Cum mai e prin viețile noastre: Povești de la cititori

Din ce am citit în articole și am auzit și de la prietenii mei, toți am încercat să folosim acest timp cumva. Și mi-a lăsat impresia că activitatea principală a fost „curățenia” – curățenia în casă, dar mai ales cea din suflet și din minte.

De aceea, curățenia mea, deși a început în dulapurile cele mai nefolosite din bucătărie, a continuat cu relația cu partenerul meu. De șapte ani de când suntem împreună, (ne-)am tot căutat situațiile potrivite pentru amândoi. Curățenie a fost să realizez și că relațiile de prietenie pot fi și toxice. Chiar acele prietenii în care ai fost vulnerabil și nu ai pus limite. 

De când ne-am mutat în Anglia, acum patru ani, am ales să împărțim casa închiriată cu un alt amic, prieten bun al iubitului. Am avut câțiva ani frumoși, haioși, dar și cu frustrări adunate. Unele mai grave decât celelalte. Perioada de pandemie ne-a surprins prin a nu putea face o schimbare. Prietenul respectiv nu se poate muta acum și a creat foarte multă tensiune pentru toți. Era ușor când puteai să ieși la o cafenea când nu mai suportai atmosfera din casă. Acum nu știm cât vor dura restricțiile, cât de greu va fi să găsim o alta chirie (noi, el sau… doar eu?). 

Perioada asta îmi amintește de copilărie, când tensiunile dintre părinții mei se răsfrângeau asupra mea și fratelui meu. De multe ori am simțit casa ca o cușcă, o închisoare.

Răbdare și concentrare pe lucrurile simple și plăcute – cel puțin asta pare să fie soluția deocamdată.

Cred că sunt multe cazuri mai nefericite de atât, dar sunt lucruri pe care le putem controla. Poate să fie și mai bine, nu? Cel puțin așa cred (și sper) eu.

Eu sunt Ioana și locuiesc în UK de opt ani și tot de atunci am un job full time, cu un venit oarecum sigur. Acum șapte săptămâni am mers la lucru pentru a închide un restaurant (se închide doar pentru perioada asta, sperăm); adică pentru a aduna toate tacâmurile și farfuriile, toate sticlele de vin și toare solnițele, toate pernele de pe scaune și toate mesele de afară. Ziua noastră s-a încheiat cu voie bună, adică am băut (de voie, de nevoie) toate vinurile și șampania deschise. Eram optimiști toți. Prea puțin realiști și prea optimiști. 

Momentan nu mai suntem așa optimiști. Soțul meu e răcit de trei săptămâni cu simptome clare de COVID-19, dar ușoare, așa că nu știm (și nici nu poate să facă vreun test). Părinții lui sunt și ei în UK, dar nu i-am mai văzut de vreo două luni, deci e OK. Ai mei sunt în România și încă lucrează ( îmi este frică și nu știu cum să le spun că îmi fac foarte multe griji pentru ei) și sunt bine. Momentan toți spunem că suntem OK și vedem după ce o sa fie.  

Așteptam 2020 cu nerăbdare, pentru că 2019 a fost un an al schimbărilor majore. Cu o libertate regăsită și cu poftă de viață, cu prietenii noi și sete de a-mi crea amintiri de neuitat, m-am implicat într-o droaie de proiecte care aveau să se finalizeze în această vară. Cel puțin patru festivaluri mari mă așteptau, iar în mijloc de Electric Castle trebuia să îmi serbez ziua de naștere, înconjurată de toți oamenii dragi mie. Doare puțin, recunosc.

Nu m-a atras niciodată foarte tare ideea de a ieși cu cortul, deși am făcut asta de câteva ori. Însă acum, parcă aș da orice să fiu în vârf de munte, obosită după urcare, blestemându-mi rucsacul mult prea greu, prea extenuată să mai îmi pese de foame sau de sete; când îți ridici privirea și te observi în vârf, dispar toate nevoile umane oricum. De acel sentiment de libertate simt ca am nevoie după două luni de stat între patru pereți.

