Cum am trăit criza imobiliară

În 2007-2008, înainte ca economiile lumii s-o ia la vale, România părea tărâmul magic în care apartamentele se transformau peste noapte în aur. Prețurile din imobiliare creșteau de la o zi la alta, milioanele de euro curgeau din vistieriile băncilor în conturile vânzătorilor, iar ratele pe 25-30 de ani le păreau cumpărătorilor o nimica toată, pentru că întreaga țară era destinată înfloririi.

În anii următori, românii au învățat că deciziile trebuie cântărite cu grijă, iar prețul pentru această lecție e încă plătit cu bani grei. Am stat de vorbă cu câțiva dintre oamenii afectați de criza din imobiliare de acum un deceniu pentru a vedea cum li s-au schimbat viețile după marea semnătură.

La zece ani distanță, prețurile locuințelor n-au ajuns la nivelul celor din 2008-2009 (excepție face doar Clujul), iar pentru anul ăsta specialiștii vorbesc despre o stagnare a prețurilor. Dacă România nu traversează azi o nouă criză imobiliară (încă) e și pentru că a trecut prin acele momente.

„Never again: n-am bani, nu cumpăr”

Andreea Retea, blogger și specialist PR, și-a cumpărat un apartament cu două camere în cartierul Vatra Luminoasă din București în 2008, pentru 113.000 de euro. La un moment dat a ajuns să plătească o rată de aproximativ 1.200 de euro pe lună, mai mult decât salariul ei de atunci.  

Am avut o perioadă în care m-am stresat atât de mult în legătură cu apartamentul ăsta, că mi se făcea rău fizic. Și atunci, ca să mă descurc cu această povară, am încetat efectiv să mă gândesc. E ca și cum n-aș avea acești bani. Îi plătesc lunar, dar nu mă gândesc la ei.

Am terminat facultatea în vara lui 2007 și în august m-am angajat la Pro TV pe un salariu bunicel. Fiind din București, stăteam cu mama și îi invidiasem pe colegii mei de facultate care stăteau fie în chirie, fie la cămin; iar eu nu vedeam decât partea frumoasă din asta. Părea ușor să-ți faci un credit și părea că e o super-investiție să-ți iei un apartament acum și oricum chiriile erau mari. În cel mai rău caz, n-aș fi stat în el, ci luam o chirie care-mi acoperea rata. Calculele erau senzaționale. Și am zis: „Păi nu-mi iau eu un apartament?”.

Într-un fel era ridicol, pentru că eu nu aveam destulă vechime la locul de muncă. Chiar și atunci, când băncile te rugau să faci credit, tot îți cereau niște minime chestii. De exemplu, să ai un anumit venit cumulat pe toate formele de contract pe care le-aveai. Iar eu n-aveam nici măcar contract de muncă, ci numai drepturi de autor. Și, pentru că îmi mai lipseau câteva sute de lei, mi-am mai făcut un contract la o firmă tocmai ca să am venitul minim cerut pentru a lua creditul de 100.000 de euro. N-a contat pentru bancă ce și cum am făcut.

Am așteptat până am făcut șase luni vechime și foarte repede, în februarie 2008, am găsit un apartament de două camere în Vatra Luminoasă, la 113.000 de euro. Vreo 50 de metri pătrați. Etajul 6 din 10. Nici măcar nu-i ceva cochet, e un bloc comunist.

Mi-am luat apartament de două camere pentru că atâta minte aveam. Eu stăteam la două camere cu mama, era modelul casei ideale pentru mine. Eram la 23 de ani ca o floricică, habar n-aveam ce-i cu mine. Fusesem la școală, luasem burse, dar n-aveam educație financiară. Muncisem și făcusem voluntariat, dar eu nu știam ce înseamnă să trăiești dintr-un salariu.

În martie 2008 am putut să semnez actele la bancă. Credit pe 25 de ani, în franci elvețieni. Rata era în jur de 2.200 de lei, iar salariul meu era pe la 4.000 de lei. Întâmplător, în perioada aceea am cunoscut și un băiat cu care apoi m-am mutat. El avea un apartament cu trei camere în Rahova, iar eu tocmai îmi luasem unul de două camere. A fost primul moment în care mi-am dat seama că am făcut o greșeală, pentru că m-am băgat într-un credit imobiliar fără să-mi dau seama unde mă va duce viața.

