Cum ascultăm copiii în pandemie?

Ana Ciobanu: Mulți dintre noi am crescut învățând să fim ascultători și fiind prea puțin ascultați. 

Când suntem ascultați, ne cresc stima de sine, reziliența și capacitatea de a ne găsi singuri soluțiile. Când copiii sunt ascultați, se simt acceptați și iubiți.

Dacă ne dorim o societate tolerantă, în care fiecare să își găsească locul și să le ofere empatie celor din jur, trebuie să învățăm să ascultăm copiii ca să înțelegem ce e de schimbat în lumea lor- acasă, la școală, la judecătorie, la medic sau într-un centru de plasament.

Sunt Ana, iar aceasta este o serie de șase povești despre cum ascultăm copiii, noi părinții dar și medicii, profesorii, psihologii sau voluntarii din sistemul de protecție a copilului.

Acest episod este despre cum ascultăm copiii când trecem cu toții printr-o perioadă dificilă cum e pandemia. Când traversăm o criză, creierele noastre se grăbesc să găsească soluții pentru a opri disconfortul. Oana a descoperit că ascultarea activă are mai mari șanse de reușită când pornește de la curiozitate, și nu de la soluționare, inclusiv cu copiii de grădiniță care se cațără pe garduri ca să socializeze cu vecinii de vârsta lor și se simt nedreptățiți de virusul care-i ține la distanță. 

Andreea Constantin: Parcă mi-ar fi fost mai ușor în momentul ăla să o aud făcând tantrumuri și crize pe care cumva știam să le gestionez într-un fel sau altul decât să o văd pur și simplu tristă la 3 ani și un pic. Nu o mai văzusem până acum doar tristă, ieșea tristețea aia din ea într-o formă sau alta.

Acum doar o ținea acolo și o vedeam pe fețișoara asta a ei micuță și așa abătută și lipsită de, parcă, de poftă de viață. La un copil de trei ani și un pic să vezi că e lipsit de poftă de viață e groaznic, când tocmai atunci e viața în floare în ei. 

Oana Sandu: Ea este Andreea Constantin, o mamă de 33 de ani, care locuiește de aproape doi ani în Marea Britanie. Are două fiice, Maria de 4 ani, și Elisabeth de un 1 și jumătate. Soțul ei lucrează ca bucătar, iar ea este terapeută pentru copii cu autism, dar acum nu muncește fiindcă are grijă de fiicele sale. 

O cunosc de pe un grup de Facebook pentru mame, acolo unde în primăvară, în timpul stării de urgență, a scris despre tristețea pe care o observase la Maria. Nu știa cum să-și ajute fiica să se simtă mai bine. Se mutaseră de curând  și nu aveau prieteni cu copii, alături de care cea mică s-ar fi putut juca. 

Andreea Constantin: Noi practic în casă suntem eu, partenerul, era mama la momentul respectiv și cele două fetițe, Maria de acuș 4 patru ani și Elizabeth care s-a născut foarte micuță, prematură și la momentul respectiv era cu tubulețul de oxigen după ea tot timpul, deci na, era un pic mai dificil ca și mobilitate. 

Oana Sandu: Medicii au sfătuit-o pe Andreea să izoleze complet toată familia fiindcă virusul ar fi fost periculos pentru bebelușa Elizabeth. Pentru Maria asta însemna fără grădiniță, fără locuri de joacă unde să întâlnească alți copii, chiar și fără banalul mers la cumpărături. Fetița a fost bucuroasă că se joacă mai mereu cu mama și tata. Dar, după o lună, lucrurile s-au schimbat. 

Andreea Constantin: A fost o schimbare majoră, a fost un șoc după ce observa ea că nu se mai întoarce la grădiniță, nici săptămâna viitoare, nici următoarea, nici următoarea, nici următoarea, îi plăcea acasă să facem jocuri, să petrecem timp împreună dar la un moment dat, epuizasem tot ce-i plăcea.

Am făcut atâtea puzzleuri, și arts and crafts și.. puneam piscina când era cald afară, piscina gonflabilă, cred că în fiecare zi când era cald. Se plictisise și de asta. Epuizasem toate sursele de a-i aduce puțină bucurie și era clar că numai prezența noastră, numai jocul cu noi, numai mintea de adult în jurul ei era greu, era overwhelming pentru ea, era copleșitor. Nu mai putea doar atât, îi trebuiau categoric copilași.