Cu siguranță vara aceasta nu va fi deloc ceea ce mi-am imaginat, însă voi încerca tot posibilul ca acest lucru să nu mă afecteze extrem de tare. Cred că e timpul să dăm o șansă activităților pe care le ocolim în mod normal și să profităm de ceea ce natura ne oferă. Cine știe, s-ar putea să ne îndrăgostim de munți, plimbări, râuri, tolănit în iarbă, păduri, cules de floricele, pescuit sau altele și să înceapă să ne chiar placă să ne petrecem timpul cu astfel de activități.

Ziua mea a fost la sfârșitul lui martie, când am plecat cu o săptămână mai devreme din vechiul apartament fără geamuri din inima Luxemburgului, la noul apartament cu masă și scaune în gradină, lângă un pârâu pentru care semnasem contract înainte de coronavirus. După ce am închiriat o dubiță semi-ilegal de la un polonez pe un grup de expați ca să-mi mut colecția de haine, genți și pantofi, am decis să îi răspund băiatului care-mi urase de bine pe o platformă de socializare pentru profesioniști. Știam oarecum cine e și abia așteptam de ceva vreme sa-mi scrie el primul, ca să caut subiect de conversație. Deja nu mai era ziua mea și doar ce răspunsesem la trei mailuri de dat militaria jos din pod de la muncă, când, după multe rânduri stânga – dreapta, băiatul mi-a cerut numărul de telefon, să vorbim pe WhatsApp. Gândindu-mă cu mândrie că reprezint spiritul oltenesc, i-am zis : „Te provoc să faci rost de el”. 

La 29 de ani și o zi în noul apartament, după o noapte de dormit pentru prima oară singură în casă, m-am trezit cu un mesaj de la el pe numărul de la birou. Și m-am pus pe un râs, și am tot râs gândindu-mă cu cine a trebuit să vorbească, ca să facă rost de numărul de telefon dintr-o bază de date de la o multinațională unde nu lucrează. 

Pe repede înainte, două săptămâni mai târziu, am decis unde o să mergem după carantină: Tel Aviv și New York, câți copii vom avea (eu voiam trei, dar el m-a convins că doi e suficient pentru început). Nu vă mai spun ce s-a mai întâmplat după, că presupune o trecere aproape ilegală a granițelor din Olanda în Luxemburg și un risc pe care numai cei tineri și sănătoși și cu inima ruptă de atâtea ori și-l mai asumă, dar după un weekend de dragoste, am decis ca the babies nu se vor naște. 

Suntem sănătoși noi și cei apropiați și am rămas prieteni. Deși, momentan, am am toate contactele lui blocate și un ditamai prosop nespălat uitat la mine, pentru că nimeni nu instalează mașini de spălat pe vremurile acestea, iar spălatul de mână trezește amintirim

În ultimele șase săptămâni, de când stăm acasă, mi-a devenit clar că “lucratul de acasă” e o plăcere când e o alegere, nu o obligație. Am lucrat ocazional de acasă în mai toate joburile pe care le-am avut în ultimii 12 ani, fie că era vorba de consultanță în management sau de comunicare internă pentru companii internaționale. 

Posibilitatea aceasta a fost mereu un mare atu în ochii mei, la orice job, dar acum mai am puțin și îmi iau câmpii. Deși locuiesc la poalele pădurii, în Elvetia, și stând la parter am acces direct la grădina blocului micuț în care mai locuiesc alte 3 familii, simt că nu mai am niciun chef de perimetrul ăsta cunoscut. Așa cum zice la manual, mi-am creat în casă un colț de unde nu fac decât să lucrez, ca să separ profesionalul și personalul, dar nici nu mă mai pot uita la masa de lucru fără să mi se pună un nod în gât.

Din fericire, elvețienii au fost rapizi în a lua măsuri de stăvilire a proliferării virusului, iar cetățenii au fost suficient de disciplinați și respectă ce li se cere fără să se lamenteze pe modelul „ce-ai cu noi, bă? Da’ de ce să dăm cu var?”. Așa că aici curba îmbolnăvirilor pare să o ia într-adevăr în jos dar, evident, nu știe nimeni ce va fi după ce se relaxează carantina. În ce mă privește, vreau la teatru/concert/restaurant/muzeu/bibliotecă/expoziții de trenulețe în miniatură/alți munți și alte vaci decât văd zilnic pe geam.

Așteptam de ceva vreme sa fie anunțată stare de urgență și să pună anumite restricții, deoarece nu eram de acord cu măsurile locale luate. Inițial, am simțit toată situația asta ca pe o mare pauză, ca un moment în care chiar pot avea acces la perspective diferite.

