Cum îmbătrânim în România?

Proiecțiile demografice de acum 10 ani anunțau că în 2050 România va avea 16 milioane de locuitori și că o treime din ei vor fi vârstnici. În 2014 știm că dacă tendințele de migrație și natalitate nu se schimbă, proiecțiile se vor îndeplini mult mai curând: populația rezidentă a scăzut sub 20 de milioane, din care 3,29 au peste 65 de ani. Dincolo de anticipatul colaps al bugetului și al asigurărilor sociale, avem deja o populație mare de oameni în vârstă, singuri și de cele mai multe ori foarte săraci, care au nevoie de ajutor. Avem cel mai scăzut buget de sănătate pentru vârstnici din Uniunea Europeană, 0,01% din PIB, și cea mai scăzută speranță de viață sănătoasă. Adică bătrânețile noastre sunt bolnave și depind de alții. Ce se întâmplă acum e important pentru că ne arată cât de pregătită va fi societatea pentru numărul tot mai mare de bătrâni din viitor. Va putea să le ofere o viață demnă, sănătoasă, activă? Sau, mai corect spus, va putea să ne ofere?

Acest dosar cuprinde mai multe părți documentate independent. Citește-le în ordine sau apasă pe titlurile din sumarul de mai jos, pentru a sări direct la partea care te interesează:
• Cum e viața la căminul de bătrâni al comunității evreiești?
• 5 feluri de bătrânețe în România
• Piramida populației, o reprezentare vizuală
• Speranța de viață sănătoasă e în scădere
• Ce face Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor Omenia din București?
• Cât e pensia medie?
• Ce poți face pentru vârstnici dacă poți să dai 10 minute, o oră sau o zi

Vârsta a patra

La căminul de vârstnici al comunității evreiești din România, arta salvează amintiri și descoperă talente noi.

Pompiliu Sterian are 95 de ani, dar nu îi arată și nu îi simte. Face gimnastică în camera lui și un tur al Parcului Bazilescu în fiecare zi – până acum câțiva ani îl făcea în alergare, acum doar merge repede. Citește, scrie, face sudoku și rebus, ține un blog. Și, la fel ca mulți dintre rezidenții de la căminul Amalia și Șef Rabin Dr. Moses Rosen din Bucureștii Noi, concepe și joacă în piese de teatru și dans împreună cu grupul de artiști tangaProject. Deși a fost mereu activ, la asta din urmă nu se aștepta deloc când a venit la cămin.

În septembrie s-au împlinit opt ani de atunci. Era văduv de la 60 de ani și pensionar de la 63 și a simțit că, pe măsură ce trece timpul, îi e tot mai greu să se ocupe de lucrurile obișnuite: cumpărături, curățenie, mâncare. Și știa că lucrurile nu se vor îmbunătăți pentru că locuia singur – unica sa fiică trăiește în afara țării. Așa că a venit aici, așteptându-se doar la un confort pe care nu și-l mai putea asigura.

„Dacă faci un grafic al unei vieți, linia este o săgeată care urcă până la 50 de ani, apoi continuă orizontală până pe la 70-80, apoi coboară”, spune Sterian, în ritm de poveste. „La mine a fost orizontală până la 87, apoi a început din nou să urce.”

E un bărbat suplu și cu ținută dreaptă, pe care îl prind bine tricourile polo. Zâmbește des, ca și cum s-ar gândi mereu la o glumă, gesticulează cu mâna dreaptă pentru a-și puncta ideile și din când în când, se apleacă spre interlocutor pentru a-l auzi mai bine – aparatul auditiv nu mai merge bine și urmează să îl schimbe. Dincolo de ce spune: că aici nu are griji („mâncarea, curățenia – le rezolvă alții”), că e liniștit că are asistență medicală nonstop, că e plăcut să aibă companie, cel mai important e ce se vede: un bărbat activ, cu planuri, mulțumit de viață.

Căminul Rosen a fost deschis în 1979 cu fonduri de la Federația Comunităților Evreiești din România și de la câteva organizații evreiești internaționale. Ilie Zan, psihologul căminului, spune că ideea a apărut în comunitate când au văzut cât de mulți evrei tineri au plecat din țară în anii ’60-’70 și au realizat că în curând va exista o populație semnificativă de vârstnici singuri care vor avea nevoie de un loc în care să fie îngrijiți. Adică, într-un fel, comunitatea a înțeles că va trece printr-un fenomen de îmbătrânire a populației similar celui prin care trece România azi. A luat măsuri imediat, ceea ce e mai ușor de făcut la scară mică. Căminul oferă toate serviciile necesare unei vieți demne, de la medici interniști și psihiatru la îngrijitori personali, de la manichiură-pedichiură la meniuri personalizate în funcție de dietă, de la serviciu religios la acces la internet și cursuri de utilizare pentru ca rezidenții să poată ține legătura cu familiile lor.

Asta a găsit Sterian când a venit la cămin și „urcarea” de care vorbește s-a întâmplat nu doar pentru că nu a mai avut griji cotidiene, ci mai ales pentru că a avut ocazia să facă lucruri noi, la fel ca alți rezidenți.

Aici a învățat să lucreze pe computer. Îi scrie zilnic fiicei sale și vorbește cu ea pe Skype săptămânal și ține un blog despre cămin, varstapatru.blogspot.ro, de care e mândru: „Sunt cam 230 de posturi, peste 46.000 de vizualizări din toată lumea”. Scrie despre activitățile pe care le fac rezidenții, de la vernisaje de pictură și vizite ale unor delegații străine, la excursiile anuale la munte și la mare, dar și despre trecut, cărți citite sau antisemitism. Blogul i-a adus profiluri în presă: „Cel mai bătrân blogger din România”, în Capital, iar piesele de teatru și dans – „n-am făcut teatru în viața mea, dar de când sunt aici am dat patru spectacole” –  au făcut să apară cronici în Dilema Veche, Vice sau 24FUN și emisiuni la Radio România.