După ce-am terminat renovarea și l-am mobilat, în iulie-august 2008, m-am mutat acolo cu prietenul meu, pentru că era mai aproape de job și de mama mea, care mă mai ajuta. Și am locuit până în 2013. Eram gravidă și ne-am dat seama că n-o să mai putem locui la două camere, pentru că eram n-aveam spații de depozitare, aveam o bucătărie mică, amenajasem cele două cămări ca pe-un dressing, de fapt. Și când a ajuns și pătuțul copilului nu mai aveam loc nicăieri, era infernal. Am început să căutăm un apartament de trei camere și am vizitat toate ansamblurile rezidențiale noi. Mă zgâriam pe ochi, pentru că găseam la prețuri mai mici decât era apartamentul meu în 2008.

Acum locuiește mama acolo. Culmea, apartamentul mamei mele, care era mai mișto decât cel pe care eu l-am luat, l-am vândut la jumătate din banii ăia. Cred că a luat 55.000 de euro, în condițiile în care era mai spațios, într-un bloc mai nou, chiar la Piața Iancului.

Între timp, rata pentru apartamentul meu a crescut atât de mult, era aproape dublă față de momentul în care am cumpărat. Vârful a fost la 4.200 de lei. Rata ajunsese mai mare decât salariul, efectiv veneam cu bani de-acasă. Mă rog, mai colaboram pe ici, pe colo, trăiam din banii prietenului meu, și după aia mi-a crescut mie salariul și am putut să mai acopăr. Apartamentul costa jumătate față de cât am dat pe el și eu plăteam de două ori mai mult. A fost deci de două ori o afacere proastă.

La un moment dat, banca la care am făcut creditul, Volksbank, a fost cumpărată de Banca Transilvania, iar ei au trimis o scrisoare tuturor clienților care aveam astfel de credite și au propus transformarea creditului în lei și eliminarea unor comisioane, cu condiția renunțării la procesele intentate. Și am renunțat la proces, pentru că nu știam ce voi obține în instanță. Brusc mi s-a părut o afacere bună: creditul meu a ajuns la vreo 2.400 de lei. În esență, era tot o afacere proastă, pentru că nici nu-mi recuperam banii de dinainte dați pe comisioane idioate, în condițiile în care unii reușiseră în instanță să câștige acest lucru.

Sunt și fricoasă, cred că am moștenit asta de la generațiile din urmă: sunt genul acela care își plătește toate impozitele la timp. N-am întârziat cu nicio rată niciodată, deși uneori mi-am zis că o să mă răzvrătesc, „ce-o să-mi facă?”. Dar nu: am plătit întotdeauna, și când mi-a fost greu să plătesc tot. Nu aș putea să dorm noaptea dacă nu.

La un moment dat ROBOR a început să crească și am ajuns la o rată de vreo 2.900 de lei. M-a trezit din comă gândul că „iar o să ajungă 4.000 de lei!”. Și abia mă liniștisem.

Prietenul meu de azi îmi mai vorbește despre credit și mă întreabă dacă pot să găsesc o refinanțare, ceva. Dar simt că îmi apar bube pe piele numai când mă gândesc. E o povară foarte mare. Eu am și divorțat în 2017. În 2016 îmi dădusem demisia de la locul de muncă și aveam venituri fluctuante și atunci am resimțit din ce în ce mai mult povara asta.

Aveam 23 de ani când l-am cumpărat. Nu vreau să declar că nu eram și eu adult când am semnat hârtiile alea, dar mi se pare că cei de la bancă au fost complet iresponsabili să dea un credit atât de mare unui om care lucra de șase luni și avea cumulate cinci contracte diferite.

Mi se pare că, dincolo de responsabilitatea fiecărui cetățean, e și o responsabilitate la nivel macroeconomic. Mi se pare normal să existe o limită de îndatorare: cred că te puteai îndatora și la 75% din venituri, pe vremea aia. Păi dacă-i lași pe oameni să se îndatoreze ca proștii, ce crezi c-o să se întâmple? Nimeni nu spunea cu subiect și predicat ce e o criză, că oamenii vor rămâne fără joburi. Mi se pare că a fost o rea-voință la mijloc, o nepăsare care putea duce la niște tragedii. Am avut prieteni care au ajuns în situații tragice, care nu mai aveau din ce să trăiască.