În ultimul timp eram super obosită din cauza facultății, aveam multe proiecte și niște dezamăgiri personale, iar în același timp mă țineam cât puteam să fac și alte activități care îmi fac plăcere, chiar dacă de multe ori îmi neglijăm orele de somn. Când am intrat în carantină, am căpătat sentimentul de “sunt free”. Pe bune, radiam de fericire. Că pot sa îmi organizez ziua cum vreau, pot să acord cât timp vreau anumitor lucruri fără să am în cap “da, acum ești aici, faci asta, după trebuie să fii acolo, da’ știi, te mai și grăbești pe drum, că nu e timp”. 

Locul unde lucram s-a închis, trei prieteni care trebuiau sa mă viziteze nu au mai venit (pe unul dintre ei nu l-am mai văzut de un an, locuiește în Italia și ne-am cunoscut când era într-un program de exchange), planurile de a mă întoarce acasă de Paște  s-au amânat, la fel și plecarea la internship în Barcelona.

Am reușit sa  îmi fac un program de somn, care m-a ajutat enorm să mă păstrez liniștită pe parcursul zilei, fac mai multe poze analog, am început sa grădinăresc, să reciclez hartie și să fac altă hârtie, să desenez, sau alte lucruri random care mi-au atras atenția. 

Petrec mai mult timp pe Skype cu prietenii din țară. Am avut mai mult timp să studiez în felul meu, și să consult mai multe surse. Și asta mă bucur cel mai mult, pentru că de multe ori mă simt limitată de informația de care avem nevoie, și prefer să mă duc și în alte domenii. Mă bucur și de soare și de natură. Mă super bucură faptul că stau la curte, într-un sat foarte liniștit, vecinul are oi, vaci și curcani, iar în fiecare dimineață mă trezesc cu zumzetul lor. Apreciez acestă oportunitate. Uneori mai ies cu prietenii cu care stau și cu prietenul meu afară, la plajă, în pădure, locuri mai izolate, doar ca să mai variem puțin. Am și down-uri, de exemplu lene incontrolabilă, sau emoțional, dar sunt OK, fac parte din experiență.

P.S.: Mi-am făcut un obicei să zic aproape în  fiecare zi Happy Quarantine! 

Nu cred că mai știu numărul plimbărilor de 30 de minute (cu mască) în cartier din ultimele săptămâni. 

Deși am un traseu similar, reușesc să observ ceva nou de fiecare dată: un semn stradal, curcubee desenate de către copii la geamul caselor, un drapaj imens ce se leagănă între două ferestre, scris de mână, mulțumind celor ce lucrează intens în prima linie, un pom înflorit de un violet intens pe un perete brun, un tip șezând care schițează o clădire într-un carnețel.

E ceva ciudat, dar și frumos în tăcerea asta, ca un elan ce îndeamnă la o observare mai atentă a ceea ce se întâmplă în jur.

După plimbările astea merg acasă și mi se așază în minte combinații de culori și forme pe care ulterior le pun în niște vizualuri. Unele mai intense decât altele, dar un bun exercițiu mental de a mă detașa pentru câteva momente de restul, de știri, de mesaje, de sunete de alarmă, și chiar și de mine.

Azi am ieșit din nou cu un podcast în urechi – The Daily pe Spotify – ascultând un episod despre cum va fi pandemia în următorul an sau doi. Un amestec de realitate, teamă și optimism. 

A început să plouă tare spre final de episod, m-a prins ploaia pe stradă și am alergat acasă.

Cum s-a schimbat viața mea din cauza răspândirii coronavirusului?

Am descoperit brusc  că deși am un job, practic nu-l mai am. Nu pot face terapie pe facebook, lucrez cu micuti diagnosticați cu tulburări neuropsihice. Merg la serviciu și totul este încremenit.

Colegelor sau doar uneia dintre ele îi este frică să mai iasă din casă și stă izolată, cealaltă a intrat în concediu și nu știe dacă mai revine, asistenta medicală care făcea voluntariat și pe care doream sa o angajăm  a rămas, tot voluntară sau nici măcar atât,căci într-un centru gol, pustiu, ce ai putea să faci? Griji imense pentru că banii din contul de salarii se împuținează și restricțiile se tot prelungesc.