„Am căpătat o notorietate pe care n-am avut-o în tinerețe, de-asta spun că [linia graficului vieții] a început să urce.”

*

În tinerețe, nu notorietatea l-a preocupat, ci supraviețuirea. Ca mulți evrei din sudul României, nu a fost trimis în lagărele de concentrare (precum cei din Ardealul ocupat de Ungaria, de unde au fost deportați 12.000, sau cei din Moldova, unde într-un pogrom din 1941 au fost uciși 13.266), dar a fost persecutat, dat afară din facultate în anul III și nu s-a putut angaja. A dat multă vreme meditații la matematică pentru a se întreține, și abia după ruperea alianței cu Germania nazistă a putut să își găsească un loc de muncă: a fost reporter la Ultima oră și apoi a ajuns redactor-șef la Frontul Plugarilor. Când publicația s-a desființat, a lucrat la difuzarea presei până a ieșit la pensie, în 1982.

TangaProject, adică artiștii Monica Marinescu, David Schwartz, Paul Duncă, Mihaela Michailov și Katia Pascariu, a venit la cămin în 2009. Ideea, spune Marinescu, le-a venit de la un alt proiect, o piesă de teatru-documentar despre retrocedări. Au venit cu gândul să facă un proiect de artă comunitară în care să recupereze amintirile oamenilor instituționalizați. „De la una, două, trei luni, a devenit un proiect fără termen”, spune Marinescu. „Am găsit aici oameni fără ocupație și cu foarte multă dorință de a împărtăși.” Sterian spune că i-a plăcut că artiștii au stat de vorbă cu fiecare rezident în parte, că au făcut dezbateri și jocuri ca să se cunoască mai bine și să vadă ce li s-ar potrivi. Mai ales, spune el, i-a plăcut că au venit aproape zilnic.

Instituționalizarea, adică internarea unui vârstnic într-un cămin pe perioadă nedeterminată, este o soluție radicală și teoretic necesară doar atunci când persoana suferă de boli grave, nu se mai poate îngriji singură și nici nu are pe cineva să o îngrijească. Este o soluție scumpă și pentru stat, și pentru familii și, de aceea, există în acest moment doar aproximativ 10.000 de locuri în centre rezidențiale, fie ele private sau publice.

În căminul Rosen sunt 80 de persoane, cele mai multe au peste 80 de ani, chiar câțiva centenari, dar și unele de vârstă mijlocie care trăiesc cu boli psihice grave și nu au pe nimeni. Toți rezidenții sunt membri ai comunității evreiești și cheltuielile sunt acoperite parțial de pensiile lor, parțial prin Departamentul de Asistență Socială și Medicală a Federației Comunităților Evreiești din România. Marea majoritate au studii superioare, vorbesc cel puțin două limbi străine și provin din familii care au investit în educație, spune Ilie Zan, care crede că și acesta este un motiv pentru care oamenii au fost deschiși la experimentele propuse de tangaProject.

În plus, proiectele artistice nu erau deloc un lucru nou în cămin: una dintre rezidente a avut nenumărate expoziții de pictură de când e aici și alții – poeți, scriitori, traducători – și-au continuat activitatea la cămin.

Proiectele tangaProject înseamnă teme, sarcini, lucruri de scris și un angajament pe termen lung. Cam 20-25 dintre ei – în special vârstnicii, dar uneori și cei mai tineri, cu boli psihice – participă la activități. Într-un spectacol intră în jur de 10.

Discuțiile inițiale i-au ajutat pe artiști să găsească un punct comun care era și unul inedit, cel puțin pentru publicul larg: data de 23 august 1944 și ce a însemnat ea pentru comunitatea evreiască din România. Dacă pentru societatea românească momentul are o conotație mixtă, însemnând atât ieșirea din alianța cu Germania nazistă cât și pactul cu Rusia care a adus 50 de ani de regim comunist, pentru rezidenții de la cămin, tineri la vremea aceea, a însemnat, în primul rând, eliminarea riscului deportării și exterminării.

Împreună, rezidenții și artiștii au creat hărți ale României și contururi de hârtie ale corpurilor lor și au scris și desenat pe ele ce a însemnat pentru ei 23 august, unde erau, ce făceau, ce mâncau, ce auzeau. În iunie 2010 au organizat o expoziție cu aceste hărți, au invitat oameni din afara căminului și au povestit.

Au continuat cu un spectacol de teatru cu monoloage scrise și citite de rezidenți despre experiențele lor de viață. Pentru a găsi cele mai frumoase povești, au făcut exerciții de dramaturgie în care le dădeau începuturi de frază care să le stimuleze amintiri senzoriale: „Am șase ani și mi-e foarte frică de… ”. Monologul lui Sterian începe așa: „1929 – am zece ani. Sunt pentru prima oară la sinagogă. Mama stă sus, la etaj, iar eu, lângă tata, la parter, unde stau bărbații. Tata scoate dintr-o tașcă de catifea albastră o carte de rugăciuni. Mahzor, descifrez pe coperta în ivrit, mândru de cunoștințele căpătate la ora de limba ebraică.” Și continuă cu experiențele discriminării din perioada legionară, dar și din comunism. (Monoloagele, dar și colajele făcute la ateliere, au fost publicate în noiembrie 2010 de revista TATAIA.)

