Cum am devenit un hater pe internet

Mi-am petrecut copilăria pe internet. Am descoperit rapid că ceilalți copii, împreună cu lumea exterioară, nu prea erau de mine. Mă simțeam în siguranță în camera mea, în spatele tastaturii, unde puteam să fiu oricine și să fac orice. Nimeni nu putea să intre după mine și să mă târască de păr afară, ca mai apoi să cheme toți colegii pentru un maraton în care o scuipăm și-o torturăm pe tocilara și grasa clasei.

Nimeni nu putea să intre după mine în sala de sport, în timp ce mă schimbam, și să mă imobilizeze ca să-mi taie chiloții cu foarfeca. 

Online, nimeni nu mai avea putere asupra mea cum aveam eu asupra lor.

Am crescut de la 11 luni la 7 ani jumătate în Pitești, mai exact am fost educată, îndrumată și formată de bunicul meu, Dumnezeu să-l ierte. În Pitești nu prea exista nici aglomerație, nici stres, nici oameni nervoși, nici nu avea nimeni așteptări ridicate de la mine. Mergeam la grădiniță, învățam și interacționam cu alți copii și apoi venea bunicul să mă ia acasă. Obișnuiam să ne plimbăm prin pădure și pe la O.C.P.I. (Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară) de unde își lua el majoritatea proiectelor de apartamente. Era topograf. Îmi lua o înghețată, mergeam acasă, mâncam și apoi până seara băteam pădurea Trivale în lung și-n lat. 

Când mă vizitau ai mei de la București mergeam prin locurile mele preferate, la Grădina Zoologică, în pădure și, la final, mâncam acasă. Gătea mama pizza sau cremă de zahăr ars, preferatele mele pe atunci. În restul timpului, vorbeam la telefon și ne înțelegeam de minune. 

Totul s-a schimbat în ziua în care m-au luat la București.

Cam tot pe-atunci am avut pentru prima oară acces la un calculator cu internet. Era prin 1997 și țin minte că mama s-a încăpățânat să mă învețe să tastez și taică-miu spunea că internetul și calculatoarele sunt viitorul. Tata a fost mereu obsedat de calculatoare; în continuare e valabilă afirmația asta. A vrut să îi împărtășesc și eu pasiunea asta și aproape s-a adeverit, dar nu în sensul în care credea el.

La vremea respectivă lucra în Poliție și era mai mereu plecat. Când era acasă, aveam seri liniștite în familie, dar aveam și seri în care ai mei se certau atât de tare încât ajungeam să mă ascund în dulap ca să nu-i mai aud. Mama a stat o perioadă acasă. Mai târziu s-a angajat ca asistentă la ambulanța din Săftica și apoi, după ce a terminat facultatea de Psihologie, a devenit psiholog. Acum e psihoterapeut și maestru reiki. 

La finalul anilor ’90, până te conectai la net te lua capu’ de nervi. Modemul scotea sunete ciudate. Răbdarea mea era limitată. O pagină se încărca foarte greu și eu cel mai des eram pe cele ale Cartoon Network, Polly Pocket, Barbie și Bratz. Aveam voie o jumătate de oră, sâmbăta, după ce-mi terminam temele. Dacă aveam nevoie de research pentru școală, era program nelimitat.

Am respectat regula cu 30 de minute cam un an, până când a început să devină dificil la școală. Era o școală care a fost pe vremuri spital, o clădire imensă care urla din toți rărunchii, doldora de copii agitați și diferiți de mine și de orice cunoscusem în Pitești. Nu aveau răbdare. Nu zâmbeau așa des.

Clasa I a fost foarte singuratică pentru mine. Aveam o învățătoare care țipa la noi și ne făcea în toate felurile. Nu înțelegeam niciodată ce îi făcusem atât de greșit ca să merităm asta. Îmi era dor de Pitești. Îmi era dor de prietenii mei. Așa că m-am refugiat în mâncare. Mama îmi dădea pachet, mâncam și la școală, la buticul de pe hol. Apoi în vacanța de vară am fost la Pitești și când m-am întors nu mă mai încăpeau hainele.

De atunci încolo, toată școala generală am fost hăituită de un grup de băieți din clasă, dar și de fete. Eram grasa tocilară a clasei. Nu mă scoteau din „vacă”, „batoză”, „basculantă cu șorici” și altele. Cuvintele puteam să le accept. Însă torturile lor erau variate. Scuipau pe mine. Pe caiete. Îmi furau mâncarea. Îmi furau din ghiozdan. Mă pocneau. Mă împingeau.

Am trăit două episoade traumatizante cu ei. Unul dintre ele a fost în timpul orei de sport la finalul căreia mi-am găsit geaca sfâșiată. Era iarnă afară și a trebuit să merg cu ea așa, prin frig. Părinții mei m-au certat foarte tare în seara aia. Și apoi s-au certat și între ei. Un alt episod a fost tot la ora de sport. Cred că aveam deja vreo 10 ani. M-am dus să mă schimb. Unul dintre băieți se prefăcea că mă place. Îmi ceruse prietenia. Și îmi plăcea și mie. Intrase peste mine în clasă când mă schimbam și a încercat să mă sărute. Apoi mi-a scuipat în gură, m-a tras de chiloți și apoi i-a tăiat cu foarfeca. Îmi amintesc câtă durere și rușine am trăit în ziua aia. Pentru că a trebuit să mă întorc la sport și să alerg pentru proba de rezistență. 

Mi-am dat seama în perioada aia, din clasa I până într-a VIII-a, că oamenii nu merită.

Uneori nu luam numai 10, pentru că la școală trăiam un stres total. Dar ai mei voiau în continuare 10. Așa că îi dezamăgeam și pe ei. Acasă nu mă înțelegeau ai mei, la școală nimeni nu avea răbdare să mă cunoască și înțeleagă.

Așa că mi-am căutat răspunsurile online.

O alternativă la viața reală

A început lejer, cu forumuri unde discutam subiecte precum muzică, timp liber și probleme din viața personală. În clasa a IV-a am devenit super pasionată de rock și pop-rock. Intram pe site-ul oficial al cântăreței P!nk și pe forumurile de la Good Charlotte sau orice forum pentru muzică asemănătoare. Mi-am luat nickname-ul pink13068855 cam peste tot.