Suntem un ONG care susține un centru de recuperare și nici o autoritate nu are habar dacă putem intra în șomaj tehnic. Week-end-urile erau pentru mine cuiul lui Pepelea, pentru că viața mea este între un cameleon și o pisică, în rest serviciu cât de mult posibil, ca să nu mă întâlnesc cu singuratatea de acasă. Acum sunt mai mereu acasă.

Îmi pun catralioane de întrebări, sunt psihoterapeut și mă bucur că am reacții de om normal și nu-mi dau în cap singură. În alte circumstanțe m-aș fi făcut praf că nu reacționez cât mai profi. 

Stau cât mai departe de știri, două info scurte dimineața și seara. Scriu pe pagina ONG-ului (am tot timpul din lume!). Mă întreb când va rămâne fiu-meu fără bani (ne auzim din ce în ce mai rar! parcă în nici o ordonanță nu se interzic apelurile între rude, nu-i așa?). Am senzația că pandemia ne-a dat jos măștile și ne-a lăsat să scoatem din noi, tot ce-i mai bun dar și tot ce-i mai rău, deopotrivă. 

Matei demontează un telefon uzat găsit într-o cutie cu vechituri. Îl găsesc în camera lui smulgând bucată cu bucată plasticul deteriorat și mă abțin cu greu să nu-l avertizez că se poate tăia în marginile ălea ascuțite. E băiat mare. La 9 fix a dat buzna la mine-n birou, după ce-a auzit că-mi iau rămas bun de la prima grupă de cursanți a zilei. De când mi-am mutat cursurile de germană acasă, jobul meu a devenit vizibil pentru ei. Matei și Martin îmi țin socoteala lecțiilor predate: Cum a fost grupa asta? Câți au intrat cu camera? Iar le-ai dat exemple cu noi? Matei macht Hausaufgaben. Martin spielt Basketball. 

După curs ne răsfățăm toți patru cu un mic dejun împărătesc. Copiii fug în camerele lor la lecții, dar peste o oră îi hâșâi în curte la baschet. Sunt în clasa a cincea și a treia, nu avem stres cu școala. Păcat de soarele ăsta frumos să stea în casă. Zilele curg ca o vacanță prelungită de Paște, pentru că atunci era prima dată în an când aranjam terasa și grădina. Singura diferență e că noi părinții lucrăm acum de acasă și gătim pe rând tot felul de bunătăți și noutăți. Bunicii sunt izolați și vorbim doar la telefon. N-am vorbit atâta cu ai mei la telefon în viața mea.

Pilu urcă să cheme copiii la Carcassonne. S-a făcut aproape 9 seara și e vremea jocului nostru preferat. Întindem castele, cavaleri și câmpii pe toată masa și la sfârșit numărăm punctele câștigătoare. Matei se spală pe mâini în baia de sus. „Tata, m-am tăiat la deget și-mi curge sânge.“  „Ia să văd! E doar o înțepătură. Du-te jos la mami să te dea cu apă oxigenată”. 

Jos îl preiau eu îngrijorată. „Of, măi Matei! Și chiar am vrut să-ți zic mai devreme să ai grijă că te tai. Ia să vedem. Punem apă oxigenată și pudră. Ăstea nu pișcă. Nici nu se mai vede unde te-ai înțepat. Trebuie să ai grijă, dragostea mea. Telefoanele ălea pot avea uleiuri toxice, ceva. Gata, ești în siguranță”. Zâmbesc mai larg decât îmi vine pentru că Matei e palid. Așa e el mai sensibil la orice zgârietură. Mă întorc să mă usuc pe mâini și întorc capul „Hai că punem un plasture, dacă vrei să stea pudra mai bine”. Matei mă privește cu ochii largi și cade parcă cu încetinitorul pe spate drept ca lemnul și dă cu capul de tocul ușii. Țip cât de tare pot. „Pilu, a leșinat Matei!”. Îl ridicăm amândoi, eu îi dau cu apă pe fața galbenă, Pilu urlă să sunăm la 112, eu știu că acum nu-i de chemat salvarea și strig la Matei să-l trezesc și peste 2 secunde începe să-și revină „Gata, mami, nu mai plânge, sunt ok. Sunt bine”. Îl pipăi nebună peste tot, îl doare puțin capul unde a căzut și gâtul unde s-a strâmbat puțin, dar vorbește întruna să mă liniștească. „Gata, mami, nu s-a întâmplat nimic”.