Din experiența asta am învățat să nu îmi mai fac credite. Nu mi-am mai luat credit de-atunci, deși aș putea, nici măcar mici credite de consum. Nu mă interesează, pentru că întotdeauna fac un calcul despre cât costă de fapt această perioadă de plătit ratele. Când pui la socoteală cât se adună din dobânzi, îți dai seama că plătești dublu un lucru, un serviciu, un produs. Never again: n-am bani, nu cumpăr.

Trebuie însă să ai un plan. Sunt mai conștientă de banii pe care-i cheltuiesc. Dacă începi să prinzi gustul economisirii, te crezi mult mai deștept decât restul. Pentru că atunci când nu mai ești atât de consumerist, te gândești câți oameni dau zilnic 10 lei pe-o cafea. Cinci zile pe săptămână, adică 200 de lei pe lună. Și apoi spun că n-au bani să-și ia nu-știu-ce adidași. Dacă adopți filosofia asta de viață, că „eu muncesc pentru banii ăștia, hai să nu-i arunc pe fereastră”, începi să prețuiești tot felul de chestii.

În plus, mi-am căpiat prietenii cu calculele mele, să nu își facă credit și să nu se îndatoreze. Pe unii i-am speriat. Până nu poți răspunde la întrebarea: „Ce vei face peste 10-15 ani?”, nu cred că trebuie să te înhami la așa ceva. Sigur că atunci când sunt în situația asta în care ar vrea să-și ia pentru prima oară o casă în viața lor, e foarte greu să-i răzgândești. Pentru că ei sunt prinși în mirajul ei, că „o să am casa mea”.

Cu experiența mea de viață de-acum, cred că oamenii n-ar trebui lăsați să-și facă credit imobiliar până la o anumită vârstă. Un credit imobiliar e o imensă responsabilitate pe toată viața ta de adult. Cum credeam eu că o să stau la două camere toată viața? Foarte rar îți iei două case într-o viață. De obicei îți iei o singură casă. Răspunsul la întrebarea: „Ce casă îmi trebuie pentru tot restul vieții mele?” e foarte greu să-l dai la 23 sau la 27 de ani. Mai stai un pic în chirie. Cred că-i o decizie pe care o iei cel mai bine în cuplu.

De câte ori încep să-mi fac calcule și zic: „Mai am 15 ani. Câți bani m-a costat!” De fapt, eu am plătit cam de câteva ori acest apartament, la valoarea lui de-acum. Gândește-te câte mii de euro am dat! Eu plăteam mult mai mult de 1.000 de euro când era 4.200 de lei, atunci. De când au scăzut comisioanele și acum depinde doar de ROBOR, a mai scăzut valoarea totală a creditului, cred că am ajuns la vreo 200.000 de euro în total. Sunt 200.000 de euro pe care eu i-am produs din munca mea.

Și i-am băgat într-un apartament pe care probabil îi voi vinde cu 60.000 de euro. Deci am aruncat pe fereastră 140.000 de euro munciți de mine cu greu. Cu 140.000 de euro puteam să fac foarte multe lucruri: să-mi iau ani sabatici, să văd lumea, să asigur viitorul unui plod! E groaznic când îmi fac calculele astea și mă gândesc câți bani am dat aiurea. Cum ar fi să am 3.000 de lei în plus în buzunar în fiecare lună? Mi-aș lua ce bilete de avion aș vrea, oriunde, oricând. Aș duce pe fiică-mea la o școală privată super-tare.

Când mă trezesc dimineața, eu știu deja că trebuie să produc 5.000 de lei luna asta, pentru că 2.000 de lei e grădinița și 3.000 de lei trebuie să dau la bancă. Sunt efectele unei crize care ne-a zăpăcit pe toți.

„Locul a fost într-adevăr bun, chiar dacă afacerea a fost foarte proastă”

Pentru 120.000 de euro, Ioana M. a cumpărat un apartament de două camere în Tineretului. Era fix înainte să se prăbușească piața. A preferat să folosească un pseudonim pentru că se teme că povestea îi va supăra pe părinții săi, cei care au insistat la vremea aceea să-i cumpere apartamentul.