În locurile astea mă simțeam mai bine decât afară cu alți copii, care ar fi putut să mă rănească în fel și chip. Pentru că mereu arătam slăbiciune. Pentru că nu îmi plăcea cum arăt. Aveam picioarele prea groase. Eram mică de înălțime. Aveam părul șaten-roșcat. Ochii verzi. Eram comună. Iar personalitatea? Habar nu aveam.

Știam doar că nu voiam să deranjez pe nimeni.

În rest, nu știam cine sunt.

În timpul săptămânii, suportam tot ce-mi oferea realitatea. Dar în weekend, imediat după ce mâncam prânzul și-mi terminam temele, stăteam cu orele pe internet, pe calculatorul din sufragerie, în timp ce ai mei dormeau dincolo. Citeam curiozități. Intram pe mIRC și vorbeam cu alți copii. Mă jucam. Stăteam pe MSN, AOL și Yahoo și vorbeam cu prieteni din alte țări, pe care mi-i făcusem pe forumuri. Îmi povesteau viața lor.

Era un compromis bun.

În timpul săptămânii suportam tot. În weekend, evitam tot.

A mers. O perioadă. 

Când am ajuns în liceu deja eram complet obsedată de Internet. Weekendurile petrecute pe calculator s-au transformat în serile după școală. Ajungeam acasă, mâncam, îmi făceam temele și apoi stăteam și până la 4 dimineața la calculator, mereu cu căștile pe urechi.  

Mi-am dorit foarte mult să intru la Colegiul Național „George Coșbuc”. Auzisem zvonuri că e altfel. Că toți oamenii de acolo sunt diferiți. În sfârșit nu mai era tabu să vorbesc non-stop în engleză. Și așa a fost. Nimeni nu și-a mai bătut joc de mine în liceu. Mi-am făcut și prieteni offline. Am început cu petrecerile drum’n’bass de la Arene, loc marcat de cele mai mari greșeli din viața mea.

Acolo am dezvoltat personalitatea adictivă. Se vedeau semnele încă de mai devreme, dar party-urile astea și ieșirile, validările de pe urma aspectului și stilului meu de viață, amestecat cu miserupismul teribilist și adolescentin, au creat un vulcan. Un vulcan care făcea și spunea orice, indiferent de reguli, valori sau de cât de mult se rănea – pe el și pe ceilalți.

Tatuaj pe piele și în suflet

Scrisul mă salva de fiecare dată. Doar că nu arătam nimănui. Imaginea pe care o creasem era de rebelă, fără inhibiții, al cărui singur Dumnezeu e nihilismul, combinat cu senzualul hedonism. Scriam într-un jurnal tot ce se întâmpla la școală. În engleză ca să nu înțeleagă mama. Era perioada în care îmi făcusem și cont pe DeviantArt, locul unde toți copiii ăștia neînțeleși ca mine își puneau arta.

Acolo îmi mai puneam unele poezii. Pe lângă poezii, eram puțin obsedată de vampiri și orice SF sau paranormal. Aveam o mie de caiete pline cu poezii, povești din genul ăsta. Scriam când simțeam că realitatea e prea grea. Școala devenise și mai grea. Iar așteptările alor mei se triplaseră.

Era perioada Yahoo! Messenger, în care petreceam cu toții nopțile în discuții, caterincă, wallpapere cu pupici, nume tâmpite gen scumpyka, punkerița și gothica4you, dar luam și multe decizii impulsive gen schimbarea culorii părului o dată la două luni, un piercing nou pe săptămână și un lanț lung de vizite la salonul de tatuaje de fiecare dată când simțeam că răul din mine trebuie acoperit cu ceva.

Trebuia tatuat adânc în piele, în durere, culoare și amintiri plăcute și neplăcute. 

Cultura alternativă mi s-a părut de la început un loc perfect pentru mine. Aici erau toți nebăgații în seamă, ciudații, depravații, traumatizații, artiștii. Muzica mă făcea să mă simt iubită și acceptată. Înțeleasă. Pe la 10-11 ani am luat decizia să mă îmbrac în negru sau în roz. O decizie pe care am păstrat-o până în prezent. Foarte rar mă îmbrac în altceva. E exact ca starea mea. Uneori totul e roz, alteori totul e negru. Niciodată la mijloc. 

Primul piercing mi l-am făcut la 15 ani, odată cu primul tatuaj. Mama a fost de acord. Oarecum. A spus că astea sunt primele și ultimele. Însă, în liceu am avut cam 10 piercinguri diferite și până am absolvit aveam deja 20 de tatuaje. Mari și mici. Tot la 15 ani m-am vopsit blond-platinat prima oară. Arătam ca idolii mei. Eram cineva.

Seara în care ani de abuzuri au început să-și arate fața de după un creier afectat de insomnii, adicții, drame și decizii tâmpite a fost pe la vreo 15 spre 16 ani. Nu îmi amintesc cu exactitate. Dacă aș putea, aș prefera să uit toată perioada asta. Era vacanța de vară, iar eu îmi petreceam timpul la bunicii din Pitești. Aveam acolo o gașcă de prieteni care înțelegea cine eram și se potrivea cu haosul din mine. Doar că împreună nu făceam decât să creăm și mai mult. 

Pe la patru dimineața am decis să mă duc să dorm; a doua zi plecam înapoi la București. Băusem vreo trei-patru litri de Pepsi, cam cum făceam toți la vârsta aia. M-am dus în cameră și primul gând era că o să mor. Au început să mi se învârtă prin minte toate lucrurile rele prin care am trecut, ca într-un roller-coaster masochist. M-am pus în pat și am început să tremur incontrolabil. Vedeam negru pentru o perioadă scurtă de timp și apoi îmi reveneam într-o baie de transpirație rece, cauzată de convulsiile care nu se mai opreau. Atunci au început atacurile de panică. Anxietate am avut dintotdeauna, dar niciodată nu se manifesta aşa de puternic.

Timp de o lună viața mea a fost un coșmar. Nu puteam să dorm, nu puteam să mănânc, nu puteam să beau apă decât ajutată. Aveam trei-patru atacuri de panică pe zi, la care după o perioadă s-au adăugat junghiuri intercostale și leșin. Slăbisem enorm, de la 57 la 35 de kilograme, și aveam cearcăne maro la ochi. Dar mie îmi plăcea pentru prima oară în viață cum arătam. Nu mai eram grasă. Măcar atât. 