 „Dar ai dat tare cu capul. Nu te-am prins la timp. Nu mi-am dat seama cât ești de speriat. Ai leșinat de la sânge”. Plângem toți patru și ne ținem în brațe pe canapea. Pilu e catatonic, nu zice nimic, nu face nimic. Eu îi mângâi pe amândoi copiii și butonez rapid pe telefon leșin-sânge-sincopă-recurență. Decidem că nu e cazul să chemăm salvarea, e plin de viruși în spital. Dar vom dormi toți împreună în dormitor, să avem grijă de Matei.

Copiii se iau în brațe și adorm repede. Pilu își aduce o saltea pe jos și imediat se aud trei respirații regulate. Eu stau lângă copii în fund și le păzesc fiecare suflare. Mintea mea a rămas constant captivă în momentul căderii lui Matei. Persistă un mega-sentiment de irealitate. Că acum se poate întâmpla orice. Adevărul e că expresia feței lui în cădere, cu ochii deschiși și sticloși, palid ca un cadavru, cu buzele albe și corpul lemn mi-a activat frica cea mai mare! Am citit adeseori despre părinți speriați, care se trezesc noaptea să-și audă bebelușii respirând. Ei bine, eu fac asta și după aproape 12 ani! 

M-am mutat în Berlin din cauza școlii, oricum amânată, în plină pandemie. Mi-am lăsat prietenii izolați într-un alt oraș german. Nu am reușit să-mi iau rămas-bun nici de la colegii cu care am muncit trei ani împreuna. În Berlin nu pot deocamdată interacționa sau cunoaște oameni noi. Nu am nici rude sau prieteni aici. Familia mea e în România și nu risc să plec acasă, nici acum, nici la vară, avand în vedere că părinții mei au peste 60 de ani, au diabet și hipertensiune. La început a fost foarte greu: am plâns mult, fiind copleșită de singurătate și de situație. M-am simțit pe deasupra neputincioasă și vinovată, pentru ca mi-am lăsat părinții singuri în România.

Am învățat însă să accept situația, cu speranța că lucrurile o să se schimbe, poate nu curând, dar în viitor. Descopăr însă Berlinul singură, cu bicicleta sau cu plimbări pe jos, fără turiști sau agitație în jur. După-amiezile mi le petrec cu o carte sub soare lângă râu, cateodată dormind pe patură, cateodata dând de mâncare la rațe. Lumea din jur păstrează distanța, și sunt maxim două persoane împreună. Acasă gătesc, pictez și-mi sun părinții în fiecare dimineață, întrebându-i când au ieșit afară și pe unde. Prin asta obțin singura iluzie, că dețin măcar un pic de control într-o situație înfricoșătoare. Mă bucur cand mă trezesc dimineața cu un cer albastru pe geam, amintindu-mi de pătura mea sub soare și că totuși încă îmi pot auzi părinții la telefon, chiar dacă nu suntem aproape.

Cum mai e prin viața mea? E muzică! Și nu doar în căști. Din contră, genul ăla de muzică care-ți dă impresia că ai trăit toată viața cu căștile în urechi. Muzica focului în șemineu, a măcăleandrului de pe țiglă, a albinelor din copacii înfloriți. Mai sunt și cărți – noi sau prăfuite – care îmi fac și bine, și rău. Austen, Woolf și Beauvoir. Binele-i în fiecare moment în care îndoi colțul de sus sau de jos al unei pagini – depinde dacă rândurile-pansament sunt în emisfera nordică sau sudică. Răul e în fiecare moment în care văd raftul cu cărți de citit, în care ticăie ceasul și mi-e ciudă că viața-i cam scurtă. Rânduri în jurnal – niciunul despre pandemie – și poezii dadaiste. Documentarea – în scris și vizual – a fiecărei zile. Obsesia pentru soare, lumină și umbră. Tartă cu mere, banana bread și toate rețetele de care mi-a fost teamă mereu. Lumânări din ceaiuri cu termenul depășit și farfurii decorative din lut artificial. Aranjamente florale. O nouă pasiune pentru originea cuvintelor. Body-scrub din coji de portocale uscate. Un pervaz plin de borcane cu capete de morcovi, sâmburi de avocado, frunze de pătrunjel și alte încercări de a prelungi ciclul de viață al resturilor alimentare. Prima tentativă de compost și scurte certuri atunci când găleata de compost e încurcată cu gunoiul de vreun membru al familiei. Răsaduri și satisfacția primelor frunzulițe ieșite de sub pământ. Dor de cei dragi și conversații telefonice la ore fixe. Îmi dau seama că evit să simt și să gândesc ce ar trebui să simți și să gândești pe timp de pandemie. În mod conștient mi-am ales, deci, tema următorului blog: Quarantine lessons for humanity.