Oana Sandu: În mai, Andreea i-a făcut o fotografie Mariei deghizată într-o rochie de Elsa din filmul Frozen. Era cățărată pe un scaun lângă gardul casei. Se uita la vecinii de 8-10 ani care se jucau împreună. Mama ei chiar a întrebat-o atunci cum îi este, într-o încercare de a o asculta. 

Andreea Constantin: Și mai interacționa cu fetița de 8 ani prin gard, vorbeau, dar deci am observat la ea o sete atât de mare de socializare încât fetița respectivă era puțin așa, puțin mai bossy, îi spunea „dar nu știi să faci spelling, nu știi cât face, nu știu, 5 plus 7, dar cum, nu știi să faci adunări?”.

Și Maria se uita cu ochii mari la ea, se uita la mine și continua să vorbească despre ce avea ea de vorbit, după care am întrebat-o de mai multe ori: „Mami, cumva te simți așa un pic altfel când Dia vorbește cu tine și te întreabă lucrurile astea pe care tu nu le știi?” și mi-a zis la un moment dat că se simte „nu știe cum”, se simte cumva, se simte ciudat, nu a știut să dea o denumire sentimentului.

Și cu toate astea, cu toate că-i provocau un sentiment nelalocul lui continua să vorbească cu ea și continua să o caute cu o sete disperată pe fetița respectivă.

Oana Sandu: Oare izolarea din pandemie este mai dificil de gestionat pentru copii de anumite vârste? Le ajunge celor de 3-4 ani socializarea doar în familie? Cu întrebările astea m-am dus spre Diana Stănculeanu, psiholog cu zeci de ani de experiență în lucrul cu copiii.. Ea spune că pentru copiii de până în trei ani pandemia nu e o dificultate, dacă au acasă un părinte care nu este foarte stresat. Însă, copiii de vârsta Mariei sunt printre cei mai afectați de izolarea socială. 

Diana Stănculeanu: Unui copil de 3-6 ani ca să-i fie bine, eu ca părinte trebuie să-i procur relații. Grădinița sau colectivitățile instituționalizate sunt cel mai la îndemână, locurile de joacă sunt secundare, un copil dincolo de 3 anișori având acasă cei mai zen și mindfull părinți deja nu mai e suficient.

El are nevoie și de alte categorii de relații; are nevoie de ceea ce numim relaționarea pe orizontală, are nevoie să funcționeze în grup, are nevoie să învețe să împartă, să aștepte, să negocieze, să se certe, să se împingă, să se faulteze, să plângă, să se liniștească, dar în grup alături de alți copii.

Și cei mai introverți dintre preșcolari au măcar fascinația de a privi la grupul de copii chiar dacă nu se duc către grup cu foarte multă ușurință, dar grupul devine extrem de important și socializarea în preșcolaritate este obiectiv de vârstă.

Dacă sunt două categorii de copii extrem de afectate de această perioadă, aceștia sunt preșcolarii și adolescenții, pentru că sunt cele două componente de vârstă în care socializarea este o componentă fabulos de importantă.

În preșcolaritate avem prima întâlnire cu socializarea dincolo de ușa casei, dar cu supervizare de adult, fie că e părinte, fie că e adult, iar adolescența ne aduce marea socializare în care eu învăț în premieră să fiu pe picioarele mele, dincolo de ușa casei și fără supervizare de adult, raportat strict la gașcă și la grup.

Oana Sandu: Ce interesant, deci adolescența mică și adolescența mare?

Diana Stănculeanu: Da, preșcolaritatea e prima adolescență, adolescența mică, această grupă de vârstă între 3 și 6 ani și apoi adolescenții. 

Andreea simțise asta în primăvară dar pentru că trebuia să respecte restricțiile ca să-și protejeze cealaltă fiică, a încercat să o asculte mai atent pe Maria, ca să știe că-i este alături. I-a vorbit despre coronavirus, de ce e important să se izoleze ca să rămână sănătoși, despre pandemie ca o situație temporară. Spera că Maria că îi va spune că îi e greu.

Andreea Constantin: În ceea ce ține de ascultat și de comunicat cu un copil la trei ani și un pic cred eu că mai mult de prin joc, poate prin cărți, povești, nu știu dacă ar fi alte metode prin care să ajungă la ei.

Plus că și așteptarea mea a fost un pic realistă la început, mă gândeam că o să avem așa un moment de conversație mai profundă. Poate a ajuns ceva la ea din informația respectivă, dar oricum în afară de să trăiască în moment, OK, eu înțeleg ce spui tu acolo că e un virus rău, care ne poate face rău, poate face rău la oamenii din jur dar mai departe de asta eu tot nu mă joc cu copiii? 

