Cu caprele la păscut

Vlăduț Ciobanu, un băiat de 14 ani, înalt, tuns scurt, cu ochi albaștri și mult zvâc în priviri, se dă jos din patul său comod la ora 6 și 15 minute, într-o sâmbătă dimineață de iulie. Își ia pe el niște pantaloni de trening, un tricou și pălăria de-un verde ca brazii aflați la maturitate, și pornește pe jos, o stradă și ceva mai încolo, să-și mulgă caprele.

Vara, când lumina soarelui scoate la iveală fiecare denivelare sau adâncitură a ulicioarei care șerpuiește din colț în colț, drumul durează câteva minute, dar iarna trecută Vlăduț se trezea uneori la ora cinci și înainta printre troiene cât el de mari ca să se ocupe de capre înainte de ora 7:30, când începea școala.

După ce le adapă și le mulge, le lasă în staul și merge să-și ajute bunicul să descarce o căruță cu fân. La 9 e acasă, varsă laptele muls dintr-un tuci cenușiu într-o oală mai mare, unde îl strânge să facă brânză. Își ia traista cu mâncare și urcă la capre, să le ducă la păscut.

Drumul acesta e mai lung, mână caprele cu un toiag și din când în când cu vocea. De o parte și de alta se văd numai întinderi verzi, unele cu fân proaspăt cosit, altele cu iarbă crudă și zveltă. Ajuns la grădină, unde se află „odaia”, o așezare gospodărească izolată de sat, și doi câini mari ciobănești, le dă liber caprelor la păscut. Se așază și le urmărește din priviri.

Încă din copilărie simțea mereu nevoia să-și ocupe timpul cu ceva folositor. A crescut găini, iepuri, porumbei, oi și cocoși pitici, cu care făcea comerț prin comună, ba chiar a îngrijit și niște rațe, într-o copaie împrumutată de la o vecină. Le punea în apă și le învăța să se scalde, până ce unul dintre ciobănești „a scăpat” și le-a hălpăit de n-au mai rămas decât fulgii din ele.

Totul a început de la un miel. Un miel de care un consătean voia să scape și i-a zis lui Vlăduț, pe atunci de 8 ani: „Bă, iei mielul ăsta sau îl dau la câine?” „Era o mia albă-albă, cu un pic de negru pe la urechi. Și am luat-o, am crescut-o, îi dădeam lapte cu biberonul. Apoi a crescut și venea peste tot după mine, ca un câine.” Timp de trei ani s-a îngrijit de oaia care a crescut odată cu el și de mielul pe care l-a fătat, până când, la un moment dat, ambele s-au îmbolnăvit și au murit.

Din experiența asta a învățat că „oaia e sperioasă și dă lapte puțin; mulgi trei ca să umpli o ceașcă de lapte. Mulgi 70 de oi și-ți dau 20 de litri. Eu iau de la 7 capre 5 litri de lapte.” Așa că, la 12 ani, s-a hotărât să-și cumpere o capră din bani strânși și primiți de la familie, inițial cu gândul că dacă ar lega-o în grădină, ar curăța gardul de buruieni în locul lui și i-ar ușura cu mult treaba. Dar o capră nu stă de una singură, are nevoie de companie, așa că trebuia neapărat să cumpere două. Și de la două a ajuns la trei, pus să aleagă între „le iei pe toate sau pe niciuna”. Toamna care a urmat a mai cumpărat încă patru, printre care și un țap. A dat la schimb doi miei de-ai tatălui, care crește și el animale, și așa le-a înmulțit.

La grădină, Vlăduț își schimbă locul din când în când și caprele îl urmează. Când începe ploaia, băiatul le închide în țarcul lor, aleargă după o folie de plastic să acopere o căpiță de fân pe care n-a apucat s-o termine și se refugiază într-un final la odaie. Aici, căldura înăbușitoare dispare de-ndată. Odaia este refugiul lui pentru o oră de odihnă între treburi – obicei preluat din bătrâni –, pentru că la țară mereu sunt treburi de făcut.