Înainte, lucram de acasă și apoi ieșeam afară pentru a scăpa de camera în care am lucrat toată ziua. Acum ies doar pe balcon și eventual încă jumate de metru în afara balconului, când mă aplec peste balustradă să văd ce face vecinu’ de jos. Lucru care o exasperează pe soră-mea, care nu suportă să se uite în jos de nicăieri. Ea, fotograf de meserie, se limitează acum la a mă fotografia pe mine în toate colțurile din casă. În rest, caută să-și facă tema video pentru facultate încercând să re-creeze în cei 52 de metri pătrați ai apartamentului nostru o scenă care ar fi trebuit filmată poate undeva într-o pădure. Protagonista sunt tot eu bineînțeles, în lipsă de alți „actori’’.

Eu, analist de date pe limba franceză, și ambivertă cum îmi place să mă caracterizez mai nou, oscilez între a jubila la gândul că nu trebuie să mă mai stresez în legătură cu anumite întâlniri și a încerca, paradoxal, să ies în evidență unde pot, mai ales pe Instagram, unde storyurile mele s-au înmulțit considerabil. Fotografiile făcute de soră-mea tronează bineînțeles, alături de numărătoarea încercărilor mele de a mă preface că sunt bucătăreasă. Ce-i drept, am încercat să prepar și eu banana bread, ca toată lumea bună, și chiar mi-a ieșit. Cochetez de ceva vreme și cu celebrul TikTok. În rest, lipsa asta de oameni în jur mă afectează clar, chiar dacă partea mea introvertită mă calmează uneori. Am ajuns chiar să spun „thank you’’ când primesc mesaj că mi-a intrat salariul pe card, chiar dacă nu mă aude nimeni. Și într-adevăr, îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu am avut probleme în legătură cu salariul. 

Sper să rămânem tot oameni, sau mai bine să devenim și mai „oameni’’ decât eram. Eu voi continua să-mi fac rețetele inventate sau preluate de pe undeva, să studiez germana și spaniola, pe care le lăsasem deoparte, și să aștept cu răbdare să pot ieși din nou din casă, să-mi îmbrățișez mama de la zero centimetri distanță și să fac călătoriile alea la Paris și la München, pe care mi le-a răpit covidul ăsta. 

S-a schimbat totul. Nimic nu mai seamănă cu nimic. De când s-a declanșat starea de urgență, m-am mutat cu prietenul meu. În prima săptămână, totul era nesigur, am avut câteva breakdowns, am plâns, m-am panicat, apoi adormeam și visam că eram în oraș, în alte nopți visam ca mă urmărește poliția, pentru că nu aveam declarația la mine.

În a doua săptămână, am început să mă obișnuiesc cu noul normal și apoi să mă împac cu gândul ca normalul pe care îl știam nu o să se întoarcă niciodată, din multe puncte de vedere. Economic, social, uman. Stau într-un complex și pot să ies afară, dar nu vreau, nu are rost, vreau să ies afară atunci când o sa pot să ies cu adevărat, să mănânc un ecler pe scări la Ateneu, să beau o bere la terasă, sa mă duc la un party cu manele în Apollo. 

Nu știu în ce lume voi ieși, nu știu câte baruri vor mai fi deschise, câte business-uri vor supraviețui. Cel mai teama îmi este de schimbările politice, de surveillance, de apucăturile de extremă dreapta ale guvernelor. Mi-e teamă de cât de zdruncinată o sa fie Uniunea, mi-e teamă că nici eu nu știu pentru cât timp o să mai am un job, mi-e teamă că irosesc timpul ăsta panicându-mă pentru că nu reușesc să găsesc disciplina de a face ceva. Mi-e teamă să nu intru într-o depresie din care să nu mai pot ieși.