Ai mei credeau că iau droguri. Îi vedeam cum se uită la mine și mă judecă în gândul lor. De la copilul ăla tăcut și plângăcios la o rockeriță dură, care nu prea vorbea și se îmbrăca în negru, avea piercinguri și tatuaje și făcea numai cum o tăia capul. Am făcut analize de sânge, ca să fie siguri că nu luam nimic. Am descoperit că nu mai aveam aproape deloc calciu în corp. Diagnosticul oficial era spasmofilie, cu atacuri de panică severe. 

Le scrisesem tuturor prietenilor mei pe Mess că o să mor. Îi anunțasem din timp, ca să nu fie vreo surpriză. Puneam statusuri cu versuri triste de la trupele emo și punk pe care le ascultam atunci, gen My Chemical Romance, Hawthorne Heights și Bullet for My Valentine. 

Și sincer, eram pregătită. Trăisem, dar nu fusese nemaipomenit.

Faima printre picături

Știu că taică-miu studia problema asta cu spasmofilia pe toate forumurile. A găsit pe unul niște vitamine, ceva de genul Formula IV. Le-a comandat și de când am început să le iau, totul a revenit la normal. M-am îngrășat. Am început să mănânc. Nu mi-am mai petrecut nopțile tremurând până îmi pierdeam cunoștința. Dar nu mai eram aceeași.

Nu învățasem ce trebuia din experiența asta. Devenisem și mai rău.

Apăruseră Hi5-ul și MySpace-ul. Aici am început să prind gustul faimei pentru prima oară. Și jur, parcă avea gust de iubire și înțelegere. Mi-am făcut cont pe Hi5 după ce mi-am revenit din episodul cu spasmofilia. Simțeam că-mi datorez un nou început. Mi-am făcut niște poze, le-am editat, apoi am petrecut câteva ore bune ca să îmi editez în HTML contul de Hi5 ca să fie la fel de dark ca mine. Evident că era un fundal negru cu roz. Înșiruisem de la A la Z toate trupele pe care le ascultam.

Din 2006 până în 2010 a circulat acest curent emo, din care, recunosc, n-am ieșit nici până în zilele noastre. M-a format din cap până în picioare. Versiunea glamorous a acestor emo kids era cea de scene kids. Diferențele erau că scene kids se îmbrăcau colorat, erau obsedați de faimă și social media și prețuiau perfecțiunea. Așa că își editau pozele excesiv.

Am început și eu. În dulap aveam haine negre, rupte, prinse între ele cu ace de siguranță, lanțuri, ținte, tricouri cu trupe, curele cu ținte colorate, șosete în dungi, mănuși cu plasă. Pe hol aveam cel puțin trei-patru tipuri de bocanci imenși, care aveau și ei ținte. Dar aveam și skate shoes, tot la fel de imenși, negri, dar și colorați.

O ținută obișnuită trebuia să trezească de la ai mei întrebarea „Tu așa vrei să ieși din casă?” sau nu eram suficient de dubioasă pentru lumea exterioară. Am devenit rapid faimoasă pe Hi5. Nu pot să zic că eram mare vedetă, dar să treci de la grasa clasei la atenție continuă online era mare lucru. 

Apoi am transferat tot ce aveam pe Hi5, pe MySpace. Voiam să ating și un public internațional. Era o treabă dubioasă aici: grupurile de perfecțiune, unde numai cei mai frumoși scene kids erau acceptați. A trebuit să mă împrietenesc cu una dintre cele mai faimoase gagici din România ca să îmi trimită ea o invitație privată și să fiu acceptată. Ziua în care s-a întâmplat asta a fost o sărbătoare. Am primit validare de la Univers. Însemna că eram și eu perfectă.

Faima la nivelul ăla adolescentin însemna că mă recunoșteau copiii pe stradă, primeam invitații gratis la evenimente de muzică electronică și chiar și prietenii mei erau printre cei mai faimoși scene kids din România. Unii dintre ei apăruseră și în ziar. Ba chiar am prins gustul pupincurismului ca să devin și mai faimoasă. Cu timpul, m-am împrietenit cu toată scena asta. Cam cum funcționează lucrurile și în lumea influencerilor: fii prieten cu mine ca să facem schimb de followers.

În perioada aia verificam o dată pe zi, timp de câteva ore, ce se întâmpla pe conturile mele de pe net. Schimbam wallpapere. Muzica. Trupele. Adăugam poze noi. Nu existau like-uri, dar existau fives, niște badge-uri cu tematică, gen hottest girl, pretty face, amazing person. Aveam din fiecare tip de five de ordinul miilor. Și verificam constant evoluția lor. Dacă îmi scădeau sau creșteau prietenii. Dacă îmi creșteau vizualizările. În funcție de alea erai faimos sau nu. 

Perioada liceului a fost marcată de toate astea – festivaluri, concerte, party-uri și interacțiune umană. Am anxietate socială, așa că nu eram niciodată trează. Când eram trează, eram ciudată. Inabordabilă. Deloc distractivă. Cu timpul, toate astea au devenit mai puțin distractive. Petrecerile s-au împuținat, la fel și numărul de prieteni. La finalul liceului am fost admisă la o facultate din Amsterdam și am stat acolo cam un an. Am încercat să rămân la aceleași obiceiuri: ieșiri, conturi online și prieteni noi.

Dar îmi era totul foarte străin. 

Miroşi a depravare, a romantism şi atacuri de panică

Începusem să scriu de dor de casă. Scriam texte pentru prietena mea cea mai bună de atunci. Mă îndrăgostisem de unul dintre băieții din grupul meu de scene kids faimoși. Eram foarte deprimată. Într-o perioadă nici nu mă mai duceam la facultate. Ai mei nu știau ce făceam acolo. Le trimiteam poze și le povesteam întâmplări inventate ca să creadă că sunt bine. Dar nu eram bine. Mă certam constant cu cele două fete cu care stăteam în apartament. Eram trei persoane complet diferite, venite cele mai bune prietene și plecate certate pe viață. Nu prea am mai vorbit de când ne-am întors în țară. 

