Cum îți construiești munca, așa îți construiești viața

Sat Arțari, Județul Călărași, 1991

Era o dimineață de vară când tatăl meu, care avea un magazin cu dulciuri și băuturi alcoolice în garajul din curte, pleca la București să aprovizioneze magazinul. Mama, educatoare la grădinița din sat, plecase la Slobozia de câteva zile pentru un examen. Eu aveam șapte ani, iar Marius, fratele meu, cinci. Când părinții plecau de acasă îmi repetau o propoziție care mă urmărea teribil: „Să ai grijă de Marius.”

În ziua aceea, mai aveam o sarcină: să deschid magazinul și să fiu vânzătoare în lipsa tatălui meu. Tata mă învățase să vând țuica la litră și să socotesc câți bani trebuie să primesc fără să fiu păcălită. În afară de jobul full time de a avea grijă de fratele meu, a vinde la magazinul din garaj a fost primul meu contact cu munca.

Practic, când am început clasa I, tot la școala din sat, aveam deja experiență în muncă. Eram și apreciată pentru asta, când oamenii din sat mă întrebau curioși dacă eu eram fata care vindea la magazin.

București, 1993

Ne-am mutat la București, într-o garsonieră din Titan. În prima zi la noua școală, Alexandru, un coleg mult mai înalt decât mine, m-a întâmpinat spunându-mi că sigur dacă vin de la țară eu nu o să iau premiu. Și oricum în clasa asta el lua premiul I, să îmi fie clar de la început. Deja nu mai conta experiența care îmi adusese apreciere; trebuia să arăt din nou că merit, și singurul mod în care puteam să fac asta era să învăț bine.

Am terminat anul școlar luând premiul I. E drept, și eu și Alexandru. Am și acum poza de la festivitatea de premiere, în care mă surprinde de fiecare dată diferența de înălțime între purtătorii celor două coronițe.
După un an m-am mutat la altă școală, pentru că părinții schimbaseră garsoniera cu un apartament cu două camere în Pantelimon. Din nou nu mai conta că luasem premiul I, dar conta că știam că dacă am note mari voi fi și aici apreciată. Singura problemă era ca învățasem franceză și în noua școală se preda engleza, așa că a trebuit să recuperez. În primele ore de engleză, până am învățat culorile și numerele, răspundeam în franceză. Aș zice că până la urmă am reușit, pentru ca în clasa a V-a m-am mutat din nou, la clasa specială de engleză.

Așa mi s-a întipărit convingerea că atenția, aprecierea și chiar iubirea vin ca rezultat al muncii susținute și, în cazul anilor de școală, al notelor mari și al seriozității în a învăța. Am dezvoltat comportamente bazate pe obținerea de rezultate și îndeplinirea așteptărilor, pe care nu le-am conștientizat decât ani mai târziu. Am înțeles că eram bună la a-mi propune un obiectiv și a reuși și mi-am pus aproape toată energia și atenția în acest proces. Eram atât de preocupată de cum să reușesc și de cum să fiu „copilul bun”, că obiectivul în sine era ales de prea puține ori bazat pe motivația interioară.

București, 2003

Am reușit să merg la unul dintre cele mai bune licee din București, să particip la olimpiade la română și matematică, să intru la facultate cu bursă, unde concurența era foarte mare. Practic, mă duceam unde era greu și acolo conta dacă reușeam.

Rezultate atrăgeau laudele învățătorilor, profesorilor, părinților colegilor mei. Nu aveam prea des și admirația colegilor, care auzeau numele meu dat exemplu în prelegerile părinților. Un lucru era clar: chiar dacă nu eram mereu cea mai bună, eram cu siguranță extrem de conștiincioasă ca să reușesc. Petreceam nopți învățând, până părinții mei veneau la mine în camera să mă convingă să merg la culcare și, de multe ori, visam rezolvarea problemelor de matematică pe care nu le știam înainte să adorm. Profesorul de matematică cu care făceam pregătire programa ședința cu mine ultima din ziua respectivă pentru că, deși nu îmi dădea teme, eu lucram singură atât de mult că dura și patru ore să citească ce rezolvasem.

București, 2005

Am câștigat primii mei bani pe la 16 ani, vânzând cosmetice, apoi făcând meditații la matematică și engleză cu copiii din bloc, apoi predând dans la grădiniță, apoi supraveghind copii când părinții mergeau la fitness.

Când mi s-a propus primul contract de muncă pe o perioadă nederminată, tata a venit cu ideea că aș putea să îl ajut în firma lui. Așa că, la 20 de ani, am început primul business: vindeam către lanțurile de supermarketuri încălțăminte fabricată de tatăl și unchiul meu. Pentru că lucrurile au mers mult mai bine decât mă așteptam și câștigurile erau mai mari decât atunci când vindeam cosmetice, au urmat vremuri în care am început să călătoresc, să îmi cumpăr cam tot ce îmi plăcea din vitrine, fața de anii când strângeam bani cu lunile pentru o bluza sau o carte pe care o urmăream până avea un preț redus. Am reușit chiar să îmi cumpăr un apartament exact cum îmi doream și pe care, după cum învățasem la un curs, îl vizualizesem în detalii ca să îl găsesc: cu geamuri mari, multă lumină și grădina proprie.