Oana Sandu: Dar cum te asiguri că îți asculți cum trebuie copilul? Există mai multe moduri prin care faci asta? 

Întrebările m-au dus către Alina Costescu, de la programul Parent as Coach, un curs care-i ajută pe părinți, bunici, sau educatori, să învețe cum să asculte copiii, cum să le vorbească și cum să reacționeze la comportamentele lor, explicându-le și neuroștiința din spatele creierului copilului.

Alina spune că, evident, nu există rețete magice de ascultare. Însă, ca să fim mai buni la asta, e important să știm că există trei niveluri de ascultare. Trei urechi, cum le spune. 

Ca să le înțelegem, ea ne propune să ne imaginăm o cameră întunecată, ca de interogatoriu, unde sursa de lumină vine dintr-un reflector prins de tavan. În această cameră sunt adultul – fie că e părinte, educator, profesor – și copilul. În primul nivel de ascultare – cea selectivă, – copilul vorbește, dar reflectorul luminează doar adultul.

E genul de ascultare pe care o facem atunci când suntem cu mintea la altceva.

Alina Costescu: Adică ascult ca să răspund, ascult doar după cuvintele cheie, acelea care mă interesează, care sunt alarmante, îngrijorătoare sau care sunt interesante și reacționez.

Poate copilul îmi spune „mami, mă plictisesc, când te mai joci cu mine?”. Și în ascultarea asta selectivă, atenția mea poate fi de exemplu pe „când, când te joci cu mine?” și răspund cu o anumită oră sau poate să fie pe „mă plictisesc”, dar „cum să te plictisești, ai atâtea jucării?” sau poate fi pe mine și atunci răspund „da, da, o să ne jucăm dar nu acum”. Poate reacționez la anumite cuvinte cheie din acea propoziție, și răspund doar pe acestea.

Oana Sandu: În al doilea nivel de ascultare există deja o conversație. Reflectorul pendulează între copil și adult în funcție de momentele în care ei vorbesc.

Părintele reușește să asculte atent copilul, dar reacționează egoist la ce aude și asta se întâmplă adesea din cauza altor griji – deadlineuri la muncă, oboseală, frustrarea că nu mai există timp – toate situații pe care mulți părinți le-au simțit în pandemie. 

Alina Costescu: De ce mai e totuși reflectorul pe mine acum ca părinte? Păi fiindcă eu reacționez la cele spuse prin prisma filtrelor mele, a convingerilor mele, a emoțiilor mele, și dacă ne gândim acum la exemplul anterior, mami mă plictisesc, când te mai joci cu mine?

Aici, dacă eu am o perioadă foarte foarte încărcată, mi-am depășit deadlineuri, sunt sub un stres continuu, sunt obosită, am niște emoții puternice în momentul respectiv, simt frustrare din varii motive, pot răspunde cu ceva de genul „dar nu te poți juca și tu singur?” sau poate nici nu-i spun asta, dar dialogul meu intern e foarte bogat și îmi spun poate „cum să mă mai împart că e totul mult prea mult?”, „uite, trebuie să-i găsesc o activitate ca să am și eu timp de ale mele” și așa mai departe. 

Oana Sandu: Cum arată ascultarea bună? V-ați prins deja că nivelul 3 mută reflectorul doar pe copil. Asta se întâmplă când aducem cât mai multă curiozitate în conversație și și să nu ne fugă creierul spre găsit soluții. 

Alina Costescu: Când se întâmplă asta reușesc să văd mai departe de conținut și să încep să aud lucrurile nespuse sau poate să înțeleg că e ceva mai mult în spatele acestei afirmații și să încep să descopăr ce e, poate că îi e dor de mine, că de multă vreme nu ne-am mai așezat pe covor să ne jucăm, sau nu știe cum să gestioneze plictiseala.

Poate împreună cu această curiozitate mă duc spre copil și toată atenția mea e acolo și încep să cercetez, să sondez, punându-i foarte multe întrebări: „Cum te simți când ești plictisit sau când te plictisești?”, „Ce ar ajuta când simți asta?”, sau să-i validezi trăirea astfel încât să se simtă ascultat: „Uite, îmi imaginez că îți este greu când te plictisești și nu știi cu ce să te joci”. 

Oana Sandu: Curiozitatea în ascultare înseamnă și să descoși ce se află în spatele unei întrebări ca cea pe care o primesc și eu adesea de la fiica mea de 4 ani: „Când se termină pandemia asta?”.

