Doru Trăscău: Cum ar fi

La sfârșit de august, într-o sâmbătă, Doru Trăscău și colegii lui din trupa The Mono Jacks s-au strâns în studioul de la subsolul unui club bucureștean ca să înregistreze câteva piese noi. Pe una dintre ele, Come Back Girl, o cântaseră într-un concert la care asistase și directorul muzical al Radio Guerrilla, care le-a spus că piesa rupe și că vrea s-o difuzeze. A fost un motiv la fel de bun ca oricare să coboare în „The Great Below”, studioul păstorit de muzicianul Andrei „Robin” Proca (vocalul Robin and the Backstabbers). Tot el le-a fost inginer de sunet iarna trecută, când au înregistrat un prim calup de piese, printre care și mai cunoscuta Maria. Acum voiau să tragă ce compuseseră între timp – poate reușeau vreo trei în cele două zile. Suficiente pentru un EP.

Pentru Doru, ar fi primul disc fizic după șapte ani, pauză cauzată nu doar de costurile de producție sau tranziția muzicii pe suport virtual, ci și de un interminabil lanț de ghinioane care au omorât și reînviat trupa cu care și-a făcut debutul în 2000 și cu care mulți îl asociază încă, AB4. În 2008, într-un moment de pauză cu AB4, Doru a pornit The Mono Jacks (TMJ). Voia să continue să cânte, să creeze, să tragă de un vis care poate părea naiv la un bărbat trecut de 30 de ani, căsătorit, tată și cu o slujbă de birou: să reușească în muzică. Sigur că ar fi fost frumos s-o facă cu AB4, prima dragoste. Dar de ce nu i-ar ieși alături de Dorian, Alex și Florin, The Mono Jacks?

_____________________________

Doru e un tip modest și rezervat. Constituția firavă nu-l evidențiază în mulțime – bicepșii lui sunt cât încheietura altora. E osos, are părul blond-cenușiu căzut peste frunte și ochii albaștri impunători. S-a născut în aprilie 1978 în cartierul bucureștean Berceni, unde a copilărit cu fratele lui, George, partenerul preferat de bătaie (joaca se lăsa deseori cu sânge). Mama era învățătoare, tatăl lucra la Poligrafie. N-au fost momente revelatoare în copilărie care să-l îndrepte spre muzică, deși ar putea să construiască o legendă în jurul zilei în care a fugit de acasă, pedepsit fiind, ca să meargă cu clasa – și cu Mihaela, colega de care era îndrăgostit– într-o excursie, iar la întoarcere și-a luat o bătaie memorabilă de la tata. Ţine minte că era în baie, se spăla pe ochi de lacrimi și îngâna ceva, când l-a auzit pe tatăl lui spunând: „Zi și tu, mă nevastă, ce să-i fac? Hristosu’ mă-sii. Cincizeci de curele și el cântă”.

În adolescență s-a apucat să zdrăngăne chitarele cu băieții de la bloc, deși nu prea gusta folkismele de foc de tabără pe care le cânta majoritatea. Şi-a făcut curaj și s-a înscris cu un prieten la festivalul „Om bun” – cele două piese cântate atunci au fost prima urcare pe scenă. Victor Socaciu, care era în juriu, bătea din picior pe ritm. Au mai cântat la un festival, dar au fost eclipsați de alți debutanți, Talisman. Doru și-a găsit locul în muzică lipindu-se de televizor când se dădea Alternative Nation pe MTV. Urmărea orchestrația, structura și apoi repeta de unul singur – cu chitara și vocea – tot ce auzea la R.E.M., Live, Green Day și, desigur, Nirvana.