Am revenit pe nepregătite acasă la prietena mea cea mai bună de atunci. Nimeni nu știa că mă întorc. Am stat două luni fără să mă retrag din facultate, fără să îmi iau lucrurile de la apartamentul din Olanda, fără să afle ai mei. Dar au aflat. Iar lucrurile cu prietena mea începuseră să ia o întorsătură urâtă. Eram prea haotice și prea depravate. Nu făceam nimic constructiv, decât să ne facem praf în fiecare zi. Ne-am certat rău şi am pierdut legătura, ca mai apoi să o reluăm la câţiva ani buni după.

Au urmat doi ani în care nu ieșeam din casă fără să am cel puțin două-trei atacuri de panică. Nu puteam să merg decât cu taxiul. În metrou și în autobuz mirosea a moarte. Am scris în toată perioada asta, doar pentru mine.

În 2011 am intrat la Jurnalism. Atunci a luat naștere identitatea mea de bloggeriță. Dar nu cu Modă, pe bune, blogul care mi-a desăvârșit identitatea de hater. Înainte să existe acel cuib al răutății gratuite, eram o romantică incurabilă.

Inventam povești siropoase și le postam pe socdat.wordpress.com. Facebook era încă pe la începuturi, iar eu nu eram foarte activă. Apoi a venit aprilie 2013 și primul articol pe care-l vedeam la statusurile tuturor de pe Facebook. Citate din el. Share-uri. Viralizare. O nebunie pentru sufletul meu neiubit care căuta validare constantă.

Miroși a filme porno, a tutun și-a parfum se chema. Era inspirat din povestea de dragoste pe care o trăiam. Totul era intens. Și era marcat de parfumul lui, care mă înnebunea, rulatul de tutun și partidele de sex pasionale. Făcea parte dintr-un grup de fashioniști cunoscuți din București. De data asta, integrarea mea acolo a fost involuntară. El era acest om minunat, cu cei mai calzi ochi și cele mai moi buze și grupul ăsta al lui venea aşa, ca bonus.

Deci și iubire, și faimă? Perfect. 

Începuse metamorfoza spre cea mai neagră parte din mine: aia care ar face și a făcut lucruri doar de dragul faimei. Blogul ăla s-a bucurat de un succes scurt. Copilul romantic începuse să se topească. Strat după strat. Ca și cum cineva i-ar fi turnat acid pe aripi. Sare pe răni. Scrum în cafea. Ne despărţisem. Se stricase gaşca. Fiecare se întorsese la realitatea lui. Iar nu primisem ce căutam. Nici iubire, nici faimă. Ambele duraseră trei luni.

Cam după ce începuse să se destrame acest paradis de iubire necondiționată, au început să fie din ce în ce mai plângăcioase articolele. Nu suferisem în viața mea atât de tare. Nu îmi venea să cred că prin personalitatea mea insistentă am reușit să destram cea mai frumoasă poveste de iubire din viața mea.

Am plâns suficient, mi-am spus. Blogul trebuia să moară. 

Nimeni nu trebuie să mai vadă cât sunt de sensibilă.

Nimeni nu o să mă mai rănească. 

O dragoste printre rânduri de hate 

Apoi am găsit pe altcineva. Am găsit iubirea-oglindă. Altcineva ahtiat după faimă, atenție și validare, cu care mă iubeam în ritmuri agitate și continue. La foc încins. Scoteam cele mai rele părți unul din celălalt, în pofida unei pasiuni care spărgea geamuri, căni și farfurii.

Ne-am cunoscut pe Facebook. I-am dat add și a fost o chimie nemaipomenită din prima. Dar am fost un haos ambulant în relația asta. Cum mă purtam cu el, se purta cu mine. Eram amândoi haosul din mine. Ne certam zilnic. De la crize de gelozie, la încălcatul intimității, la sex nebun, la urlat iar. Vecinii ne știau toată povestea, dar cei din exterior nu.

Pe internet vindeam imaginea cuplului perfect: surprize, poze cu noi din vacanță, poze cu noi pupându-ne de zor. Iubire virtuală. De ochii lumii. Îmi plăcea că acum știa toată lumea că sunt femeie serioasă, la casa mea. Îmi plăcea că știau ceilalți că suntem într-o relație superbă și serioasă. Îmi plăcea faptul că făceam parte dintr-un cuplu. Mai ales un cuplu care mergea pe același tip de combustibil: atenția celor din jur.

Eram în anul II de facultate, perioada în care am creat Modă, pe bune. O perioadă în care creierul meu era plin de haos, certuri, gelozie, nesiguranță. Singura mea terapie era să scriu articole pe blog. Să se viralizeze. Să verific Analytics la secundă. Statistici. Mențiuni. Notificări. Like-uri. Așa dispăreau atacurile de panică. Dependențele de tutun și de alcool. Mâncarea în exces.

Nu îmi mai trebuia nimic. Suta de share-uri și eram liniștită.

Blogul a început ca o joacă și a prins de la primul articol. Îmi dădusem demisia de la o agenție unde scriam pe blogul unei persoane publice, în locul ei. Împreună cu echipa venisem cu un concept de site, tipuri de articole și toată direcția editorială. Eram foarte mândră. Până când persoana respectivă a fost într-o emisiune și nu ne-a menționat pe nici unii. A spus că a făcut ea singură totul. Toate articolele erau semnate de acest scriitor talentat numit ECHIPĂ. Eu nu eram echipa. Eu eram eu! Eu meritam ce primea ea. 

Cum ziceam, primul meu articol pe Modă, pe bune s-a viralizat rapid. Uram gagicile care aveau încredere în ele și care erau frumoase. Nu neapărat în ordinea asta. Iar aceste zeițe umblau în Gaia, clubul de fițe cu nopți tematice unde se duceau femeile care erau tot ce nu eram eu: sexy, cu bani, frumoase, încrezătoare și tupeiste. Așa că am scris capodopera Cum să fii o pițipoancă de Gaia. Și acum țin minte că am mers până la magazin să fac cumpărăturile și în câteva ore aveam zeci de mesaje, like-uri și share-uri la un articol care nu spunea nimic, nu transmitea nicio emoție în afară de ură și nu servea nimănui niciun scop.

Era doar o caterincă pe care s-o faci poștă cu tot internetul.