Dar în același timp știu că o să fie bine, ca multe dintre lucrurile bune care se întamplă acum, o să ne facă mai buni și mai apropiați. Sper.

Suntem în izolare impusă de la întoarcerea din concediu. Poliția ne verifică dimineața și seara. Au trecut deja 13 zile de când n-am mai pus piciorul afară.

Eu, în a treia zi de izolare: Te-am rugat să nu faci gălăgie cât timp fac ședințele pe skype! Vorbești foarte tare la telefon….

El: Da’ n-am știut că se aude…

După două zile:

Eu: Dar ce naiba făceai în bucătărie? Te-a apucat spălatul vaselor chiar acum? E super aiurea să se audă lucrurile astea într-o ședință de psihoterapie! Mă poți înțelege?

El: Păi și ce vrei să fac? Să stau nemișcat aici până termini tu cinci ședințe? Nu pot și nu mi-am dat seama că se aude… și până la urmă ce e așa de grav că se aud niște vase? Toată lumea e în situația asta și trebuie să înțeleagă că nu e ca în cabinet….

Eu: Spăl eu vasele după ce termin, promit! Doar nu le mai mișca…

La scurt timp, am descoperit că dacă folosesc căștile, sunetul de fond este atenuat foarte mult. Am rezolvat-o pe asta.

Viața la Vatra Dornei, acest Macondo al Bucovinei, cum frumos l-a numit cineva, rămâne în continuare mai mult imaginată decât adevărată, și asta pentru că spațiul real în care-și consumă oamenii viețile le oferă mai multă viață interioară acum decât tumult existențial extern. Străzile pustii nu erau ceva neobișnuit într-un orășel atât de mic, mai ales seara sau la sfârșit de săptămână, însă acum au dispărut și zilele aglomerate de sărbătoare sau cele de „târg”. Oamenii chiar stau în case. Și înainte de pandemie ne raportam tot la natură, semeni și Dumnezeu. Natura o avem în spatele casei, întreaga comunitate s-a mutat pe Facebook, iar Dumnezeu e nelipsit, cu singura diferență că nu se mai pupă icoane în văzul public (bisericile fiind închise), ci se punctează religiozitatea prin tot felul de postări pe internet.

Aluziile, ironiile sau chiar propriile percepții, cum că ne ducem viața într-o „văgăună”, le sunt familiare celor care trăiesc în comunități mici, însă cu restrângerea universului fiecăruia dintre noi datorită acestei pandemii de coronavirus, toată lumea se vede nevoită să viețuiască, metaforic vorbind, într-o „nucă”. 

Dumnezeu pare să nu-și găsească loc acolo, însă începe să-și regăsească din ce în ce mai mult loc în lumea noastră, fie că e vorba de smerenia afișată, dând pe-afară pe rețelele de socializare, sau de vinovăția care e și ea subtil prezentă (aceea de a fi atacat natura), ca să nu mai vorbim de apelul apăsat la speranță, mai dorită și râvnită ca niciodată. Ca într-un ritual, la fel de prezente și de necesare ca și spălatul pe mâini, sunt providența și mila. 

În micuța noastră comunitate, concluziile despre lume le trag chiar oamenii, multe ducând ori spre „pedeapsa lui Dumnezeu”, spre nelipsitele teorii ale conspirației sau spre „oculta mondială”. Și pentru că au aflat cu toții că lumea asta „mare” nu e chiar atât de mare, ajungându-se ca un virus de la un liliac să treacă într-un animăluț, apoi de la acesta la om, străbătând atâta cale din Wuhan până la gura, nasul și ochii tăi, ceea ce pare să-i intereseze acum mai mult e al lor microcosmos, din care culmea, lor li se refuză accesul la „adevăr”. Acesta fiind „bine ascuns”. Chiar și șoptit, și tot mai auzi un „Toți mint, dom’le!”, „Nu se poate să n-avem niciun caz în oraș!”, „Aici sunt interese, îți zic io!”, „Se fac bani mulți cu carantinații!”, „Nu dau ăștia cu soluție pe toate străzile!”, „Au aruncat acum câțiva ani niște saci de plastic dintr-un avion, iar văcuțele mele cu greu au scăpat de bubulițele de pe bot” samd. 