Nu ne gândisem să cumpărăm inițial. Dar eu m-am mutat cu facultatea la București și pentru că am avut o problemă – nu găseam chirie – am început să căutăm un apartament prin agent. Unul dintre agenți ne-a spus: „Haideți să vă arăt un apartament care să vă placă”, și într-adevăr ne-a plăcut foarte mult. Când am intrat în el, am avut senzația de cuib. A fost singurul apartament pe care l-am văzut, am simțit că-i locul bun. Și locul a fost într-adevăr bun, chiar dacă afacerea a fost foarte proastă.

Un apartament de două camere în Tineretului, 120.000 de euro.

Am cumpărat în toamna lui 2009. Știu că la un moment dat a fost o problemă cu creditul, pentru că am depus dosar ca să obținem credit, iar între timp piața a căzut și a fost nevoie de niște intervenții pentru a lua banii. Se blocase totul în momentul ăla. Nu știu dacă ar fi fost mai bine să nu luăm creditul acela și să fi pierdut avansul de 10.000 de euro, habar n-am. Per total am fi pierdut mai puțini bani dacă ar fi fost doar cei 10.000 de euro. La un moment dat, când piața a fost cel mai jos, valoarea apartamentului ajunsese la vreo 60.000 de euro.

Toată piața a căzut, veniturile au scăzut și ele și noi am rămas cu o rată foarte mare și care era foarte greu de dus. Era aproape 1.000 de euro. La un moment dat, veniturile familiei erau exact cât ratele la bancă. N-aveai din ce să mai mănânci, practic. Eu eram studentă, dar începusem să am și niște activități extrașcolare, mă mai descurcam cu câte o cârpeală. Aveam de plătit și o taxă.

Acum rata e în jur de 800 de euro. Locuiesc tot aici.

Nu cred că aș mai face un credit acum, pentru că am văzut prin ce stres au trecut părinții mei și cât i-a costat din punctul de vedere al sănătății chestia asta. N-am făcut credite niciodată și sper să nu am nevoie vreodată.

Mi se pare că sunt lucruri care nu au preț în viață. Atâta vreme cât nu stăm pe o bancă în gară nu cred că are rost să ne înhămăm la lucruri mai mari decât noi. Doar că acum am alte informații decât am avut atunci: am trecut printr-o experiență nasoală și am învățat ceva din ea. Ne-am făcut foarte multe reproșuri, îți dai seama. Dar cu mintea de-atunci atât s-a putut.

Pe de altă parte, 70.000 sau 100.000 de euro nu sunt bani pe care să-i fi avut în buzunarul drept. Și atunci oamenii se străduiesc să facă din puținul lor tot ce pot pentru copiii lor.

„Mai am 19 ani de plătit. La început mi s-a părut colosal, dar acum mai sunt doar 19”

La îndemnul părinților, Andra Toma și-a luat o garsonieră în Drumul Taberei. Peste ani, spune că a rămas traumatizată de ideea de a cumpăra.

Eu am cumpărat o garsonieră în Drumul Taberei fix înainte să înceapă nebunia, în septembrie-octombrie 2008. Aveam 24 de ani și lucram ca secretar general de redacție la o revistă de shopping, J’adore, care s-a și închis în 2009, victimă a crizei.

Cu câteva luni înainte să cumpăr mă tot uitam pe anunțuri imobiliare, fiindcă ai mei mă tot băteau la cap să nu mai dau bani pe chirie. Țin minte că, atunci când m-am mutat eu în București, garsonierele erau cam 14.000-15.000 de euro. Și ai mei tot ziceau: „Hai, cumpără, că am ratat trenul ăla”. Și dacă mai stăteam două-trei luni eram fericită.