Dar una care mi-a dat faima de 15 minute. Și tocmai asta era problema. Faima chiar a durat 15 minute. Până când am mai găsit eu alte 15 minute. M-am uitat în ZeTop de pe zelist.ro. Eram acolo. Creșteau followers pe Facebook, pe Google Analytics se măreau constant vizitatorii, pe WordPress JetPack-ul arăta excepțional.

Îmi creasem acest obicei de-a da refresh la toate paginile la vreo oră după ce postam un articol. Biroul era plin de caiete, pe care notam cele mai bune ore, tipuri de content care prind sau nu, cu cât crescusem la un tip de articole față de alt tip. Învățasem toate astea din articole, tutoriale de pe YouTube și de la toate joburile avute.

Îmi amintesc decizia strategică să bag și un zodiac. Mă rog, un anti-zodiac. Inventam niște texte și oamenii se regăseau și dădeau share. Dădeam titluri tâmpite precum Cum o să fii ca mireasă în funcție de zodie, Cum agață zodiile în online, Cum s-o cucerești în funcție de zodie. Clickbait. Și astea se viralizau cât ai spune pește.

Din când în când, voiam să scriu și câte un articol serios. Nu-l citea nici naiba. Pentru că după o analiză mică de Analytics, oamenii petreceau fix un minut la mine pe site. Bounce rate-ul era imens. Așa că m-am focusat pe articole de hate, zodiac și judecăți de valoare. Evident că asta a mers o perioadă. Dar cât să folosești aceeași rețetă obosită până se plictisește internetul? 

Dacă stați să vă uitați în online, au existat o serie de oameni care au abordat câte o temă până când cele 15 minute de faimă s-au dus. Așa că au trebuit să schimbe macazul, dacă au fost isteți. Dacă nu, s-au nișat și nu a mai auzit publicul tânăr de ei.

Mie nu avea cum să mi se întâmple asta. Când mă gândeam la faimă mă gândeam la P!nk. Femeia avea milioane de fani. Iar eu crescusem cu ea. Am avut și părul roz de câteva ori. Unul dintre tatuajele ei e tatuat și pe mine. Avem amândouă pierce în nas. Faima pe care o dobândise ea era pe baza unor merite. Dar nu mai are nimeni timp să facă asta.

Eu aș fi ales calea mai ușoară. Faimă pe internet, rapidă, și apoi mi-aș fi promovat și proiectele muzicale. Simțeam ca și cum aș fi băgat cheat codes la jocul numit viață. 

Colegii mei de pe la diverse birouri făceau miștouri tipice cu pișcotăreala de bloggeri. Dar mulți dintre șefii mei nu prea erau mulțumiți de cum abordam unele articole și de cât timp dedicam comunității mele și scrierii și postării. Mai ales că o făceam mereu în timpul biroului. 

Ai mei însă, erau mândri. Cumva. Oamenii mă băgau în seamă și ei știau cu câtă ardoare mi-am dorit să fiu faimoasă. Erau bucuroși că mi se îndeplinea visul. Oricum nu cred că citeau ei chiar tot ce postam. Sau așa sper. Nu mi-au spus nimic negativ de blog. Tata era cel care se ocupa de back-end și chiar mi-a rezolvat o tonă de probleme de mentenanță. 

Din păcate pentru mine, imaginea pe care o creasem nu se potrivea deloc cu cine eram eu în realitate. Foarte multe persoane care mă cunoșteau dincolo de online erau șocate de cât de prietenoasă și drăguță eram, de fapt. Online eram o fată rea, care taie și spânzură. În viața reală nu aveam foarte mult tupeu. Doar câteva ieșiri, dar și alea au fost stoarse din mine cu greu. Cu multă anxietate. Cu atacuri de panică. Cu regret.

Papuci cu puf, Colectiv și Digital Divas

Zilele în care statisticile mele scădeau erau cele mai negre. Dacă nu aveam măcar 1.000 de unici pe zi, îmi cădea cerul în cap. Ajungeam să ignor jobul. Îi reproșam prietenului meu că nu mă iubește suficient. Părinților le reproșam că am nevoie de spațiu, că nu mă înțeleg, că mă stresează. Iar prietenii mei nu erau importanți decât dacă îmi cântau în strună.

Tot testam lucruri. Tot analizam foile mele cu statistici, din caiete. Ce a mers și ce nu a mers. Și după un research îndelungat pe blogurile din România, dar și din afară, m-am prins. Am făcut și un curs de SEO la unul dintre birourile la care lucram. Au început să se lege rapoartele mele cu informațiile pe care le adunasem și am avut un moment de evrika!

Căutam trendurile vestimentare, gen papuci cu puf, pufuri la genți, cizme tricotate, adidași cu toc, cam toate chestiile despre care se vorbea și pe care le urau cu toții din punct de vedere estetic și scriam articole SEO, cu jocuri de cuvinte și mult hate. Cronometram să poată fi citite în fix un minut. Dădeam share și se viralizau instant. 

Primul de acest gen a fost despre papucii cu puf. „Cam cât de practice sunt jegurile astea?”, am scris. „Cât de des trebuie duși la veterinar? Năpârlesc de două ori pe an? Își schimbă blana ca iepurii și lupii, iarna?” Toată lumea a dat share. Ana iar a primit ce-a vrut. 

Mai scriam și articole despre trenduri de beauty, gen sprâncene în formă de pană sau sprâncene-vârcolac. Un alt articol viral a fost Cum să ai creier de găină? Fă-ți sprâncene în formă de pană. Scriam că „dacă tot vorbim de păsări, e timpul să le fac cu ou și cu oțet” și alte jocuri de cuvinte care subliniau faptul că femeile cu sprâncenele așa sunt vai de capul lor de proaste.

Între timp, mă băgau în seamă branduri foarte mari gen KFC, Sprite, Absolut, Staropramen etc. Am apărut chiar și într-o reclamă de la KFC. Eram gagica bloggeriță care își face selfie-uri în magazin pentru sute de like-uri, ca să își țină mereu followerșii antrenați. Făceam ședințe foto mai sexoase și le postam pe blog. Începusem să fac și daily vlog-uri ca oamenii să atașeze o față de postările de hate. Mă promovam prin concursuri, evenimente de influenceri, asocieri cu alți influenceri, press tripuri în care inundam Internetul cu postări pentru brandul respectiv și totul mergea de la sine. Primeam pe gratis invitații la festivaluri, alcool, mâncare, agende, farduri, până și apă plată. Eram cumva regina lumii în capul meu.