Următorul spectacol, în 2011, a fost Vârsta obiectelor, cu povești ale obiectelor pe care le mai aveau sau nu, dar care le-au influențat viața. În 2012, au dat un nume la ceea ce făceau – Centrul de Artă Comunitară Vârsta a Patra sau Vârsta4 – și au reușit să obțină și o finanțare de la Ministerul Culturii. TangaProject veneau de două sau trei ori pe săptămână, aduceau și artiști invitați – fotograful Vlad Petri, trupa Karpov not Kasparov (pentru care rezidenții au făcut videoclipul melodiei Kaissa) – sau făceau cursuri, cum a fost unul de istoria artei. Au mai făcut inclusiv un spectacol de dans, care s-a jucat și la Teatrul Evreiesc de Stat, și la Centrul Comunitar Evreiesc, și în Festivalul Național de Teatru.

*

Monica Marinescu are 27 de ani, adică avea 22 de ani când a început să meargă la Moses Rosen. Nu s-a gândit niciodată să renunțe, deși uneori a fost greu – „a fost greu să-i facem să se asculte, să nu se certe”, „am învățat din mers când să lăsăm de la noi”, „am știut și când să ne impunem. Când unii nu voiau să îi primească și pe rezidenții cu probleme psihice le-am spus că asta e singura noastră regulă: oricine vrea să participe, e binevenit”. Oricât ar fi de obosită sau ocupată, se duce aproape în fiecare zi și în momentul în care intră pe poartă (numele celor cinci artiști sunt afișate în cabina portarului cu nota că au acces oricând, nu doar în orele de program), își regăsește motivația.

„Nu este un gest de caritate ce facem noi, nu dăm ciocolăți”, spune fermă, pentru că e deranjată de felul în care presa scrie despre vârstnici, de parcă ar fi neajutorați. „Este un schimb din care am învățat foarte mult. În primul rând, m-a ajutat să mă detașez de problemele mele: când vezi prin ce vieți grele au trecut acești oameni, îți pune totul în perspectivă.”

Se bucură că au avut de la început flerul să se adreseze formal – domnule, doamnă – pentru că le-au auzit într-o zi pe rezidente ironizând alți voluntari care le spuneau „bunicuțe”. Spune că lor nici nu le-ar fi trecut prin cap să se adreseze altfel, li s-ar fi părut lipsit de respect. Apoi, s-au ținut întotdeauna de cuvânt când au spus că fac ceva. „Ei au trăit mereu cu teama că o să-i părăsim și dacă nu puteam să mergem o săptămână, ne spuneau asta imediat.”

Când, în 2012, cu o finanțare europeană, au adus artiști străini și au organizat zece zile de activități de dimineață până seara, a văzut pentru prima oară o schimbare majoră la ei: „Erau prea ocupați și nu îi deranja deloc. Aveau un tonus excelent”. Asta le-a confirmat că ce făceau era bine și că într-adevăr îi ajuta. Marinescu și-ar dori ca toate instituțiile pentru vârstnici să aloce fonduri pentru astfel de proiecte – sau orice fel de proiecte care îi stimulează pe rezidenți – și să vadă astfel de rezultate peste tot.

Relația lor nu se limitează doar la cămin: ies în oraș să sărbătorească de zilele de naștere, stau la cafele, uneori chiar fac lucruri ieșite din comun – au dus-o pe o doamnă născută la Oradea să-și mai viziteze o dată orașul natal. Este o prietenie lungă deja și, uneori, asta înseamnă și suferință.

„Ne-am asumat încă de la început că vor fi și pierderi”, spune Marinescu. „Am pierdut-o pe una dintre cele mai active doamne pe neașteptate. I s-a făcut rău, au dus-o la spital. M-am dus să o văd în prima zi și a doua zi m-am dus mai târziu, după-amiază, și nu mai era. Mi-a părut foarte, foarte rău.” I-a amintit de cum cei trei bunici ai ei vorbesc despre moarte încă de când era ea foarte mică și a făcut-o să realizeze cât de separată este viața tinerilor de realitatea morții. „Pentru că dăm remove bătrânilor din societate, ne înstrăinăm de moarte și asta înseamnă că nu vom fi pregătiți pentru ea.”

Sterian știe că faptul că a putut să vină să stea la căminul Rosen a fost o mare șansă pentru el, dar nu ignoră că adaptarea la viața de aici este o piatră mare de încercare: „Intrarea unui om într-o asemenea instituție e o cotitură; se rupe de un mediu familiar și vine unde nu cunoaște pe nimeni. E foarte dificil pentru un om în vârstă; are nevoie de timp pentru adaptare, și unii nu reușesc. Rămân izolați.”

Iar Zan, psihologul, punctează fără eufemism rolul căminului și temerile care vin la pachet odată cu mutarea aici: „Locul ăsta e o stație spre abis. Dar datorită proiectului Vârsta4, văd un interes pentru viață pe care nu l-am văzut în alte părți”.

Sterian vrea ca spectacolul aniversar de cinci ani de Vârsta4, planificat pentru octombrie/noiembrie, să se numească Căminul Rosen zâmbește și strânge acum materiale despre experiențele pozitive din cămin, lucrurile bune care le dau tuturor optimismul de care au nevoie. Poate vor fi povești despre concediile pe care le fac la munte și la mare, poate vor fi despre expozițiile de pictură ale unei rezidente, traducerile premiate ale alteia sau distincțiile primite de-a lungul timpului, de când au venit aici. Important e să se vadă în ele jumătatea plină a paharului. Secretul fericirii, spune el, pe lângă sport și „pusul capului la contribuție”, este să fii optimist. „Nu e ușor de realizat, pentru că apar boli, accidente, nenorociri. Dar depinde de tine cum le iei. Fericirea vine dinăuntru.”

