Cum ascultăm adolescenții care trec prin coming-out?

Ana Ciobanu: Mulți dintre noi am crescut învățând să fim ascultători și fiind prea puțin ascultați. 

Ascultarea ne crește stima de sine, reziliența și capacitatea de a ne găsi singuri soluțiile. Când copiii sunt ascultați, se simt acceptați și iubiți.

Dacă ne dorim o societate tolerantă în care fiecare să-și găsească locul și să le ofere empatie celor din jur, trebuie să învățăm să ascultăm copiii ca să înțelegem ce e de schimbat în lumea lor – acasă, la școală, la judecătorie, la medic sau într-un centru de plasament.

Sunt Ana, iar aceasta este o serie de șase povești despre cum ascultăm copiii, noi părinții dar și medicii, profesorii, psihologii sau voluntarii din sistemul de protecție a copilului.

În acest episod, Oana explorează cum ar putea părinții să-și asculte copiii când aceștia le împărtășesc orientarea lor sexuală și trec printr-un proces de coming-out.

Dima: Nu vreau să fie ceva secret, pentru că nu vreau să trăiesc închis în mine, vreau să fiu liber.

Oana Sandu: El este Dima, un bărbat transgender. Astăzi are 20 de ani și studiază engleza și germana la Timișoara. S-a născut în Deva, unde a locuit cu părinții până a terminat liceul. Tata este electromecanic, iar mama profesoară de fizică. Dima spune că a știut dintotdeauna că e ceva diferit la el, la corpul său, dar nu știa ce.

Dima: Când eram mic, mai ales când eram la evenimente formale, să spunem, și trebuia să ne îmbrăcăm mai special, mi se spunea „vai, ce frumoasă ești”, chestii de genul ăsta, și nu suportam să aud asta.

Când eram îmbrăcat într-un fel în care cumva amplifică expresia de gen pentru că îmbrăcămintea elegantă tradițională, să spun așa, costume sau rochii, sunt asociate cu un anumit gen, dacă ne gândim. Faptul că eram complimentat când mă apropiam mai mult de o identitate mai feminină mă făcea să mă simt incomod, dar nu știam de ce.

Oana Sandu: Poate din cauza adolescenței, poate pentru că îi vedea pe părinți ocupați cu munca, începuse să nu se mai simtă apropiat de ei, așa că nu le-a povestit despre căutările și întrebările sale. Pe la 13-14 ani, Dima a găsit pe tumblr bloguri ale unor persoane transgender și a simțit că se regăsește în poveștile lor. 

Dima: Și când am văzut postări și de la persoane din România am fost surprins într-un fel pentru că atunci când afli pentru prima dată, când realizezi ce se întâmplă, să spun așa, nu știu, partea asta din identitatea ta, când îți dai seama ce este, prima dată parcă te simți singur.

Cel puțin așa a fost pentru mine, pentru că nu cunoșteam pe nimeni altcineva care să fie în felul ăsta, te simți într-un fel departe de tot restul lumii, poate neînțeles într-un fel. 

Oana Sandu: În clasa a X-a devenise convins că e transgender. Știa și că venise momentul să le spună părinților. 

Cei ca Dima au o identitate de gen diferită de sexul atribuit la naștere. Mulți pot trece printr-o tranziție – o serie de acțiuni personale, medicale și juridice, care duc la recunoașterea identității de gen a persoanei de către societate.

Se îmbracă diferit, încearcă să-și schimbe numele și sexul în acte, prin procese în instanță, trec printr-o terapie hormonală sau prin intervenții chirurgicale. Tranziția este diferită în funcție de schimbările pe care fiecare și le dorește.

Înainte să facă 17 ani, Dima își dorea să înceapă o astfel de tranziție. Și știa că are nevoie de sprijinul părinților pentru asta. Citise că, în unele familii, după ce copiii au trecut printr-un coming-out, părinții și-au dat afară copiii din casă, i-au dezmoștenit, sau – și mai rău – nu le-au mai vorbit niciodată. 

Îi era teamă de acea conversație, dar știa că fără acea mărturisire nu putea continua.