Dacă regret ceva, cu o durere și-o rușine imensă, este articolul cu asistenta de la Colectiv. Nu știu cum o aveam în listă, dar era acolo. M-a văzut că scriu articole și mi-a scris. Nu se mai oprea. Era foarte devreme în dimineața aia de după incendiu. Nici nu mă trezisem bine. Nici nu citisem sutele de mesaje pe care le-am primit de la oamenii panicați să nu fi fost și eu acolo. 

Femeia se ruga de mine să scriu tot ce a pățit ca să nu își mai bată lumea joc de asistente și de doctori. Că nu e vina lor. Că nu au avut ce să facă. Că nu sunt condiții în spitale. Scria mult, rapid și cu greșeli gramaticale. Eu luam copy paste, puneam în articol, corectam și integram în fraze. Îmi povestea cu detalii specifice despre carne care se desprindea de oase, piele topită, telefoane mobile care sunau, oameni care țipau. Era vizibil traumatizată de experiență. Voia să scape de povară. Am luat tot ce mi-a zis, am cosmetizat sub forma unui fel de interviu, cu intervențiile mele pe alocuri, și am postat.

Era printre primele momente în care îmi păsa și de altcineva în afară de mine. Fără să gândesc prea mult, am scris articolul și l-am aruncat în internet.

M-am întors la viața mea. Mă uitam la lista de attending. Eram îngrijorată de câteva prietene din Pitești și de o altă tipă, care lucra la bar. Îmi spusese de o mie de ori să ne mai vedem și noi, să mai povestim. N-am mai apucat să povestim nimic. Fusese acolo. Și acum nu mai era. 

La un moment dat m-a sunat un prieten să-mi spună că mă caută Andreea Esca. Să-i dea numărul meu? Știrile curgeau la televizor cu citate din articolul meu. M-a sunat taică-miu să-mi spună că s-a blocat blogul. Că sunt mii de oameni pe el și că serverele nu mai fac față. Le-am mărit. Iar s-au blocat. Am avut sute de mii de accesări după articolul ăla. Am primit cea mai proastă formă de atenție. M-am simțit un gunoi.

Circuitul faimei în natura din online

În perioada aia nu am mai scris nimic de hate. Din rușine față de oamenii ăia care pățiseră cel mai oribil lucru. Oameni nevinovați care nu meritau asemenea soartă. O perioadă m-am calmat. Îmi era dor să scriu un articol din suflet, care să-i ajute pe alții. Nu să înrăiască. Îmi era dor să fiu eu. Era obositor să fiu mereu altcineva. Nu mai găseam niciun fel de bucurie în a scrie. Și mi-am dat seama că nici nu prea mai știam să scriu în alt fel decât cum scria Ana de la Modă, pe bune.

Dar am încercat. Am încercat să educ oamenii despre comunitatea LGBT, să vorbesc despre cutumele legate de oamenii tatuați și de purtatul hainelor second-hand, să vorbesc despre hate și discriminare, despre probleme în relație și probleme psihice. Dar fiecare articol pe care-l scriam pe pozitiv, pe awareness, nu primea nici pe departe atâta atenție ca alea de hate.

Circuitul faimei în online abia pornise cu adevărat în România. Primeam telefoane de la agenții de PR ca să le dau o adresă ca să-mi trimită lucruri. Primeam mailuri sub forma unui brief, la finalul căruia primeam un soi de recompensă, vii la evenimentul X și primești banii ăștia, produsul ăsta, sau treaba asta pe gratis. Toate evenimentele astea erau sub umbrela unui brand. Tot ce trebuia să faci era să fii prezent, să faci câteva poze și să le postezi pe contul tău.

Același lucru trebuia să îl faci și cu ce primeai gratis. Două-trei poze, bam! pe timeline. Și creai un lanț. Dacă făceai asta, vedeau alte branduri și primeai și mai multe lucruri pe gratis. La fel și cu evenimentele. Un press trip însemna că un brand voia o promovare mai intensă. Strângeau un grup de influenceri, îi duceau într-o destinație o zi-două și tot ce postau trebuia să fie cu un hashtag dedicat, sau cu brandul respectiv strecurat, finuț sau direct, în toate pozele și postările.

Legat de evenimente, trei situații nefericite îmi vin în minte. Primul e de la Digital Divas, când m-am dus la Alina Ceușan, una dintre cele mai mari, dacă nu, acum, cea mai mare influenceriță de fashion și lifestyle din România, și i-am spus că rochia ei este oribilă. Probabil aveam un zâmbet tâmp pe față, de parcă am făcut ceva demn, cu o mândrie tâmpită, hrănită de lipsa de încredere în mine și dorința de-a dovedi că sunt mai bună decât oricine.

Toate astea ascundeau în spate o doză serioasă de oftică. Era mai slabă, mai frumoasă, avea mai mulți bani și mai mulți followers. Știu exact cum era îmbrăcată atunci. Avea o rochie turcoaz, lungă, cu crăpătură la unul dintre picioare, parcă era cu ceva tul și pe-atunci mi se părea cel mai kitsch lucru posibil. Știu că am văzut-o și eram cu o colegă de la biroul de atunci. M-am dus la Alina și i-am spus, dar ţin minte că ea nu a avut cine-știe-ce-reacţie. A râs şi şi-a văzut de treaba ei.

La același eveniment era și Dana Rogoz. Și ea avea un blog atunci, vindea și niște produse pe el. M-am gândit că e un moment bun pentru 15 minute de faimă. Am zis că trebuie s-o pun în dificultate. Ce se tot lăuda ea cu cifrele ei? După ce s-a dat drumul la întrebări m-am ridicat eu: „Ești sigură că oamenii intră pe blogul tău pentru că e blogul mișto sau pentru că tu ești Dana Rogoz?”. De aici încolo nici nu am ascultat ce spunea; doar am urmărit privirile aprobatoare din public. I-am arătat eu ei! Sigur merge înapoi la familia ei fericită și la banii, succesul și faima ei și se gândește tristă într-un colț, că vai, bloggerița aia m-a distrus cu întrebarea ei!