Prin 2000, împreună cu un prieten basist, au intrat în formația Melcii Sprinteni. A venit un toboșar, a plecat basistul, apoi, la un moment dat, a venit Janin Pasniciuc (acum chitarist la Partizan) și a tot adus oameni până s-a sudat o primă formulă. Şi-au spus R.A.M.A. (Regia Autonomă de Muzică Alternativă), nume la care au renunțat repede din cauza suprapunerii cu margarina. Şi-au spus apoi AB4, o trupă în care influența grunge-ului Nirvana era limpede: își încheiau concertele cu un cover după Smells Like Teen Spirit și aveau și un hit inspirat de About a Girl. Se numea Despre o tipă și începea așa: „Am nevoie de o prietenă, ușuratică / Cu vederi foarte largi și carismatică”.

Pe atunci, rock în România era Iris, viitorul era Direcția 5 și, cu indulgență, Vița de Vie. Timpuri Noi erau considerați underground, iar școala alternativă – Omul cu Şobolani, Coma, Implant pentru Refuz, E.M.I.L., AB4 – era condamnată la beciurile bucureștene. Dintre toți, Doru ieșea în evidență: era o așchie de bărbat, cu părul blond-platinat făcut țepi, cu ochii albaștri subliniați cu dermatograf și îmbrăcat în fustă (ulterior a pus pe el și o blană, împrumutată de la o vecină). Şi era furios – avea un zbucium în priviri și o descătușare pe scenă care îl făceau greu de ignorat.

Astăzi e mult mai calm și privește acei ani cu o nostalgie înțelegătoare. Nu e foarte mândru de calitatea sunetului de pe primul album AB4, Toxic, și spune că îi vine greu să-l asculte. La machiaj și fustă a renunțat după vreo doi ani – era încă prea mult pentru România și-i era greu să-și asume rolul de ciudat, mai ales la cântările din afara Bucureștiului.

Încet-încet, AB4 și-a schimbat componența și s-a fisurat. În 2003, când au scos Broken Trust, un album în engleză, aveau deja un italian în componență. În următorii ani, după ce Doru a încercat de câteva ori să-și construiască o viață în Italia, au ajuns să fie trei. Activitatea muzicală era aproape inexistentă. AB4, îi place lui Doru să spună, e o poveste în care extazul alternează cu agonia. De fiecare dată când simțeau că vor reuși, ceva îi aducea înapoi la linia de start. A reuși – când ești o trupă românească care cântă rock în engleză – nu înseamnă să fii Kings of Leon. Înseamnă să poți să-ți plătești chiria din muzică, să te ocupi doar de cântat, compus, înregistrat etc. La asta a visat Doru dintotdeauna.

De câteva ori, cu AB4, visul a fost aproape. Atunci când au câștigat „Best Romanian Act” la European Music Awards, dar apoi s-a spart trupa. Atunci când s-a mutat în Italia și au relansat Broken Trust, dar casa de discuri a hotărât să nu-i mai promoveze. Atunci când și-au regăsit vibe-ul creativ, dar celor trei italieni le era prea greu să-și dea demisia și să se mute în România. („Chimia s-a stins la distanță. Ca să faci o bilă de foc, trebuie să fii acolo.”)

Ultima încercare au avut-o în 2009. Doru înființase deja TMJ, dar a pus trupa pe pauză ca să înregistreze cu AB4 la Roma – „ultima șansă”, i-a spus el. Discul le-a rămas însă pe calculatoare, pentru că n-au avut bani să-l scoată. Ca să pecetluiască șirul de ghinioane, după ce AB4 au cântat la Sziget Festival, n-au reușit să ajungă la timp la București ca să deschidă pentru Editors.

_____________________________

Cu TMJ, Doru nu încearcă să reîmpacheteze AB4. A căutat oameni cu lucruri noi de spus și i-a găsit. Cel mai bun semn e că la concerte nimeni nu cere AB4; un lucru de care se temeau. TMJ au un sunet proaspăt, cu acele condimente caracteristice indie-rock-post-punkului britanic și american ferit încă de infuziile electro. (Doru a fost prins în ultima vreme de trupe ca Interpol sau The National.)