---

Feluri de bătrânețe în România

Majoritatea covârșitoare a celor 3,29 de milioane de vârstnici din România trăiesc acasă. Indiferent dacă au sau nu familii, mulți dintre ei ajung la un moment dat la stadiul de semi- sau dependență completă, când nu mai pot să se îngrijească singuri. Până acolo însă, se confruntă cu lipsa de activitate, marginalizare și singurătate. Opțiunile lor pentru o viață demnă, activă și utilă sunt limitate, pentru că există puține servicii dedicate.

1. Cluburile și centrele de zi

Cluburile și centrele de zi sunt spații organizate fie de autorități locale, fie de organizații neguvernamentale și sunt probabil cel mai răspândit serviciu în zona urbană. Numai în București sunt cel puțin trei în fiecare sector, dar sunt județe ca Prahova în care există unul în fiecare oraș. Activitatea lor poate să varieze de la un loc în care pensionarii pot să petreacă timpul și să socializeze după propriul program, la un spațiu pentru cursuri și activități organizate.

La Asociația Suedeză pentru Ajutor Umanitar Individual, în București, vârstnicii fac origami pentru a-și păstra dexteritatea. În 2013, de sărbători, le-au vândut ca decorațiuni de brad ca să strângă fonduri pentru centrul rezidențial pentru tineri cu dizabilități grave, care se află în același sediu.

La CARP Omenia se fac cursuri de utilizare a computerului și cercuri de croșetat, precum și competiții de șah și table.

La Clubul Pensionarilor din Brașov, membrii merg în excursii de redescoperire a orașului și a munților din jur.

2. Fundația Principesa Margareta

Fundația Principesa Margareta a României încearcă de câțiva ani să pună pe picioare un sistem de voluntari la domiciliu prin care un adult activ (sau chiar un pensionar) să își asume responsabilitatea unui vârstnic singur, să-l viziteze, să îl scoată în oraș și, împreună cu alți voluntari, să organizeze excursii de grup. Programul există deocamdată doar în București și Brăila și are 90 de voluntari și 135 de vârstnici. Procesul de extindere e dificil pentru că, în primul rând, selecția voluntarilor este foarte riguroasă, dar și pentru că uneori voluntarul și vârstnicul nu se înțeleg și trebuie să încerce alte soluții. Scopul sistemului, pe lângă socializare, este să le dea ocazia celor mai tineri să învețe de la cei mai în vârstă și să nu-i mai considere asistați.

3. Îngrijirea la domiciliu

Îngrijirea la domiciliu are ca scop păstrarea unei vieți demne în propria locuință pentru cei care nu se mai pot ocupa singuri de ei înșiși și de casa lor. Conceptul cuprinde mai multe tipuri de servicii, de la îngrijirea fizică (curățenie, îngrijire corporală, cumpărături și gătit), la cea medicală (analize la domiciliu, vizită medicală) și la cea socială (asistență pentru obținerea unor drepturi). În România sunt acreditate 450 de instituții pentru a oferi astfel de servicii (de stat, private nonprofit și for-profit), dar nu toate sunt active. Cea mai mare rețea a furnizorilor, SenioriNET, coordonată de Caritas (organizația umanitară a bisericilor catolice și greco-catolice), are 35 de membri, toate organizații neguvernamentale, unele religioase, altele laice, dar acestea ajută doar 0,23% dintre vârstnici, față de 20% dintre ei, cât estimează că ar fi necesar. 81% dintre ele au raportat o creștere a cererii de astfel de servicii în 2013, ceea ce înseamnă că tot mai mulți vârstnici au nevoie de ajutor, atât din cauza emigrării generației care trebuia să aibă grijă de ei, cât și a declinului demografic.

4. Servicii comunitare

Serviciile comunitare sunt abia la început în România, dar reprezintă o alternativă mai eficientă și mai umană decât instituționalizarea. Ele există deocamdată doar pentru tinerii cu dizabilități dezinstituționalizați, dar modelul poate fi extins la vârstnici. Asociația ProAct Suport din București este un pionier al serviciilor comunitare: a înființat trei case în sate în care locuiesc câte 4-5 adulți cu dizabilități, care au trăit toată viața în instituții-mamut și care, cu sprijin de la asistenții sociali și medicali, învață să se gospodărească singuri și să fie independenți. Vecinii sunt și ei implicați și ajută când e nevoie. Astfel de locuințe pentru vârstnici independenți și semi-dependenți le-ar permite să își administreze singuri viața și finanțele și ar rezolva problemele de singurătate și excluziune.

5. Instituționalizarea

Instituționalizarea, adică internarea unui vârstnic într-un cămin pe perioadă nedeterminată, este soluția radicală și teoretic e necesară atunci când persoana suferă de boli grave, nu se mai poate îngriji singură și nici nu are pe cineva să o îngrijească. Este o soluție scumpă și pentru stat și pentru familii și, de aceea, există în acest moment doar aproximativ 10.000 de locuri în centre rezidențiale, fie ele private sau publice. O cercetare din 2013 a Ginei Căruceru, un director de cămin de bătrâni de stat care și-a dat doctoratul la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială de la Universitatea București, face o ierarhie interesantă a relației dintre costuri și nevoia reală de internare: în cazul căminelor private (care costă, în medie, de la 500 EUR/lună în sus, neincluzând medicația și serviciile medicale specifice unor anumite boli), 88% dintre cei internați sunt dependenți și au nevoie de îngrijire permanentă; în cazul centrelor de stat (parțial subvenționate și la care contribuția rezidentului constă în cedarea pensiei) procentul scade la 55; iar în cazul centrelor cultelor religioase (finanțate privat aproape în totalitate), doar 3% sunt dependenți de îngrijire (42% sunt independenți, 55% sunt semi-dependenți). Asta, spune Căruceru, arată că cei care ajung în centre total subvenționate sunt de fapt excluși de familie, chiar dacă ar putea trăi independent sau cu puțin sprijin în propria locuință.