Am mers trei ani la rând la acest eveniment, în speranța că voi câștiga și eu o categorie. Doar statisticile de pe site-urile în care îți comparai vizitatorii cu ai altora spuneau că sunt mai populară decât influencerițele pe care le adora toată lumea. Pe mine de ce nu mă adora? De ce nu eram apreciată? De ce nimănui nu îi păsa de papucii mei cu puf? Nu meritam și eu o diplomă?

Apoi am scris un articol în care mă luam de Ana Morodan. O numeam „cucoana”, sau „contesa Internetului”. Râdeam de felul în care vorbește, folosindu-se de apelativul „fă” în loc de virgulă. S-a viralizat lejer. Oamenii erau de acord. Pentru că mulți oameni oricum urau influencerii. Iar eu puteam să fiu influencerul care ura alți influenceri. 

Probabil că a ajuns și la urechile Anei. Probabil că a râs de mine când l-a citit. Dar eu iar eram mândră de mama focului. Ce treabă importantă fac eu! Sunt autentică. Îmi fac vocea auzită! Sunt sinceră. Admirați-mi curajul! Vreau statuie pentru el!

În al treilea an de eveniment, am și primit-o. Mă rog, am primit o diplomă pentru locul trei. Dacă luam locul trei în generală sau în liceu intram în depresie. 

După perioada asta au urmat campanii și și mai multă atenție. M-au semnat Global Entertainment. Țin minte că am primit un mesaj sau un mail cum că ar fi interesați de mine. După ce filmasem unul dintre vloggurile în care vorbeam despre de ce nu am timp de o relație. După ce m-au semnat, ei s-au ocupat de vlogul meu. Ei îl editau și eu îl postam. 

Începusem să merg la petreceri cu vedete. Nu ajungeai foarte ușor la nasul meu. Nu răspundeam așa de repede ca înainte la mesajele fanilor. Orice bărbat îmi scria era penibil. Le răspundeam tuturor pasiv agresiv, în doi peri. Până când am simțit, ușor-ușor, cum mor pe interior. Tot ce făceam mă făcea nefericită. Unele branduri nu voiau să colaboreze cu mine de frică să nu scriu de rău despre ele. Indexările din Google deveniseră sinistre. Căutai pe Google „curvă tatuată” și ajungeai la mine pe blog. Când am văzut treaba asta am avut un șoc. Oare așa mă vedeau oamenii? Oare asta eram și nu îmi dădeam seama?

La un moment dat eram la un festival, pe undeva pe la Cucuieții din Deal. Eram cu un alt grup de influenceri și stăteam parcă la o coadă, să ne luăm niște shoturi. Văd de la distanță un grup mic de gagicuțe care aveau părul colorat, piercinguri, se îmbrăcau cam ca mine în perioada teribilistă: ținte, plase, bocanci. Au ajuns la mine și nu știam exact câți ani au, am făcut o poză împreună și le-am întrebat dacă vor să bea un shot. Când m-am uitat mai bine, aveau brățari de minore. După ce au zis toate „da” în gura mare, am dat-o la întoarsă și nu am mai băut shotul. Dar știu că am avut o mini-discuție despre cât de tare urâm cocalarii și pițipoancele. Și că oamenii sunt proști și noi suntem toate superioare.

M-a dat peste cap total. Vedeam patru Ane, la 15-16 ani, complet nesigure, care descoperiseră mult mai devreme decât mine puterea hate-ului. Asta nu cred că avea să fie de bine pentru viitorul lor. Sper că nu am fost o influență oribilă. Sper.

O porție serioasă de rușine și regret

Prin 2017 deja nu mai postam mare lucru pe blog. Lucram într-o altă agenție; nici nu mai știam a câta. Era în facere prima mea carte, Trage-mă-n proză. Începusem să scriu mai mult la manuscris decât pe blog. Bătea vântul pe site și pe pagina de Facebook.

Începusem să cresc. Era timpul ca și blogul să crească odată cu mine. Dar pe ce temelie vii tu cu schimbare, când nu ai acceptat absolut niciun tip de om înainte? Când te-ai luat de orice chichiță, tu vrei să dai dovadă de maturitate? Nu e cam ipocrit? Era o bătălie constantă între articole serioase, tip reportaj, și articole cu hate gratuit. Când voiam să scriu un articol de awareness pentru comunitatea LGBTQ+, când voiam să mă iau de vreo asistentă TV sau de vreun trend vestimentar doar de dragul reach-ului. Dar nu prea funcționa această dualitate.

Apoi am anunțat că plănuiesc să închid blogul. Deja asta era gluma mea de 1 aprilie de câțiva ani și oamenii deveniseră cam sceptici. Dar am avut două statusuri foarte serioase în legătură cu faptul că nu mă mai identific cu social media, nici cu blogul și decizia era cumva luată.

Problema era că aveam nevoie de validarea aia. Am avut perioade foarte lungi în care nu ieșeam nemachiată nicăieri. Nici până la magazin. De asta petreceam cam o oră zilnic făcându-mi selfie-ul perfect. Pe care îl treceam prin trei filtre. În care oricum eram destul de machiată. Trebuia să fiu impecabilă. Și cred că ăsta e un comportament învățat printre influenceri. Când vezi că un grup de oameni depune atât de mult efort în a arăta mereu perfect, se ia și la tine.

Și am cerut asta și în relația în care eram. Validare. Iubire necondiționată. Căutam să umplu golurile lăsate de alții. Eu nu voiam relație, eu voiam un fan. 

Am mai avut câteva tentative de-a reveni. Dar se întâmplau multe la nivel emoțional cu mine. Începeam să îmi pun întrebări în legătură cu viața mea, primisem o oportunitate să lucrez la un brand mare din Irlanda, am schimbat joburi, m-am despărțit și împăcat de o mie de ori. A fost un haos.

Doi ani și ceva cât nu am mai fost Ana de la Modă, pe bune am fost nimic și totul la un loc. Nu mai știam nici cum să mă îmbrac, nici ce muzică să ascult, nici ce păreri să am, nici ce prieteni să țin lângă mine. Eram într-o depresie și-o criză existențială constantă. Parcă nu mai aveam atâta tupeu ca înainte. Priveam toate articolele de pe blog cu silă. Oricine îmi spunea că mă citește, mă dezgusta.