Dima: Pentru că voiam să încep tranziția și nu puteam să încep chestia asta fără ei, mi-ar fi fost imposibil și am zis că ori le spun, ori nu știu, nu mai… m-am gândit în momentul ăla că mai pot să continui. Ori le spun, ori nu mai exist. 

Oana Sandu: Urma aniversarea de 17 ani și Dima își dorea un binder, o bustieră care aplatizează sânii. S-a gândit să folosească acest obiect ca o ancoră pentru mărturisirea lui de coming-out. Așa că le-a arătat părinților unul pe calculator. 

Dima: I-am chemat în cameră și le-am arătat. Erau așezați pe marginea patului în camera mea, stăteam pe jumătate întors spre calculator, pe jumătate întors spre ei să pot să le arăt monitorul, să le explic. Nu știam cum să le explic cât mai bine care e situația, am încercat să le spun. 

Nu-mi amintesc exact cum le-am spus. Cel mai bine îmi amintesc expresiile lor faciale. Mi se părea, nu știu, s-a pus așa o liniște absolută pe ei, nu-mi  dădeam seama ce Doamne gândesc, mama arăta de parcă urma să…, mai avea o milisecundă și începea să plângă. Tata se uita, nu știu, ochii lui parcă priveau peste 10 continente, aveau expresiile astea cumva imposibil de citit și în același timp știam că i-am pus pe gânduri și nu știu nici ei ce să creadă. 

Oana Sandu: Nimeni nu spunea nimic. Apoi a venit replica tatălui. 

Dima: Mi-a spus că mă susține orice ar fi și nu mă așteptam la chestia asta. M-a ajutat enorm să aud asta. 

Oana Sandu: Teama că părinții nu-i vor mai vorbi niciodată dispăruse. Numai că, după câteva săptămâni, au apărut tensiuni.

Dima: La un moment dat îmi vedeam de treaba mea, îmi făceam curățenie în cameră și a venit mama la mine și din pragul ușii îmi spune: „Eu am născut o fată”. Și m-am uitat la ea și nu am zis nimic. Pur și simplu m-am uitat la ea și nu am spus-o, dar am gândit-o: „Eu nu sunt fata ta. Dă-mă afară din casă!”. 

Oana Sandu: Băiatul și-a rugat părinții să-i spună pentru început pe noul nume – Dima – și să folosească pronumele masculin. Dar tatăl nu a fost de acord. 

Dima: Și era extrem de nervos. Și am avut o, nici nu-i pot spune discuție, pentru că pur și simplu țipa la mine că o să-mi spună așa doar când sunt schimbate actele. Mi-a spus la un moment în timpul discuției respective „Niciodată nu o să fii bărbat adevărat”.

Și, eu în mod logic, cel puțin logic pentru mine, probabil nu o să fie logic pentru toată lumea, dar pentru mine e logic că sunt deja bărbat, dacă nu eram, nu exista situația asta. În momentul ăla după ce auzisem că o să mă susțină orice ar fi și că mă iubește necondiționat, să-mi spună așa ceva e extrem de dureros. Poate sună puțin dramatic, dar e ca o trădare.  

Oana Sandu: Au mai fost astfel de momente, dar după fiecare, Dima găsea puterea să-și amintească că părinții i-au promis că-i vor fi alături. Asta îl făcea să creadă că ei nu sunt furioși din cauza lui. Că tensiunea din familie apărea pentru că părinții îi voiau binele.

Știa că de fapt lor le era teamă de ce urmează: de tranziția medicală cu injecții de testosteron sau de situații în care ar putea fi discriminat într-o societate deloc tolerantă cu persoanele transgender. Gândurile astea l-au ajutat să aibă răbdare în conversațiile cu ai lui.

Dima: Nu cred nicio pentru o secundă că a fost din rea voință niciun incident pentru că de multe ori din confuzie apar problemele de genul ăsta, din necunoaștere. Orice întrebare, orice confuzie, tocmai pentru că e identitatea mea, eu sunt cel care trebuie să clarifice unele lucruri. Am știut că o să trebuiască să fiu foarte răbdător.