Se așază la masă și taie în bucăți o roșie suculentă, după care privește gânditor pe geam cum picăturile grele de ploaie ating folia aruncată în grabă pe căpiță. E undeva pe la ora 15, dar el nu a apucat să mănânce nimic până acum. Toate căpițele care se văd în curte sunt făcute de el. El a cosit iarba, a risipit fânul, a pus fânul pe prepeleac, ba chiar a mai și plantat câțiva pruni. Se gândește cum ar fi pe viitor să-și administreze propria afacere, cu oameni care să-l ajute și să-i mai preia din sarcini, astfel încât să crească mai multe căprițe și poate și alte animale.

Însă momentan este elev, unul dintre cei care vor susține anul viitor examenul de Evaluare Națională, de care spune că nu se teme. Este încă indecis dacă după ce va termina cele opt clase va merge la liceu sau va continua pe filiera profesională, pentru că la școală nu i s-a explicat încă diferența dintre cele două. 

Tatăl său nu este de acord ca Vlăduț să-și facă o asemenea afacere. O astfel de muncă implică multe greutăți și satisfacții puține, crede tatăl. Însă, la doar 14 ani, Vlăduț cunoaște deja o lecție de care mulți adulți nu au habar, cea a cumpătării. Nu cere bani de buzunar, iar multe haine și le-a cumpărat din banii obținuți de pe urma caprelor. Vinde lapte, brânză făcută de mama lui și zer. Deși spune că majoritatea banilor pe care îi obține îi investește înapoi în capre, în tratamente și în hrană – le dă câte o găleată de porumb de 5 kilograme în fiecare seară, iar o dublă de porumb, de 12 kilograme, costă cam 15 lei – își drămuiește banii în trei portofele, dintre care unul pentru cheltuieli de zi cu zi, altul pentru achiziții mai mari, haine sau plimbări, și ultimul pentru investiții neprevăzute, pe termen lung, precum un teren nou sau alte animale.

După ce ploaia încetează, lasă din nou caprele la păscut. Despre animale vorbește cu scântei în priviri și plin de entuziasm, ca și cum ar vorbi despre niște jucării cărora le-a dat viață. Și, fiindcă are grijă de ele tot timpul, a ajuns să cunoască locurile cu iarba cea mai bună, prieteniile și antipatiile dintre cele 16 animale.

Acum un an, când una dintre căprițe sângera, Vlăduț a înțeles că e gestantă. Tatăl lui nu era departe și ar fi știut cu siguranță ce e de făcut, dar Vlăduț și-a dat seama că în zece minute, cât ar fi durat drumul dus-întors, ar fi putut să piardă nu doar căprița, ci și iedul. Așa că a moșit-o singur. A întors cu mâinile lui de copil trupul mic al iedului, care ar fi urmat să iasă cu picioarele înainte și s-ar fi sufocat până să vină pe lume, și l-a scos din pântecele caprei. S-a simțit mândru de isprava lui și a prins mai mult curaj. Oricum, curajul nu-i lipsește, doar cutreieră de unul singur prin pădure, împreună cu cei doi câini mari ciobănești, pe care i-a crescut de când erau pui.

Cunoaște toate drumurile pe care mulți dintre locuitorii comunei, care au renunțat să mai crească animale, refuză să le mai parcurgă. Aici există șansa să întâlnești căprioare, porci mistreți și chiar urși, care adesea coboară și în zona locuită. „Nu plec niciodată fără doi câini, altfel nu știi ce-i în următoarea tufă.”

La ora 19 strânge caprele și coboară cu ele în sat. O zbughește acasă să mănânce de seară și apoi iese cu prietenii. Când simte nevoia de socializare, lasă caprele în grija părinților și pleacă la plimbare, merge la o pizza sau la fotbal. Nu stă niciodată pe-afară până-n creierii nopții, cum mai fac prietenii lui, pentru că dimineața n-ar putea să se mai trezească. Dar nu îi pare rău, lui nu-i place să colinde tot timpul fără rost, să știe că nu face nimic concret. Iese când e de ieșit, muncește când e de muncit și uneori le îmbină pe amândouă. Spune că nu se plictisește în timpul petrecut cu animalele. Uneori stă pe Facebook sau își sună prietenii, alteori stă pe iarbă, privește cerul și pădurea și își lasă gândurile să dospească. Nu știe ce îi va rezerva viitorul, dar este suficient de curajos pentru orice îl așteaptă. Acesta este timpul lui.

Acest articol a fost publicat în cadrul proiectului Școala9, creat de DoR și BRD – Groupe Société Générale.