Cum am crezut jumătate de an că sufăr de anxietate socială

Apoi m-am hotărât să scriu despre oameni care se luptă cu propria lor minte.

De Alexandra Țipțer
Fotografie de Alex Gâlmeanu
Timp de citire: 6 minute
18 decembrie 2018

Sunt Ale, am 22 de ani și sunt reporter la început de drum, cu toate că încă nu m-am obișnuit cu statutul ăsta. Mi se spune „fata cu pălăriile”, pentru că am o colecție de 18 pălării colorate pe care le-am strâns în timpul facultății, iar oamenii își fac griji când mă văd fără. Îmi place să scriu și o fac de prin clasa a XI-a, cu toate că de la 10 ani aveam jurnale și oracole personalizate. Am un blog (www.alescrie.ro) unde-mi spun părerile și scriu despre mine mai mereu. Postez întruna pe Facebook întâmplările amuzante și încurcăturile prin care trec. Și pentru că nu era suficientă expunere, de doi ani am început să mă și filmez prin casă, pe stradă, la facultate și în magazine, într-o serie de filmulețe amuzante pe care le pun pe YouTube. Cu toate astea, cred că sunt o persoană timidă, care nu vrea să supere pe nimeni și uneori stă în colțișorul ei și nu scoate un sunet.

Am fost dintodeauna o persoană mai retrasă. Dacă alții ieșeau în evidență prin îmbrăcăminte sau tunsoare extravagantă, eu ieșeam prin timiditate. Nu obișnuiesc să vorbesc prea mult despre mine, iar când vine vorba de ridicat mâna sau luat inițiativă în vreo situație, am mereu o teamă. Chiar dacă nu sunt o persoană prea vorbăreață, mintea mea e. Există mereu o voce care îmi spune că nu sunt potrivită, că nu sunt suficientă, că părerea mea nu contează și că oamenii oricum nu au nevoie de mine. O voce care îmi critică felul în care arăt, felul în care mi se vede nasul în fotografii, felul în care îmi port bluza în pantaloni sau în care reacționez când stau de vorbă cu cineva necunoscut pentru prima dată.

Am terminat Facultatea de Jurnalism a Universității din București în 2018, iar ultimul an a fost cel mai intens ca diversitate a experiențelor pentru mine. M-am trezit într-o dimineață cu teamă. Nu mai voiam să vorbesc cu nimeni, nu-mi găseam subiecte comune cu alții, nu-mi plăcea cine devenisem, nu știam ce vreau să fac cu viața mea, iar în timpul liber îmi refuzam prietenii și ieșeam rar din camera mea dintr-un apartament simplu de la Eroii Revoluției. La jobul meu de reporter la radio de atunci mă ascundeam mai tot timpul într-un colț și încercam să mă fac nevăzută. Nu mai voiam să mă ridic dimineața din pat și îmi doream să dorm non-stop. Îmi era bine în zona mea de confort.

Atunci mi-am dat seama pentru prima dată cât de mecanic am trăit timp de 21 de ani. Fusesem copilul care mergea la școală și apoi se întorcea acasă pentru teme. Am început să simt presiunea că trebuie să-mi termin facultatea, că era deja februarie și nu aveam un subiect pentru lucrarea de licență. Că începeam să fiu adult și nu trebuia să dezamăgesc. Eram obosită mai mereu și mă îndopam cu sandwich-uri cu ardei din supermarketuri, chiar dacă nu-mi era foame. Iar în mintea mea se învârteau mai tot timpul „dacă” și „trebuie”. Dacă nu o să fiu niciodată un jurnalist bun? Dacă trebuia să fac altă facultate în care își poate găsi loc și o persoană tăcută, ca mine? Cu toate că venisem în București cu gândul că o să depășesc stereotipurile că jurnaliștii sunt mereu persoanele alea vocale și că-mi pot folosi timidtatea în favoarea mea, ceva nu mai funcționa atunci.

Mă certam mai des cu părinții, care m-au susținut pe parcursul facultății, indiferent de alegerile făcute, pentru că simțeam că vor să ignore că nu eram bine emoțional și mi se părea că nu am avut niciodată conversații despre noi și felul în care ne simțim. Iar întrebările despre vreme și mâncare deja mă plictiseau. Devenisem o adolescentă care se ceartă cu toată lumea, doar că perioada mea de rebeliune întârziase cu vreo trei ani. Nu vorbeam cu nimeni, evitam contexte sociale, nu ridicam mâna la facultate și îmi era frică de expunere. Ceea ce părea să fie o simplă timiditate devenise în mintea mea, după câteva articole citite pe internet, anxietate socială. Mă diagnosticasem singură.