Cătălina Covaliu e consilier psihoterapeutic mamă a doi copii de 4 și 2 ani. și una dintre prietenele cu care, în pandemie, mi-am scris seara târziu despre cum ar fi bine să vorbim cu copiii noștri despre ce se întâmplă. Ea spune că în spatele lui „Când se termină pandemia?” pot locui alte întrebări mai importante: 

Cătălina Covaliu: „Îmi este frică că mi-am pierdut relațiile de prietenie și nu știu cum o să fac să le reiau”, „îmi este dor de școală și îmi este dor de profesori dar în același timp mi-e frică de ei”, „dacă profesorii o să fie mai duri când mă întorc la școală?, pentru că uite, în online, eu pot să stau cu camera închisă și pot să nu-mi dau interesul dar la școală nu mai am același privilegiu poate”, „dacă mă întorc la școală, când o să mă întorc, cum o să fie, trebuie să stau la distanță, la ce distanță, ce o să fac?”.

Și cred că ce au nevoie copiii să audă este că, indiferent de greutățile prin care ei vor trece, vor avea un părinte acasă care să-i asculte și la care să se întoarcă și căruia să-i zică „mi-a fost foarte greu astăzi, m-am simțit groaznic, nu mi-a ieșit nimic, a fost oribil, prietenii mei sunt parcă prea departe de mine, mi-era dor de ei și acum nu mai știu, mă simt singur între ei”. E suficient dacă clădim cumva ideea asta că eu sunt aici indiferent de ce o să se întâmple, cât de mic o să te simți sau cât de mare, eu o să fiu aici și întotdeauna putem să vorbim despre asta.

Oana Sandu: Să fii pur și simplu acolo – acest al treilea nivel de ascultare, e cel mai greu de pus în practică de părinți fiindcă ne este dificil să gestionăm emoțiile negative ale copiilor. Relațiile cu copii de care avem grijă sunt infuzate cu multă responsabilitate și uneori asta ne blochează în ascultare. E lecția pe care o ia și Andreea din pandemie, sperând că după acest antrenament, cu timpul va fi mai ușor. 

Andreea Constantin: Mi-a luat mult timp să realizez, multe zile, fiindcă vezi tu în pandemie, timpul cumva se schimbă absolut, o zi parcă durează o săptămână și aveam senzația că mă chinuiam zile în șir să gestionez emoțiile astea și îmi storceam creierii cum să fac să pun problema într-un mod cât mai pe înțelesul ei.

Încercam să găsesc activități noi, să văd un zâmbet pe fața ei, a fost foarte dificil până când mi-am dat seama că atâta pot să fac cumva, până acolo am avut resurse, mai departe de atât, decât să fiu acolo lângă ea acolo când o să izbucnească tristețea asta, atunci când o să creeze vulcan în ea care o să iasă, sper eu, nu am ce să fac mai mult de atât, îmi era greu, și îmi e greu în continuare să-i gestionez emoții pe care eu nu acum să le îmbunătățesc.

Oana Sandu: Acasă la ea lucrurile s-au mai echilibrat. În vară, a găsit o familie cu un băiat de vârsta Mariei și a organizat niște întâlniri de joacă afară, între timp și grădinița s-a deschis, iar fiica cea mică Elizabeth a ieșit din grupa de risc fiindcă a mai crescut, iar noile informații au demonstrat că bebelușii se infectează rar cu coronavirus.

În timp ce Maria desenează, stau amândouă la povești, despre cum a fost la începutul pandemiei. 

Andreea Constantin: Auzi, Maria, mai știi cum era acum câteva luni când noi stăteam numai acasă și tu nu mergeai la grădiniță?

Maria: Da. 

Andreea Constantin: Cum te simțeai tu atunci?

Maria: Sad.

Andreea Constantin:Te simțeai sad? De ce?

Maria: Pentru că I wanted to go to grădiniță.

Andreea Constantin: Că nu mergeai la grădiniță? Of. Și acum că mergi la grădiniță cum este?

Maria: Great!

Andreea Constantin: Great? E great? Și cum te simți tu când mergi la grădiniță acum?

Maria: Happy!

Andreea Constantin: Te simți happy? Da? Ție chiar îți place la grădiniță?

Maria: Da.

Andreea Constantin: Și cu cine îți place cel mai mult să te joci la grădiniță?

Maria: Cu Poppy.

Andreea Constantin: Cu cine îți place să te joci la grădiniță? Cine e Poppy?

Maria: Lollipop.

Andreea Constantin: Îți place să te joci cu lollipops. Cheeky.