---

Piramida populației

La 1 ianuarie 2014, populația rezidentă a României a scăzut, pentru prima oară din anii ’70, sub 20 de milioane de locuitori. Dintre aceștia, 16,5% au peste 65 de ani, adică 3,29 milioane de oameni. Numărul vârstnicilor este în creștere, deși populația e în scădere de 24 de ani din cauza numărului mic de nașteri și a emigrației forței de muncă, în special a femeilor care fac copii. Va continua să crească până la 4,1 milioane în 2030, 4,9 în 2040 și 5,6 în 2050. Populația totală în 2050, conform Centrului de Cercetări Demografice, va fi de 16,3 milioane. Peste 34% dintre noi vom avea peste 65 de ani.

Speranța de viață sănătoasă

Speranța de viață sănătoasă – cât pot trăi oamenii fără o dizabilitate sau o boală cronică –  este în scădere, deși speranța de viață este în creștere. Ce înseamnă asta? Că deși oamenii trăiesc mai mult, calitatea vieții lor este mai proastă: în România, la 65 de ani, femeile pot spera la 4,7 ani de viață independentă și bărbații la 5,3. (În UE25, media este de aproape 9 ani.) În 2007, la femei era de 7,8 ani, iar la bărbați de 7,7. Deteriorarea generală este cauzată în principal de accesul redus la servicii de îngrijire și de sănătate specifice vârstnicilor. România are cel mai mic buget pentru sănătate din UE (5,7% din PIB, față de 12% în Olanda) și cea mai mică sumă alocată îngrijirii vârstnicilor (0,1% din PIB, față de 2,3% în Suedia).

Sursele datelor folosite în realizarea infograficelor și a analizelor sunt INS, Eurostat, Comisia Europeană, Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Vârstnicilor, Centrul de Cercetări Demografice și Universitatea Babeș-Bolyai.

---

Vizita

Gabriela Anghelina își petrece aproape fiecare zi vizitând și alinând bătrâni săraci și singuri.

 

„Aoleu, să-mi ia alea! De-te! De-te! De-te!”

Trosc! Femeia de 60 de ani îi dă o palmă pe spate băiatului de 11-12 ani, pentru a doua oară.

„Pleacă de aici!”

„Hai, hai, nu vă certați!”, îi roagă cu voce blândă Gabriela Anghelina, asistenta socială  venită de la București. „Ne lași puțin să stăm de vorbă cu mamaia?”, îl întreabă pe băiat, care bate în retragere și nu mai vrea să intre pe holul pe care bunica lui, Ioana Cârstea, o femeie uscățivă de 60 de ani, lăsase cele două pungi cu mâncare și detergent pe care i le-a adus asistenta socială.

„De ce vă supărați așa? Poate vi se face rău”, o mustră Anghelina.

„Păi nu vedeți ce rău e?”, spune femeia supărată pentru că bănuiește că băiatul voia să-i umble prin lucrurile primite și să ia din ele.

Cârstea e singură acasă cu cei trei nepoți, în comuna ilfoveană Bragadiru, dar spune că nu ea are grijă de ei. Copiii mai mari au grijă de cei mai mici, iar ea își vede de-ale ei, pentru că nu are o relație bună cu restul familiei. Casa e mică, bătrânească, dar cu ceva îmbunătățiri – e zugrăvită recent și unele ferestre sunt de termopan. Anghelina o convinge să se așeze și să-i răspundă la întrebări. E pentru prima oară în vizită aici pentru că femeia doar ce a fost acceptată într-un program de asistență la domiciliu al Casei de Ajutor Reciproc a Pensionarilor Omenia din București, CARP.

E membră a CARP (plătește o cotizație aproape simbolică, de trei lei pe lună), are pensie foarte mică și nu este ajutată de familie, așa că întrunea toate condițiile pentru a primi aceste servicii. În iulie, chiar în ziua în care se făcea vizita lunară, a murit o altă pensionară de aici și s-a eliberat un loc, așa că, la recomandarea unui reprezentant al CARP în comună, a fost inclusă. Programul e pentru București și județele din jur și are doar 150 de locuri, finanțate de CARP împreună cu Fundația United Way (100 dintre ele) și Ministerul Muncii (celelalte 50) și înseamnă vizite lunare sau mai dese la domiciliu, în echipe mixte de asistent social și medic gerontolog. Bătrânilor – cele mai multe sunt femei – li se ia tensiunea și glicemia, medicul îi consultă, asistenta socială face o evaluare a condițiilor în care trăiesc și îi ajută să obțină drepturi care li se cuvin, precum ajutorul pentru încălzire sau alte beneficii pe care le oferă administrația locală. În plus, primesc două sacoșe: una cu alimente de bază (ulei, făină, mălai etc.) și una cu obiecte de igienă.

Azi, medicul nu a venit pentru că e în concediu, așa că le ia Anghelina tensiunea și glicemia, deși îi e frică de ace. Până atunci, însă, trebuie să afle câteva lucruri de bază despre femeie. Sunt în curtea golașă și, deși e abia nouă dimineața, căldura o face pe Anghelina, o brunetă atletică de 35 de ani, să își șteargă tot timpul fața de transpirație.

