Cum am învățat să iubesc înțepăturile de albine?
Scrisoare de pe teren: „Nu toate albinele sunt la fel de prietenoase cu presa.”
Dacă mă întrebai anul trecut pe vremea asta ce părere am despre albine ridicam din umeri. Sunt niște creaturi importante pentru natură și la români apicultura are o istorie lungă. Am un verișor apicultor și îmi luam miere de la el, dar un borcan mă ținea cu anii.
Apoi în februarie am început să lucrez la DoR și să scriu despre dezvoltare rurală. Am început să aud de albine tot mai des, să aflu că România e unul din cei mai importanți producători de miere din Uniunea Europeană și că mulți români văd în miere un business și o pasiune. Am început să intru în grupuri de apicultori, să merg la protestele lor și să realizez cât de puține știam de fapt. Albinele sunt importante pentru natură, pentru că sunt agenți polenizatori care permit înmulțirea plantelor și în România primii apicultori erau dacii. Am învățat ce e un neonicotinoid, un pesticid ce imita formula chimică a nicotinei și că este unul din cei mai răi dușmani ai albinelor.
Din aproape în aproape am ajuns să aflu despre dezastrul din Butculești, un sat din Teleorman, unde, în 2015, milioane de albine au murit în câteva ore după ce un fermier a stropit rapița cu insecticid.
Căutam de mult o astfel de poveste. Un caz care să-mi permită să vorbesc despre situația albinelor din România, dar și despre problemele macro de care se lovesc insectele. Am găsit ceva mai bun, o poveste care să fie și despre albine, dar și despre oameni. O poveste aiuritoare, dar mai clară decât credeam inițial. Nu vreau să vă stric plăcerea de a citi așa că nu o să vă spun cum se termină, dar promit că nu e o poveste tristă. Bine, e mai complicat de atât, dar cam așa sunt toate poveștile de la sat. Fie că vorbim de sate din Teleorman sau sate din Cluj.
Deși în ultimele luni am văzut zeci de stupi, nu m-am ales cu prea multe înțepături. Bine, nu am scăpat chiar fără nicio cicatrice. Nu toate albinele sunt la fel de prietenoase cu presa. Cea mai dragă înțepătură rămâne însă una din copilărie. La șase ani am încercat să prind o albină și m-am ales cu un punct roșu, care stă și acum pe degetul meu mic. Pot să vă spun că e destul de neplăcut să fii înțepat. Bine, nu destul cât să plângi sau să te rostogolești de durere. Destul cât să se umfle un pic degetul și să-ți reamintești că nu e de joacă cu albinele.
Că albinele sunt treabă serioasă mi-am dat seama și în Teleorman, unde am vorbit cu Gili, Silviu, Vali sau Adrian, apicultorii care s-au luptat pentru albinele lor în tribunale. Povestea lor m-a ajutat să înțeleg că nimic nu moare fără să lase ceva în urmă.
S-ar putea să-ți mai placă:
Câte albine moarte înseamnă o tragedie? Versiune audio
În Teleorman, milioane de albine au fost ucise în câteva ore. Doi apicultori și-au promis că nu vor lăsa dezastrul să se repete.
Albine, miere și necunoscute
Oana Filip documentează de câteva luni lumea albinelor, unde a descoperit chimicale periculoase, tensiuni între aplicultori și fermieri, și miere falsă.
Apicultorul educat să nu dezerteze
Valerică Mancu crește albine de 23 de ani, timp în care era să piardă totul, de două ori.