E drept, munceam enorm de mult. În timpul facultății, mergeam ziua la cursuri, iar seara și noaptea făceam actele necesare pentru livrare și contabilitate. Până am terminat facultatea și masterul am folosit vacanțele să muncesc și mai mult ca să cresc businessul, asta însemnând că mergeam la depozit și etichetam produsele pe care le livram și orice mai era necesar.

Într-un an, în prima zi de facultate, îmi amintesc că m-am întâlnit cu prietenele mele să povestim ce făcusem în vacanță. Una dintre ele fusese în America prin Work&Travel și povestea cum muncise într-un magazin pe plajă, unde eticheta produse. Bucuroasa că mai găsisem pe cineva care petrecuse vacanța ca mine, i-am spus că și eu etichetasem produse toată vara, deși în alte condiții.
Atunci, o altă colega mi-a spus că așa se explică de ce mâinile mele arătau așa de rău.

București, 2010

Pe la 26 de ani tabloul meu de viață părea unul ideal. Eram antreprenoare de șase ani și mă simțeam împlinită, atât profesional, cât și personal. Însă în acest tablou ideal a urmat o perioadă în care simțeam că ceva fundamental lipsește.

Din exterior părea că reușisem și că aveam tot ce îmi doream. Sau că orice îmi doream puteam să obțin cu ușurință. Totuși, eu aveam un sentiment ciudat că nu îmi găsesc locul. Întâi l-am observat seara, în secundele dinainte să adorm. Apoi l-am observat și în timpul zilei, când ajungeam la birou și amânam să cobor din mașină. Sau când ajungeam seara acasă și amânam din nou să cobor din mașină.

Într-o seară, am stins luminile și am stat în parcare minute bune. Nu știam de ce, dar voiam să opresc timpul într-un context în care eu nu aveam nimic de făcut, în care eram eu cu mine, în liniște, deși se simțea un mare gol. Vedeam vecinii care intrau în bloc și toți păreau mult mai dornici să ajungă acasă decât mine. Când am intrat pe ușă i-am spus prietenului meu de atunci că nu credeam că sunt fericită, iar el mi-a răspuns că sigur eram fericită, dar nu îmi dădeam seama din cauză că munceam prea mult.

În perioada aia am citit o carte despre fericire si povestea unuia dintre personaje m-a făcut să plâng instantaneu. Era ceva atât de nou pentru mine; nici nu știam cum plâng până atunci. Nu mai știu numele cărții, îmi amintesc doar că era o scriitoare de succes care, oricât de aplaudată era, nu era mulțumită sau fericită, pentru că în mintea ei era o voce care îi spunea încontinuu că nu era suficient de bună. Iar ea muncea cu toate puterile să liniștească vocea mereu prezentă.

Ceva din mine a rezonat atât de tare cu povestea, încât am simțit că s-a dărâmat un zid. Și dincolo de zid era atât de multă tristețe și suferință încât primul contact cu ele m-a făcut să plâng fără a mă putea controla. Eram acasă și am simțit să mă întind pe covor și să plâng acolo. Nu știu cât a durat, dar parcă a fost prima dată când am explorat acel gol pe care îl mai simțisem. Când mi-am revenit am sperat că sentimentele neplăcute vor dispărea, dar am știut că nu pot să mă comport ca și cum acest episod nu se întâmplase. Pur și simplu, era ceva extrem de puternic acolo. Totuși, nu știam cum să gestionez și cum să vorbesc despre asta.

Am decis sa merg la terapie și prima ședință a început cu: „Nu știu ce să spun, viața mea pare ideală, totuși nu mă simt fericită…”

Așa a început procesul prin care am analizat fiecare aspect al vieții mele și am început să îmi pun întrebări. Făceam pentru mine sau pentru ceilalți? Dar eu ce îmi doream, de fapt? Dacă lumea mea nu era autentică, de ce mi se părea că totuși e ceea ce îmi doresc? Totul mă atrăgea într-un cerc cu întrebări ale căror răspunsuri îmi scăpau sau pe care nu eram pregătită să le vad.

Activitatea asta interioară atât de intensă se petrecea în paralel cu același ritm de muncă cu care mă obișnuisem. Nu îndrăzneam să schimb nimic, pentru că nu îmi era clar ce să fac diferit.