Așa că am luat o pauză de la tot ce făceam și am început să documentez mai mult fenomenul despre care până atunci nici nu știam că există. Învățasem în facultate că uneori jurnalismul te poate ajuta să înțelegi ceea ce se întâmplă cu tine și trebuia să aflu de ce mă simțeam așa. De ce mi se părea că ceilalți dețin mereu controlul, de ce și de cine îmi era uneori frică și de ce m-am oprit pur și simplu într-o zi din a mai face lucruri pentru mine. Problema pe care o vedeam la mine s-a transformat după câteva interviuri și articole de specialitate într-o adevărată curiozitate jurnalistică, pe care am decis s-o explorez inclusiv în lucrarea de licență. Prietenii îmi povesteau despre teama de a fi în preajma oamenilor, dar nu îmi dădusem seama până atunci că putea fi așa copleșitoare. Vorbeam cu tineri de 20 de ani care refuzau să iasă în oraș dacă nu cunoșteau pe cineva și nu aveau o persoană de sprijin, care se uitau de acasă pe meniul restaurantelor ca să-și poată comanda mâncarea, care făceau atacuri de panică dacă nu prindeau autobuzul.

Descoperisem că există mai multe feluri de anxietate și că se poate transforma în depresie foarte repede. Mircea Miclea, psiholog și profesor la Facultatea de Psihologie din Cluj, mi-a spus că tinerii sunt mai vizați ca niciodată: „În urmă cu 10 ani, vârful celor care sufereau de anxietate era în jur de 27 de ani. Acum, conform datelor din America, pentru că nu avem date din Europa, avem spre 17,5 ani. Adică debutul tulburărilor de anxietate este cu 10 ani mai devreme față de cum era în mod tradițional.”

Am aflat și că în 2015, la nivel mondial, aproximativ 3,6% din totalul populației suferea de anxietate și că femeile sunt mai predispuse decât bărbații. În America de exemplu, 7,7% din populația feminină se confruntă cu probleme de anxietate, în timp ce ponderea bărbaților cu această tulburare ajunge la 3,6%, conform Organizației Mondiale a Sănătății. La fel, tinerii sunt predispuși să fie mult mai anxioși decât vârstnicii. În România, nici vorbă de vreun studiu despre asta.

Uneori ne construim singuri anxietăți sau frici, prin gândurile iraționale care ajung să ne controleze: „Toate emoțiile noastre sunt determinate de felul în care noi gândim”, mi-a spus psihologul Andrada Cosma. „Felul în care eu gândesc determină felul în care eu simt.”

De multe ori, rădăcina anxietățiilor noastre poate fi o presiune socială care ne apasă prea tare. Poate fi modul în care părinții ne-au crescut, regulile prea stricte, faptul că nu am vorbit despre emoții cât ar fi trebuit, o critică a profesorilor interpretată catastrofal sau o atitudine mai retrasă a noastră, care a dus la marginalizare în timpul școlii. Faptul că spunem uneori: „Nu sunt suficient de bun să fac asta” sau „Nu sunt potrivit, pentru că nu am talent” și că nu avem în jur oameni care să ne ajute să depășim impasul.

Prin comparație cu toți tinerii cu care am vorbit pentru lucrarea de licență, mi-am dat seama că anxietatea de care credeam că sufăr nu e atât de gravă. Nu-mi era atât frică de oameni, cât îmi era frică de mine. Nu mă cunoșteam suficient de bine, nu mă gândisem la mine dincolo de școală și ieșiri cu prietenii. Un om cu anxietate socială nu merge singur la petreceri, nu dă admitere la Facultatea de Teatru cu peste 10 examinatori uitându-se la el cum tremură, nu cântă pe stradă și nu se ceartă cu doamna de la bilete, cum am făcut eu. Pentru că nu vorbeam niciodată de emoțiile mele, nu am fost vreodată la psiholog, nu știam ce se ascunde dincolo de pălării și încercarea de a fi elevul și copilul ascultător, mi-am pus singură un diagnostic greșit și am pus mereu o barieră între mine și ceilalți.

Odată cu lucrarea de licență, am realizat cât de mult rău îți poate face o părere proastă despre propria persoană și cât de mult te poate afecta părerea celor din jur când nu ai încredere în tine. Că trebuie să faci diferența între teama de vorbit în public, timiditatea în a aborda oameni necunoscuți și anxietate, evitare socială sau atacuri de panică. Toți spunem că avem depresii sau trecem prin stări proaste la un moment dat, dar uneori nu ne informăm suficient și încă ne e frică să cerem sfatulul unui psiholog, de teamă că vom fi judecați. Subiectul nu îmi dă pace, chiar dacă lucrarea de licență a trecut. Vreau în continuare să vorbim despre problemele care ne macină interiorul.

Dacă ai trecut și tu printr-un episod anxios, dacă te-ai trezit într-o dimineață și nu ai mai vrut să faci nimic pentru tine, dacă ai simțit că o relație toxică de prietenie sau de dragoste te-a marcat, dacă ai simțit vreodată că din cauza unei frici ai încetat să mai evoluezi și crezi că povestea ta îi poate ajuta și pe alții, scrie-mi la alexandra.tipter@decatorevista.ro. Împreună putem transforma experiența ta într-una care să îi ajute pe ceilalți.