcaru a fost la noul prim-ministru, Petre Roman, cu documente, cu diagrame, care să-i arate că poate funcționa și Crivina. „Cu carioca a scris pe document: «Mortul nu se mai întoarce de la groapă»”.

---

Când merge spre Oravița și trece prin dreptul Crivinei, inginerul Văcaru întoarce capul. „Nu vreau să mai văd. Știți cum e? Ai făcut un copil, l-ai crescut până la 20 de ani și, când începe să-și facă viitorul, îl pui la zid și-l împuști. Așa s-a întâmplat cu centrala asta”.

De cum s-a oprit Crivina, lumea a început să se împrăștie, iar Anina s-a micșorat. În anii ‘90, termocentrala și construcțiile-satelit au intrat într-o descompunere lentă: utilajele ce puteau fi folosite la alte termocentrale au plecat, iar . Procesul a fost accelerat în 2002, când statul român a vândut amplasamentul termocentralei către un grec care a început s-o dezasambleze pentru fier vechi. Restul terenului – pe care se aflau locuințele muncitorilor și alte dependințe – a fost împărțit între primăria Anina și statul român.

Acum mai sunt vreo 60 oameni care locuiesc în vechile barăci răspândite la baza platformei. O parte dintre ei se strâng seara la cârciuma lui Gheorghe Panduru: intră să-și ia beri și tării și stau la mese, pe scări, sprijiniți de balustradă, râd unul de celălalt, discută despre geneză, își pun muzici pe telefon. Panduru spune că lui îi convine să le ia banii, dar că le zice întruna că-i păcat ca tot ce lucrează să se ducă pe gât. Îi ține pe toți până la următorul salariu într-un caiet cu copaci înfloriți pe copertă: unul dintre clienții fideli bea de 400 de lei pe săptămână, altul de 350. Pe la 8 și jumătate Panduru încuie cârciuma, iar clienții protestează firav: „El ar trebui să stea după noi, nu invers”. După care se împrăștie pe la casele lor, majoritatea niște cocioabe cârpite cu scânduri, fără curți, invadate de buruieni.

• 

• 

Actualul primar din Anina, Gheorghe Românu, spune că a făcut tot ce se putea pentru a ține Crivina în viață: a împins încolo câte-o firmă care se ocupă cu exploatarea lemnului sau cu creșterea animalelor, le-a băgat celor rămași apă și iluminat public, le-a făcut contracte de închiriere ca să-și poată trage curent, a trimis microbuzul școlar să-i ia pe copiii de-acolo la grădiniță și la școală.

Într-una din casele-tip locuiesc soții Nicuța, Liliana și Geluțu. Ea e din județul Bacău și a ajuns la Crivina împreună cu familia, el e din Iași și s-a angajat aici ca șofer în ’86, după ce-a făcut școala de mecanici auto la Caransebeș. S-au învățat să stea aici și n-au plecat nici după ce termocentrala s-a închis. Au crescut aici o fată, iar acum au doi nepoți gemeni care locuiesc la câțiva pași. Și-au renovat căsuța și-au izolat-o termic, e ca o cabană de munte. „Unii zic: «Vai, dar de ce stați aici?». Uite că ne-am obișnuit, ne place. Ai o țâră de grădină de legume, ai o țâră grădină de flori. Poți să-ți ții un porc, poți să-ți ții niște găini, dacă vrei. E mai izolat, dar mie una îmi place. Când te uiți roată e numai pădure. Sunt animale: ei ne acceptă pe noi, noi pe ele și asta e”, spune ea. 

Mai încolo, într-o casă jerpelită, stau Ion și Ildiko, cu cei patru copii ai lor, care acum stau pe-o pătură roz. Ion s-a născut aici în ’82 și a făcut primele patru clase la școala care funcționa pe-atunci în Crivina. Erau atât de mulți copii aici că Ion spune că nici nu i-a cunoscut pe toți cei de-o seamă cu el. Doar la schimbul de dimineață veneau peste 20 de autobuze. La ora 12 plecau și sosea următoare tură. „Nu se vor mai întoarce vremurile alea”, spune Ion. Acum el muncește în construcții, iar ea are grijă de copii. Sunt mulțumiți că au un acoperiș și niște utilități, că în rest încearcă să se descurce.

„Câtă lume nu era aici…”, spune Panduru, care acum are 63 de ani. E de loc de pe lângă Herculane, dar s-a mutat imediat după ce-a terminat armata. A lucrat ca șofer aici încă din ’78, când termocentrala era în șantier. „Eu nu că-s nostalgic, dar mult mai bine a fost pe vremea lui Nicolae aici. Prin ’82-’83, aveam cam 10.000-15.000 lei salariu. Și era 13 lei kilul de carne de purcel aici”, spune el.

A umblat prin toată țara cu un TIR, mergea pe la tot felul de întreprinderi, pentru piese. În timpul liber lumea se aduna la cinematograf, la spectacole, pe lângă butoiul cu bere. S-ar fi trăit aici mult și bine dacă termocentrala ar fi vrut și ea să meargă. Trebuia doar făcută cu o capacitate mai mică, crede Panduru. A rămas angajat la termocentrală mult după ce s-a terminat totul, iar în 1995 a deschis crâșma. Atunci deja era clar că n-o să se întâmple prea multe la Crivina.

În 2001 a aflat că se vinde și a văzut cum termocentrala, cu toate ale ei, dispare. Nu s-a întâmplat nimic diferit față de ce-a fost în restul țării: „După ’90 ce s-a întâmplat în toată țara? S-a dărâmat. Așa și-aici”. A fost frumos, spune el, cât spală un pahar.