În 2018 mi-am lansat cartea și m-am folosit de blog ca să o promovez și să o vând. După lansare am decis să mă retrag din Global. Le-am dat un mail cum că eu nu mă mai identific cu persoana aia, nici cu social media, nici cu influencereala. Am oprit activitatea din online.

Confirmarea că am luat decizia corectă a venit odată cu apariția Danei Budeanu în online. Știu că m-am uitat la primul clip postat de ea și am râs. Dar după mi-am dat seama că mă simțeam puțin aiurea. Apoi mi-a picat fisa. Făcea exact ce făcusem și eu. Era rea gratuit. O ura toată lumea, dar tot îi dădeau share. Avea parte de 15 minute de faimă și încă are, o dată pe săptămână. Sunt meme-uri cu ea peste tot. Primește hate și dă hate.

Mi-am dat seama că eu nu mai vreau să fiu așa.

Am trăit o perioadă destul de dură în ultimul an. A fost o perioadă în care m-am adâncit oribil în depresie, crize existențiale, despărțiri, demisii, rupere de realitate. Moartea bunicului meu a pus capac. El mi-a arătat ce înseamnă dragostea și odată cu pierderea lui simțeam că am pierdut o parte din mine. Ce simțeam? Simt. Dar bănuiesc că tot răul spre bine. Șocurile astea consecutive au ajutat la transformarea mea.

A trebuit să trăiesc perioada asta ca să găsesc de partea cealaltă o nouă Ana. O Ana asumată. Care se iubește și își asumă tot ce face. Toată lumea merită înțeleasă pentru că nu știi prin ce trece cineva până nu ți se întâmplă și ție. Cu gândul ăsta am închis blogul. Dacă pițipoancele din Gaia erau de fapt niște gagici cu probleme în familie? Abuzate și rănite, singure și uitate de lume? Dacă doamnele care poartă pantofi cu puf găsesc fericire doar în purtatul pantofilor respectivi, că în rest viața lor e un dezastru? Nu mai puteam să trăiesc cu gândul că cineva, acolo, pe undeva, prin lumea vastă care îmi citea blogul ar fi putut să fie rănită de porcăriile pe care le scriam.

Forma finală: acceptare și asumare 

Am început prin octombrie 2019 ideea cu anapebune.ro. Am creat blogul strict ca să promovez textele mele literare, felul în care scriu și cursurile, dar să creez și un loc sigur pentru toată lumea. Am vrut să îmi spăl păcatele cu ceva. Mă simțeam vinovată. Sau mă simțeam încă în sevraj de faimă? Nici eu nu știam care era treaba. Dar știam că trebuie să fiu sinceră. 

Am vrut să creez un loc care să fie o combinație de socdat.wordpress.com și cum sunt eu acum. Un loc unde alții ca mine pot găsi alinare și înțelegere, dar și un loc unde să îi învăț pe alții să scrie, prin sfaturi, prin texte literare și prin cursuri. 

M-am trezit de câteva ori cu aceeași mentalitate toxică. Aoleu, nu se viralizează articolele! Aoleu, nu mă cheamă oamenii nicăieri! Nu mă bagă în seamă! Era să pic în plasa de-a scrie niște rahaturi de articole de hate. Era cât pe ce.

De când stăteam pe forumuri și până în prezent, internetul s-a comprimat. A devenit tot mai dificil să creezi legătură, prietenii și chiar să îți promovezi munca. Acum există parteneriate media, contracte de prestări servicii, boost post, insights pe rețelele de socializare și se creează forumuri întregi la fiecare status și selfie pe care îl postezi. Diferența este că înainte puteai să te exprimi mai lejer pe forumuri, acum primești ură de la followers și dacă postezi o poză cu pisica. D-apoi dacă te apucă să comentezi pe subiecte controversate, cum o făceam eu cu lejeritate.

Mă sperie cum ar reacționa internetul de acum la Ana de atunci. 

Evoluția pe care a avut-o obsesia pentru online, pentru faimă și instant gratification la mine a fost toxică. Am învățat totul greșit. Pui un selfie și ai 300 de like-uri. Pui un status controversat, la fel. Dar dacă vrei să pui content de calitate, ceva care să transmită un mesaj pozitiv, nu are același impact. Și nu cu atâta rapiditate. Am crescut cu multe lipsuri, într-un mediu care îmi dădea o soluție rapidă la toate problemele mele: validarea online.

E toxic pentru că așa i-am permis eu să fie. 

Și încă este uneori. Încerc să am zile în care stau departe de tot. 

Încă recunosc personajul rău de dinainte în mine. Am pățit să postez un articol și să nu-i pese nimănui de el. Niciun like. Niciun share. Niciun view. Era un articol cu o poveste scurtă, despre gândurile pe care le aveam eu când eram deprimată. L-am șters instant de pe Facebook. 

Nu e ușor. Am rămas cu aceleași obiceiuri: verific like-urile, share-urile, view-uri din JetPack, câți oameni sunt online. E greu să renunți la aceste obiceiuri. E greu să stai departe de online când cu asta îți plătești chiria. Nu vorbesc că am făcut eu cine știe ce bani din influencereală. Dar toată treaba asta cu online-ul m-a ajutat să fiu copywriter și să învăț cum să cresc și conturile altor oameni. Ăsta e jobul meu. Scriu texte, promovez, creez content.

Totul a început de pe Hi5, MySpace când eram doar un copil. Și atunci nici măcar nu prea erau rețelele de socializare așa de nocive ca acum. Îmi e groază ce se poate întâmpla cu un copil atât de neiubit care devine faimos pe TikTok. Da, internetul poate fi toxic, dar în special tu ești toxic pentru tine. Dacă te pierzi în zecile de like-uri, dacă îţi bazezi fericirea pe validarea pe care o primești de la internet, dacă trăiești mai mult pentru Analytics decât pentru tine, atunci îți faci singur probleme. Social media nu există ca să-ţi umple golurile și nu este o completare a ta, sau o prelungire. Păcat că e percepută așa. Mulți oameni cu acces la internet au probleme psihice mari. Iar faima online e o armă puternică pentru ei. E un șarpe care își mănâncă singur coada.

Ai probleme? Le rezolvi cu like-uri. Și faci orice pentru ele, credeți-mă. Faci orice.

---

Producție vizuală: Andrei Grosu
Editor digital: Cătălina Albeanu