„Ia spuneți-mi, câte persoane locuiți aici?”

„Cu patru copii”, spune femeia, dar se referă la fiii ei adulți, din care unul nu stă aici. Îi enumeră, fără să le menționeze soțiile și copiii (unul dintre ei are la rândul lui patru copii), care stau și ei tot în casa de patru camere –  în total locuiește cu nouă persoane. Au apă curentă și încălzire cu gaz. Pensia femeii este de 454 de lei, o excepție de fapt în program, pentru că sunt acceptați doar cei care au sub 350 de lei, dar la ea a cântărit și situația familială dificilă.

„Ce medicamente luați în prezent?”

„Nu mai știu.”

„Nu luați nimic? Nimic, nimic?”

„Nu iau.”

Îi ia tensiunea cu un tensiometru electronic. E nouă cu opt, foarte mică, și pulsul e 84, mult prea mare. Anghelina consideră că i-a dat eroare aparatul și o repetă. A doua oară iese 10 cu șase, puțin mai bine. Îi promite că îi va spune doamnei doctor când vin data viitoare, ca să îi prescrie un tratament.

„Dar medicul de familie, ce vă zice când vă găsește cu nouă?”

„Nu zice nimic. Duceți-vă acasă!”

Anghelina nu se miră. Medicii de familie îi trimit de multe ori acasă pe bătrâni fără niciun tratament. „Bătrânețea, mamaie!” le zic. Și nu doar că nu colaborează cu gerontologul de la CARP, dar se și supără pe bătrâni când văd că vin cu rețete scrise de altcineva. (Nefiind medicul lor de familie, gerontologul nu are dreptul să le dea rețete compensate, așa că inevitabil ajung la cel la care sunt arondați pentru a le parafa tratamentul recomandat.)

Glicemia iese perfectă: 92. O mai întreabă dacă se supără des, dacă o ajută copiii să plătească utilitățile. Vrea să știe cât mai multe, ca să poată să o ajute pe viitor. Când iese din curte, e însoțită de alai: nepoții, o vecină (și ea în program), o cățea care pare să fi fătat de curând, un pui de pisică atât de slab încât văzut de sus pare un șarpe pufos.

*

Ioana Cârstea e abia a doua vizită a asistentului pe ziua de azi. Are 12 în total, toate în Bragadiru și Clinceni. A plecat din București la opt dimineața cu un Logan cu portbagajul plin de pungi cu produse și la fiecare casă o ajută șoferul sau reprezentatul local al CARP să le ducă înăuntru. Face trasee asemănătoare aproape în fiecare zi, în toate județele din jurul capitalei, pentru a ajunge cel puțin o dată pe lună la fiecare bătrân din program. Pe lângă asta, îi ajută pe cei care vin la sediul CARP cu probleme asemănătoare.

Nu toate sunt vizite la fel de lungi. La cele mai multe doar vorbește puțin cu bătrânele, le spune vorbe de consolare pentru supărările lor de fiecare zi, le ia tensiunea și glicemia și le notează într-un dosar, și le lasă cele două pungi cu produse. Le știe pe toate, cu toate grijile lor, deși lucrează la CARP doar de șase luni și are 50 de oameni în grijă numai în programul acesta. Înainte a lucrat într-un centru de zi pentru copii, unde avea grijă să fie curați și să aibă mâncare, îi ajuta la teme și urmărea ca părinții să îi trimită la școală. Aceeași meserie, cu totul altă experiență.

CARP este o organizație a pensionarilor înființată în 1952. Este o întreprindere socială încă de pe vremea când nu exista noțiunea aceasta și istoria acestui tip de organizație de întrajutorare e chiar mai veche: prima casă de ajutor reciproc (CAR) s-a înființat în 1907, după răscoalele țărănești, ca un mod de a pune bani laolaltă pentru a-i folosi când ai nevoie. Există CARP-uri similare în toată țara, 137 în total cu 1,4 milioane de membri și 4.000 de angajați, organizate într-o federație. Doar 30 dintre ele au și alte activități în afară de strângerea cotizației și acordarea de împrumuturi și ajutoare de înmormântare.

CARP București este chiar un centru de servicii sociale în care membrii își pot rezolva orice problemă: își pot cumpăra ochelari, își pot repara dinții sau aspiratoarele, își pot face radiografii sau masaj terapeutic, își pot planifica înmormântarea sau face părul, își pot face pedichiura sau își pot cumpăra mălai la preț de producător.

Prețurile sunt foarte mici: 4 lei un tuns, 7,5 lei o cruce de lemn scrisă, 10 lei o ședință de kinetoterapie. Și 1 leu o pereche de ochelari recuperată de la bătrâni care nu mai aveau nevoie de ea, dacă rețeta se potrivește.

CARP avea în 1999 o singură clădire, pe strada Amurgului din Berceni, și singura activitate era să dea credite și ajutor de înmormânare. Acum are trei: sediul administrativ, care găzduiește și magazinul social și cabinetele medicale, încă o casă pe Amurgului în care sunt ateliere meseriașilor și un centru de zi pe Oltului în care bucureștenii vin să joace șah sau să croșeteze, dar și să vorbească pe Skype cu rudele din străinătate.

Toate sunt case vechi renovate și adaptate nevoilor organizației și toate au curți amenajate cu mese și bănci, pentru ca membrii să nu stea în picioare. Iar acum, CARP construiește o cantină socială tot pe Amurgului, care va fi și sală de întruniri, și extinde numărul de cabinete medicale. Are 162 de angajați, toți cu carte de muncă, dar unii part-time. Meseriașii, mai ales, sunt pensionari care vor să-și continue cumva activitatea. Organizația se finanțează 99% din cotizație, care este de minimum 3 lei pe lună.