În studio, e animat, volubil și se joacă cu corzile Fenderului. Simte presiunea, dar e pozitivă. Când Alex, basistul, se beștelește pentru că nu i-au ieșit notele, Doru îl consolează, povestindu-i cum odată era cât pe ce să facă un scor ridicol de mare la Tetris, dar a clacat exact când a observat ce bine îi merge. Doru și-a câștigat autoritatea după ani de julituri, dar nu și-o impune dictatorial. Preferă dezbaterile și spune că n-ar putea crea fără ajutorul unei trupe. Oricâte idei ar avea despre ritmul tobei, Dorian sigur va aduce o floricică în plus ca să-l definitiveze.

„Bine, formația”, exclamă Doru după o dublă reușită la Come Back Girl.

Sunt atenți la fiecare sunet și Robin îi ajută să decidă ce trebuie reluat. O fac cu drag de două, de trei, de șapte ori dacă trebuie. „Arta crește odată cu tine”, spune Doru. Când era tânăr nu avea nici cunoștințele, nici siguranța de a bibili atât de mult compozițiile; acum percepe mai bine particularitățile fiecărui instrument.

TMJ repetă de cel puțin trei ori pe săptămână, deși toți au un job de zi (în marketing, sales sau chiar la Stat). Doru e designer la gigantul jocurilor video Electronic Arts, unde cel mai recent a lucrat la varianta de mobil a FIFA 2011. Face design de ani buni, îi place, dar e secundar muzicii; mai degrabă o modalitate de a o susține. „Vreau să fac muzică până la adânci bătrâneți. La un moment dat voi face doar asta.” Doru e sincer cu visul său și n-ai de ce să nu-l crezi. Dacă Matt Berninger de la The National a fost web designer înainte să abandoneze jobul pentru muzică, el de ce n-ar putea?

„Muzica e ca un drog. Să poți să simți că poți fi în fața unor oameni, să exprimi ceva și lumea să te admire pentru asta e fantastic. De ce să nu continui?”

_____________________________

Laura și Luca, băiatul lor de 3 ani, sunt cealaltă parte importantă a vieții lui. E împreună cu Laura din liceu, de peste 15 ani, și sunt căsătoriți de șase. Laura e inginer și n-are legătură cu muzica – e mai degrabă omul lângă care Doru își găsește liniștea. Uneori, ea îi mărturisește că simte că-i scapă ceva la el, sau că e invidioasă că nu-l poate avea așa cum e pe scenă. Şi mogâldeața de Luca e uneori gelos pe tati, mai ales când îl surprinde prin casă cântând la chitară. Atunci vine și se strecoară în brațele lui, punându-se între Doru și chitară. Uneori îl acompaniază la setul lui de tobe de jucărie. Până la urmă, Now in Stereo a devenit din EP, album. (DoR a organizat un concurs de design pentru copertă.) Va ieși pe bune, palpabil, toamna asta.

Doru e fericit. TMJ au concerte, li se difuzează piesa la radio, au fani. E un moment propice, poate chiar unul crucial. Doru știe că, dacă muncesc suficient și continuă să creeze și să cânte, nu e imposibil să ajungă la câteva sute de euro pe lună, de om, suficient cât să facă doar asta. „Va veni momentul când va trebui să rupem pisica în două. Sper doar să nu mai fie aceeași presiune ca la AB4.”

Nu e naiv. Vorbește din experiența solistului de care s-a râs când a fost întrebat, la începutul carierei, ce vise are pentru AB4. A răspuns așa: un concert unplugged à la MTV, un concert la Polivalentă, statueta pe arc de la MTV. Până la urmă, le-a bifat pe toate. Cu TMJ încă nu și-a făcut o listă clară, dar e o imagine care-l tot urmărește: „Îmi imaginez un concert în Hyde Park în Londra, cu multă multă lume care la un moment dat acompaniază linia melodică a chitării.”