M-am gândit că oricât o să dureze, dacă ei vor să mă asculte și dacă vor să mă susțină, atunci eu sunt aici să vorbesc cu ei, să avem un dialog, pentru că la urma urmei, asta înseamnă înțelegere, să ai un dialog. 

Oana Sandu: Dima și părinții lui au reușit, după un an de la coming-out, să devină o echipă. Tatăl spune că și-a sprijinit copilul fiindcă i-a fost teamă că, dacă nu-l acceptă așa cum e, îl vor pierde.

Amândoi părinții l-au însoțit pe Dima la consultul medical la endocrinologie – etapă necesară înaintea tranziției hormonale – și asta este o amintire de care tatăl își amintește cu mândrie. 

Tatăl lui Dima: Medicul endocrinolog când a văzut că suntem amândoi cu el, nu-i venea să creadă, pentru că greu găsești să fie amândoi părinții cu copilul care e cu probleme. Dar e copilul nostru, nu putem să-l abandonăm.

Dacă Doamne fere nu-l acceptăm, se sinucidea. Păi, ce era? Mai era cu noi? Așa de bine, de rău, copilul meu e cu mine. Trăiam toată viața cu impresia că mi-am omorât copilul cu gândirea mea proastă. Asta este, trebuie să fim alături de el, nu avem ce face. Ușor nu i-a fost nici lui. 

Oana Sandu: Numele „Dima” nu mai este o sursă de tensiune. 

Tatăl lui Dima: Îl susținem, a început demersurile în instanță să i se aprobe schimbarea genului, schimbarea numelui, suntem alături de el, altceva nu avem ce face pentru că e copilul nostru.

Să știți că și acum îi mai spun Domnica, că ăsta a fost numele pe care i l-am dat la naștere. Și-acum îi mai spun Domnica. Și-mi spune: „Dima”. Scuze, și îmi cer scuze și e OK. Nu ne supărăm. Zice: „înțeleg, e ceva normal.” 

Oana Sandu: În februarie 2021, Dima împlinește un an de când a început  tranziția medicală. În curând va avea prima înfățișare în procesul de schimbare în actele de identitate a prenumelui, sexului și primei cifre a codului numeric personal.

Pașii juridici nu îi sunt clari pentru că procesul diferă de la instanță la instanță. Unii judecători cer persoanelor transgender să dovedească că au realizat intervenții chirurgicale asupra organelor genitale ca să-și poată modifica actele de identitate.

Recent, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a sancționat România pentru că doi bărbați transgender au fost obligați de instanță să parcurgă intervenții chirurgicale înainte de modificarea actelor de identitate, operații care nu se pot efectua în siguranță în țara noastră.

Sunt multe situații neclare sau discriminatorii pe care Dima știe că le va avea de navigat, dar e bucuros că-și are părinții aproape. 

Dima: Nu cred că am avut niciodată o comunicare așa de bună cu părinții mei și cu familia în general și niciodată nu am fost mai deschis decât după ce am reușit să vorbesc despre asta. Pentru că, până la urmă e – bineînțeles că nu constituie întreaga mea identitate – dar e o parte importantă din cine sunt.

Și, mi se pare că toate certurile și toată tensiunea de la început, nu știu cum să o spun (râde), ideea e că acum suntem în regulă, suntem foarte bine, și mă bucură nespus chestia asta, nici nu mă așteptam să am o relație așa de bună cu ei. 

Oana Sandu: Trăim într-o țară care abia acum 20 de ani a dezincriminat homosexualitatea. Și acum persoanele transgender trăiesc cel mai adesea cu teama de respingere socială și cu frica de ostilități și violență fizică sau verbală din partea altor persoane.

Este și concluzia unei cercetări de anul trecut a asociației Accept, prima organizaţie neguvernamentală din România care apără şi promovează drepturile LGBT. 53% dintre respondenți s-au gândit să se sinucidă, în timp ce 24% au și încercat acest lucru. 

Stigma în familie a persoanelor transgender este o altă problemă. Aproape 40% dintre cei intervievați au spus că resimt în familia apropiată atitudini negative față de identitatea lor. 