Acum sunt 37.000 de membri din tot sudul României – și chiar și unii de la Drobeta Turnu Severin, care au vrut să se înscrie aici. Mulți dintre ei cotizează și la fondul de împrumut – minimum 5 lei pe lună, care le permite să împrumute de 3-4 ori suma strânsă, la o dobândă de 14% pe an, pentru perioade între 6 și 24 de luni. Împrumuturile pornesc și de la 15 lei. Doar în 2013 au dat peste 11.000 de ajutoare în alimente sau bani, spune Gheorghe Chioaru, președintele CARP Omenia București și al federației tuturor CARP-urilor, iar raportul dintre cei care fac împrumuturi (singura activitate care aduce venit, din dobânzi) și cei care solicită un serviciu este de 1:4,5. Adică nevoia de servicii sociale este de 4,5 ori mai mare decât cea de credite. „Aceasta este o casă de oameni săraci”, spune Chioaru, dacă mai era nevoie de explicații.

*

Următoarea vizită a asistentei este la Maria Fieraru, în Clinceni, pe care o găsește în curte spălând la mână, sub soarele insuportabil. I s-a stricat mașina de spălat și nu are cine să o ajute cu treburile casnice. E o femeie miniaturală, energică, și nu pare să aibă cei 90 de ani pe care îi împlinește în câteva zile. Azi n-a mâncat decât anafură, ca să poată să i se ia glicemia. Femeia se plânge puțin de amețeli și de dureri de rinichi și Anghelina o asigură că îi va spune medicului. Mâna ei e atât de subțire încât asistenta se teme că nu îi va putea lua tensiunea, dar reușește: 14 cu opt. Nu e mare, deși nu și-a luat medicamentele de dimineață. (Anghelina avea să descopere de-a lungul întregii dimineți că oamenii nu își luaseră nici pastilele, nici nu băuseră apă, de teamă să nu strice rezultatele la analize. Pe măsură ce treceau orele, încerca să ajungă tot mai repede la următorul, ca să nu stea fără apă pe căldură.) Glicemia i-a ieșit peste 150 și așa Anghelina află că femeia are diabet și că nu își ia tratamentul, pentru că nu mai are cum să meargă la farmacie singură.

CARP a început să ofere serviciile la domiciliu în 2005, când au văzut cât de mulți dintre membri sunt singuri, se deplasează greu și nu pot să mai aibă grijă bine de ei. Pe lângă vizitele cel puțin lunare ale echipei asistent/medic, mai au și doi îngrijitori care merg acasă la cei care nu își pot asigura igiena personală și pe cea a casei. Deși CARP strânge acum bani pentru a construi și un cămin de bătrâni, consideră că cea mai bună soluție pentru cei independenți și semi-dependenți (care se deplasează cu greutate, au boli cronice, dar nu au nevoie de îngrijire permanentă) este îngrijirea la domiciliu, pentru că oamenii vor să rămână cât mai mult posibil în propriile case.

Problema, spune Chioaru, este că rulajul îngrijitorilor este foarte mare: își obțin atestatul și pleacă imediat din țară, să lucreze pe bani mai mulți. Ar avea nevoie de cel puțin patru-cinci ca să acopere cererea, dar nu îi găsește și nu are niciun sprijin de la stat ca să-i plătească. Un raport recent al rețelei SenioriNET, din care fac parte 35 de organizații care oferă îngrijire la domiciliu, spune că acestea ajută doar 0,23% dintre vârstnici, față de 20% dintre ei, cât estimează că ar fi necesar. Același raport spune că 81% dintre furnizori au raportat o creștere a cererii numai în 2013. „Ar fi bine să fie un stimulent [de la stat]”, spune Chioaru, „ar rezolva multe probleme”.

Dar politicienii nu se înghesuie la ușa lor – din 2005 încoace i-au vizitat doar doi parlamentari, care au spus că vor încerca să îi ajute să obțină fonduri și nu s-a schimbat nimic după vizite. În aprilie anul acesta, ministrul muncii, Rovana Plumb, a spus la ProTV că vrea ca din 2015 să aloce fonduri pentru îngrijirea la domiciliu a bătrânilor și să plătească membrii familiei pentru a face asta, nu îngrijitori calificați. E același model care funcționează în cazul copiilor și adulților cu dizabilități severe, ai căror părinți primesc o indemnizație de îngrijitor de la stat. Până acum nu a inițiat nicio propunere legislativă în acest sens.

Ziua asistentei sociale continuă cu vizitele din casă în casă în Clinceni și Bragadiru. Toate gazdele ei sunt femei, niciuna sub 60 de ani. Vizitele se desfășoară după același tipic ca cele de mai devreme. Casele sunt și ele cam la fel: mici și vechi, dar curate, cu multe carpete și tablouri de nuntă pe pereți. Femeile sunt de cele mai multe ori văduve; în România, femeile trăiesc în medie cu peste șapte ani mai mult decât bărbații. Multe locuiesc singure sau, chiar dacă stau cu familia, au gospodăria lor separată pentru că nu se înțeleg cu nurorile sau ginerii. Una dintre ele are grijă de soțul paralizat de 15 ani și de un vecin imobilizat la care nu vine nimeni. Altele sunt îngrijite de familie, dar se vede că veniturile casei sunt modeste și ajutorul acesta e valoros. Sunt de cele mai multe ori resemnate, povestesc despre necazurile copiilor sau ale rudelor, mai puțin despre ce le doare pe ele. Unele nu au niciun venit și mai câștigă bani iarna, croșetând botoși. Unele plâng, altele mai glumesc și se prefac că le e teamă de ac, mai ales că știu că asistentei îi este groază de procedura prin care le înțeapă în deget pentru a le lua o picătură de sânge pe care glucometrul să o analizeze pe loc. Uneia îi găsește un mărăcine în degetul pe care voia să-l înțepe și petrece ceva timp ca să i-l scoată. O întreabă dacă a mai mâncat dulciuri, de care nu are voie din cauza diabetului, și femeia răspunde: „Eh, am mai mâncat o plăcintă, o gogoașă”.