Într-o zi am văzut o imagine care părea că descrie perfect situația mea într-un mod amuzant: o foca la circ. Foca ieșea în fața oamenilor, făcea acrobații, era aplaudată, era încântată de aplauze, dar când se retrăgea, nu își găsea locul. Însă cum nu știa ce altceva să facă, continua să-și construiască numărul.

Conștientizarea asta mi-a scuturat o mare parte din convingeri. Dacă toate lucrurile astea nu mă reprezentau, însemna că singura soluție era să renunț la ele. Asta era o adevărată provocare, după ani în care excelasem la a înțelege ce e de făcut și cum se face mai bine, acum nu știam nici ce caut și nici cum se face.

Am început prin a reduce timpul pe care îl petreceam muncind. Dar asta a declanșat un sentiment de vinovăție și o frică de a pierde ceea ce îmi adusese confort. Am creat apoi niște proceduri prin care sa pot delega ce depindea de mine, să pot reduce orele de muncă și să renunț la control. În orele pe care le aveam doar pentru mine, pe lângă terapie, am început să merg la coaching și cursuri, să scriu, să petrec mai mult timp reflectând la mine, nu la rezultate. Căutam să înțeleg ce îmi aduce bucurie și care e motivația și vocea mea interioară, dincolo de toate vocile venite din exterior. Când treceam prin această perioadă, au fost puține persoane cu care îndrăzneam să vorbesc despre conflictul meu interior, ori pentru că mă simțeam ca o impostoare în propria viață, ori pentru că îmi era teamă să mă expun.

Fontainebleau, 2016

Am simțit dintotdeauna că ce îmi dă energie și aripi este să învăț lucruri noi și să descopăr lumea. Simțeam că unul din visurile la care renunțasem ca să pot munci și să cresc businessul fusese să plec să studiez în străinătate. Așa că, în câteva luni, am reușit să trec printr-un proces complicat de admitere și să fiu acceptată la un program de MBA în Franța și Singapore. Am luat cu mine ce încape într-un portbagaj și într-un suflet și am lăsat acasă tot ce construisem.
Practic, m-am întors la anii de școală, dar în altă formulă.

Munca și provocările erau mult mai mari, la fel și sentimentul meu inițial că nu o să reușesc. Dacă am început anul crezând că eram acolo dintr-o eroare de admitere, l-am încheiat cu o propunere să rămân în școală pentru un doctorat și cu bucuria enormă de a fi aleasă de colegii mei să vorbesc la festivitatea de absolvire. Cred că, dincolo de complexitatea avantajelor unui astfel de program, MBA-ul mi-a adus experiența de a renunța la încă un strat important de îndoială de sine și de a învăța să am încredere și răbdare cu mine.

București, 2020

Nu știu dacă în prezent muncesc mai puțin decât în anii trecuți, știu doar că se simte altfel și că mă bucură. Dacă destui ani am muncit pentru validare, apreciere, siguranță financiară, acum muncesc din plăcere, aproape tot timpul. Caut totuși să echilibrez orele muncite cu cele în care las în continuare spațiu să mă descopăr, să am grijă de mine și de relațiile cu oamenii importanți și să fac activități care îmi încarcă rezervorul de energie și de iubire.

Rețeta nu e simplă și e mereu în schimbare. M-am obișnuit cu un nivel ridicat de adrenalină venită din munca mea și e parte din cine sunt să fiu activă, să fac proiecte noi. A fost o mare ușurare să înțeleg și să accept asta despre mine. Totuși, tentația să înclin balanța spre muncă e mare. M-am întors în Romania cu ideea de a dărui 30% din munca mea în activități pro-bono în educație. După un an, am realizat ca nu era 30% din total, ci 30% în plus față de ce făceam înainte. Așa că a fost nevoie de recalibrare, pentru că munca din plăcere poate fi și mai acaparatoare.

Cred cu tărie că succesul unui antreprenor e dat de calitatea vieții pe care o duce contruindu-și businessul. Îmi las special zile sau ore bune în agendă pentru pasiunile mele sau timp de calitate cu cei dragi, iar diminețile mi le incep cu activități care sunt doar pentru mine și îmi dau energie toată ziua, fie ca e vorba de sport, citit, yoga, meditație sau gătit un mic dejun sănătos. Un lucru e clar, foca nu a mai apărut în peisaj și mă simt mai degrabă creator decât actor sau spectator în viața mea. Dar și rolul creatorului vine cu provocările lui. Work in progress.

Alexandra Roxana Popa este antreprenoare, start-up mentor și coach, cu 15 ani experiență în retail, e-commerce și educație. După trei ani în care a făcut un MBA la INSEAD și a lucrat pentru Amazon în Londra, Alexandra s-a întors în România să își continue proiectele antreprenoriale și să se implice în activități educaționale. În 2019 a lansat Adoptamstudenti.ro, prima platformă de crowdfunding pentru studenții care au nevoie de finanțare pentru a studia la universități de renume.