Alexandra Gruicin este psiholog, colaborează cu organizațiile neguvernamentele Identity. Education și Accept, pentru care oferă ședințe de consiliere psihologică, terapie sau coaching.

Coming-out-ul în familie este un moment vulnerabil, și pentru copii, și pentru părinți, crede ea. E și un moment în care părinții ar trebui mai degrabă să asculte decât să pună întrebări. 

Alexandra Gruicin: Cred că e foarte important să nu o facă despre ei, adică să nu se critice pe ei înșiși, oare cu ce am greșit, sau hai să vedem cum trecem peste faza asta să-l vindecăm pe acest copil care are idei progresiste, ci să asculte în continuare, să meargă să se intereseze, să fie autentici, curioși și în același timp delicați cu întrebările pe care le pun. 

Avem în noi experiențe de genul acesta și putem să empatizăm cu ceilalți, și putem să înțelegem că un coming-out de-al nostru când le-am spus părinților că o să fim artiști s-ar putea să fie o pârghie prin care putem să înțelegem cât mai greu de atât este să-ți spună copilul tău „știi, mama, eu nu sunt femeie” sau „iată, aceasta este iubita mea”. 

Oana Sandu: Un coming-out de succes ca în familia lui Dima nu este nicio regulă, nicio excepție, în societatea românească, spune Deea Rădulescu, care a fondat organizația Identity Education din Timișoara, chiar alături de părinții ei în 2018. 

Deea Rădulescu: Știu povești de persoane tinere cu părinți, cu familii, care au povești similare de familii care le-au fost alături, fie de la început, pentru că aveau o educație, fie că au stat de vorbă și au înțeles, și la fel ca și părinții mei, doresc să fie alături și pornesc acest drum împreună, de conștientizare, de tranziție, de educație, de orice ar fi vorba.

Știu și cazuri, tineri care ne-au scris că trec prin momente  foarte grele, mai ales acum în pandemie, când au trebuit să se mute acasă, sau să revină acasă sau să locuiască din nou împreună cu familia, cazuri de tineri care au fost outed, sau tineri de care părinții au aflat, cazuri în care a existat violență, în care a exista abuz și vin către noi persoane care ne cer ajutorul și încercăm cu resursele pe care le avem, cu informațiile pe care le avem să venim cu răspunsuri, și măcar să fim un grup resursă cu care poate să vorbească și să se simtă bine în continuare. 

Oana Sandu: Deea și-ar dori ca în viitor să facă un de ghid pentru părinți, care să-i ajute să-și asculte și înțeleagă mai bine copiii care trec printr-un proces de coming-out. Asta ar reduce stigma în familie, riscul de depresie și suicid la comunitatea LGBTQ. 

O altă soluție utilă pentru părinți, profesori sau oricine are copii prin preajmă, și pe care Deea a testat-o este ascultarea a altor  povești de coming-out. 

Deea Rădulescu: Părinții mei au și participat la evenimente Identity. Education printre care și un eveniment de storytelling și atunci mi-am dat seama că din poveștile ascultate acolo le-a fost lor mai ușor să integreze, pentru că erau povești reale, erau sentimente, erau lucruri foarte puternice spuse. Era o poveste întreagă despre prin ce trec persoanele și cred că asta i-a ajutat să audă mai bine, să asculte mai bine, să învețe ce înseamnă să asculți. 

Educația se face colectiv, nu ține doar de familiile cu copii LGBTQ, ține de către oricine care a avut acces la informații să meargă să vorbească mai departe și e important să avem discuțiile acestea indiferent dacă cunoaștem o persoană din comunitatea LGBTQ sau nu.

Știu că eu, în 90 și ceva, la început de 2000, cum căutam orice remarcă, orice lucru finuț care vorbea despre comunitatea LGBTQ și nu în termeni peiorativi și discriminatorii, mă agățam așa de orice lucru mic pe care-l sesizam în mass-media, sunt sigurX că și orice persoană tânără de oriunde ar fi, la fel caută orice semn, orice sprijin, orice fel de încurajare și ajută asta.