„Sunt ca niște copii uneori”, zâmbește asistenta înduplecată. E întotdeauna calmă și serioasă și le vorbește respectuos bătrânelor. Încearcă să fie fermă când le dă sfaturi de dietă, când insistă să ia tratamentul exact așa cum l-a prescris medicul sau când le spune să nu mai stea în soare. Vocea i se frânge și se emoționează când o consolează pe una pentru că fiica și ginerele ei se îmbată și fac scandal în curte sau pe alta pentru că fratele ei, la 60 de ani, a fugit de acasă cu altă femeie.

Într-una dintre case, cineva încearcă să îi dea o pungă cu ouă. Anghelina se înroșește și îi spune că ei nu iau nimic de la nimeni. Femeia insistă: „Eh, dar cine o să știe?”. Asistenta nu știe cum să iasă mai repede din casă, să scape. CARP are reguli stricte legate de bacșiș și alte foloase necuvenite – doar cu o săptămână înainte a fost concediat un frizer care a fost prins că nu dădea restul la cinci lei pentru tunsul de patru. Lucra la CARP de 10 ani.

În una din ultimele case, modestă, cu două camere mici, stă Alexandrina Neamțu. Are 83 de ani și e căsătorită de 65 cu Marin – tabloul de nuntă și o fotografie în care ciocnesc un pahar de vin cu primarul, care i-a premiat că au mai mult de 50 de ani de căsnicie, stau dovadă. El e prin curte și sparge lemnele pentru care au făcut un împrumut de 1.700 de lei de la CARP. Nu mai au niciun ban în casă. Anghelina o întreabă dacă mai are vreun medicament care o ajută să se liniștească – femeia a fost operată pe creier pentru un anevrism – și află că nu.

„Păi și nu-l mai luați?”

„Îl iau, da’ să iau pensia, că n-am bani.”

Câteva momente mai târziu, adaugă:

„De o săptămână nu mai am deloc medicamente.”

Asistenta ridică capul din tensiometru:

„Nici de tensiune, nici nimic?”

„Nu”, spune bătrâna simplu și întoarce o pungă de plastic de la Catena cu susul în jos pe pat. Din ea cad numai ambalaje goale și câteva pastile ieșite din blistere. Anghelina le strânge cu grijă, să nu piardă niciuna, și i le dă înapoi. Mai mult nu poate face pentru ea.

---

Despre venituri

Veniturile vârstnicilor din România sunt la limita subzistenței. Pe măsură ce populația activă va scădea și ponderea vârstnicilor va crește (raportul contribuabil/populație dependentă, incluzând copiii, va fi de 1:9) ele vor scădea și mai mult, până la nivelul la care sistemul de pensii nu va mai exista. Pensia medie lunară la 31 martie 2014, conform INS, a fost de 845 lei, adică jumătate din salariu mediu net pe economie, de 1.600 de lei. Raportul Eurostat „Îmbătrânirea activă şi solidaritatea între generaţii”, publicat în 2012 spune că 31,1% dintre bătrânii singuri din România au dificultăți în a-și încălzi locuința iarna, patru din zece nu își pot asigura o hrană adecvată (adică o masă cu pește sau carne la cel puțin două zile) și 92% nu își permit o vacanță.

---

Ce poți să faci?

Dacă ai 10 minute

Donează către organizațiile care derulează proiecte pentru vârstnici: Fundația Principesa Margareta a României (fpmr.ro), Crucea Alb-Galbenă (cag.ro), Centrul de Artă Comunitară Vârsta a Patra (varstapatru.blogspot.ro), Federația Națională Omenia (fn-omenia.ro), Fundația Dezvoltarea Popoarelor (fdpsr.ro), Fundația de Sprijin Comunitar Bacău (fsc.ro).

Dacă ai o oră

Ofer-o voluntar uneia dintre organizațiile de mai sus sau altora, cum ar fi cluburile pensionarilor și căminele de bătrâni. Vizitează și rețeaua SenioriNET (seniorinet.ro) și Fundațiile Comunitare (fundatiicomunitare.ro).

Dacă știi un vârstnic singur care are nevoie de ajutor ca să aibă o viață demnă, sesizează direcția locală de protecție socială. Găsești de obicei contactele pe site-ul primăriei. Fiecare caz trebuie evaluat de asistenții sociali de la direcție înainte de a primi servicii.

Dacă ai o zi sau mai mult

Dacă vrei ca aleșii să știe că aștepți politici responsabile, pe termen lung, trimite-le parlamentarilor din colegiul tău secțiunea despre statistici și întreabă-i ce fac pentru bătrânii din viitor.

Dacă vrei ca problema îmbătrânirii populației și, implicit, a viitorului tău personal să fie pe agenda politică, întreabă-i pe candidați ce fac pentru bătrânii din viitor. Sau, pe cei care au fost deja la putere, ce au făcut.

---

Acest material a fost realizat în cadrul programului jurnalistic „Viitor la purtător”, susținut de ING Asigurări de Viață și Decât o Revistă.