Și în primăvară-vară garsonierele din Drumul Taberei erau pe la 100.000-120.000 de euro. După aceea țin minte că începuseră să scadă puțin: am văzut la un moment dat garsoniere la 90.000 de euro, iar garsoniera pe care am luat-o eu am găsit-o cu 61.000. Am fost foarte surprinsă că am văzut-o la prețul ăsta, știind că în mod normal prețul era mult mai sus. Țin minte că, atunci când am sunat-o pe agenta imobiliară, am întrebat-o: „Dar ce-i în neregulă cu garsoniera?”. Nu era nimic în neregulă cu ea. E genul de garsonieră decomandată, cu bucătăria separată și un hol.  34-35 de metri pătrați. E într-un bloc vechi, mixt, cu patru etaje.

În cele din urmă, am și cumpărat-o. Am făcut credit pe 30 de ani, pentru vreo 52.000 de euro. Mai știu că, fix în ziua în care eu am plătit agentului imobiliar comisionul – prin septembrie-octombrie – euro a sărit de la 3 lei și ceva către 4 lei. Cei de la care am cumpărat eu garsoniera s-au mutat pe același palier, la 3 camere, și au cumpărat cu 120.000-130.000 de euro. Iar acum probabil valorează vreo 60.000.

Am renovat doar camera și holul. Ar fi putut fi renovată cu totul, dar cam atât m-au ținut finanțele. Și am trăit cu restul, că nu era atât de problematic.

Am locuit acolo din 2008 până în 2014, când m-am mutat în Marea Britanie și am închiriat-o. Rata e în jur de 250 și ceva de euro. Mai am 19 ani de plătit. La început mi s-a părut colosal, dar acum mai sunt doar 19. În orice caz, nu mă gândesc sub nicio formă s-o vând, nici dacă o să-i crească prețul.

De-atunci am rămas traumatizată de experiența cumpărării. Am rămas cu teama de a cumpăra ceva. Acum stăm în Cambridge și ne gândeam să ne cumpărăm o casă aici, dar nu prea-mi vine. Acum avem Brexit-ul și vreau să mă uit la the big picture când cumpăr, deși nici așa s-ar putea să nu iau decizia corectă. De învățat aș putea zice că am învățat e să fiu mai precaută. Și încerc să mă uit dacă e ceva ce-ar putea să influențeze piața.

E destul de complicat dacă nu ai un pic de insight în domeniul ăsta, să știi exact care-i momentul potrivit. Mi se pare că-i cam ca la bursă. Până la urmă eu am cumpărat o garsonieră care a fost scumpă. Nici ai mei nu erau super-bogați, au făcut economii ca să poată cumpăra. Și acum chiar dacă mi-aș permite și n-ar fi așa o mare problemă, tot mi se pare dureros să te sacrifici pentru a cumpăra ceva și apoi să-ți dai seama că dacă mai stăteai puțin era altceva. Dar na, n-aveai de unde să știi.

Cifrele prăbușirii

15 septembrie 2008 a fost data la care banca americană Lehman Brothers a intrat în faliment, moment ce a marcat începutul prăbușirii economiei mondiale. Milioane de joburi aveau să dispară în anii următori.

Cu 49,5% au scăzut preţurile apartamentelor din București în timpul crizei, de la 2.264 de euro pe metru pătrat în martie 2008, până la 1.142 de euro pe metru pătrat în noiembrie 2012.

395 de salarii medii trebuia să plătească în ianuarie 2008 un român pentru a cumpăra un apartament de două camere în București. În ianuarie 2018, avea nevoie de 114 salarii medii pentru același tip de locuință.

Clujul e singurul oraș care avea la sfârșitul lui 2018 prețuri mai mari decât înaintea crizei. Locuințele costau acolo cu 13,3% mai mult decât în ultimul trimestru din 2008.

În ultimul trimestru din 2018, prețurile locuințelor la nivel național erau cu 27,6% mai mici decât în perioada similară din 2008.

Tu ce pățanii ai legate de căutarea și cumpărarea unei locuințe? Cât de împăcat/ă ești cu decizia luată? Scrie-mi despre experiența ta pe adresa vlad@decatorevista.ro.

Citește „Case și garduri”, un articol despre frământările imobiliare ale românilor, scris de Andrada Fiscutean și Sorina Vasile și publicat în DoR #29.

Vrei să știi mai multe despre procesul de căutare al unei locuințe? Află de pe www.undelocuiesc.eu, ce include un ghid complet realizat anul trecut de o echipă de arhitecți.