Revolta de a nu avea și noi niscaiva „contaminați” îi face pe unii să-i inventeze, de parcă nu mai suportă banalitatea de a nu se fi întâmplat nimic îngrozitor în târgușorul lor. Sau poate că vor să se întâmple (naibii) ceva, pentru că nu mai suportă tensiunea și așteptarea, de parcă odată apărute cazurile de îmbolnăviri și la noi, am avea și siguranța că vor trece, după care „ne apucăm și noi de treabă”. „Cât să mai plângi morții altora, cât să mai jelești pentru răul altora. Să treacă dom’le și pe-aici, și ducă-se!”, par să spună cei pe care încep să-i lase nervii.

Așa că, tot la „nucă” ajungem, și la ceea ce gândim și simțim. Pentru că la final, asta suntem fiecare dintre noi…

Nu mă simt în siguranță. Mă neliniștește lipsa de acțiune a autorităților naționale pentru comunitate. Toată lumea se concentrează acum pe spitalul din oraș și atât. Aș vrea să aflu și despre măsurile care se iau pentru testarea oamenilor și nu doar cifrele care se dau seara la televizor. Deși nu am vreo certitudine, n-am cum să nu mă gândesc că sunt și alți oameni în oraș cu simptome. Poate casierița de la Profi. Sau o urmă lăsată pe coletul pe care l-am primit azi de la Fan Courier. L-am dat cu dezinfectant și l-am lăsat într-un colț cu gândul că oricum n-am nevoie să-l deschid prea curând. Și exact blocajul ăsta pe care îl simt în mintea mea îl văd acum la autorități.

Fac parte dintr-o asociație activă din oraș și primim informații de peste tot. De la spital, de la autoritățile locale, despre nevoile pe care le au. S-au format câteva grupuri de ajutor și de voluntari, însă ne simțim copleșiți, pentru că ne lipsește un management al situațiilor de criză. Nu reușim să ne coordonăm prea bine. Strângem bani pentru unele acțiuni, pentru altele ne implicăm direct: facem consiliere printr-un dispecerat pentru persoanele cu dizabilități și vârstnice din județ, ducem mâncare medicilor la spital, transportăm echipamente. 

De cinci ani, avem un acord cu spitalul prin care le furnizăm voluntari. Anual, cam 115. Cei mai mulți sunt absolvenți de școli postliceale și care au nevoie de practică de șase luni ca să acceseze un post. 

Majoritatea dintre ei simt nevoia de cineva care să vorbească, să le ofere un sprijin emoțional, fiindcă nu le e ușor. Când am aflat că colega noastră, colaborator în ONG-ul nostru ca îndrumător al voluntarilor și asistentă medicală a spitalului din Suceava e depistată pozitiv, n-am putut decât să sperăm că o să fie bine. Acum e sub tratament, în spital. Dar virusul a fost luat de soțul și de tatăl soțului ei, care aveau alte probleme de sănătate, și a fost mortal pentru amândoi.

De regulă, sunt un om optimist și concentrat să găsesc soluții, dar acum simt că sunt dat peste cap ceea ce se întâmplă în jurul meu. Am un blocaj să găsesc inspirație pentru un plan de acțiune. 

Merg în continuare la serviciu, fiindcă e dificil să lucrez de acasă – acolo am toate documentele –, dar nu știu pentru câtă vreme voi mai putea. Lucrez în ture cu colegii, ca să nu ne întâlnim toți cei 18 deodată. Plec la 6:30 dimineața, vreo doi kilometri, fiindcă e mai liber orașul. Dar mai văd pe drum câțiva bătrâni la plimbare, fără măști de protecție. Am încercat să-i întreb ce-i face totuși să iasă din casă.

„Pentru aer”, mi-au spus. Mă simt neputincios, fiindcă sunt încă mulți ca ei care încă nu-și dau seama ce se întâmplă.

Începutul pandemiei corespunde cu diagnosticul dur primit de tatăl meu: neoplasm bronhopulmonar STD IV. Recitesc rândurile întregi de diagnostice cu metastaze de toate felurile, și tumori și simt cum inima vrea să-mi sară din piept. 

Săptămânile acestea m-am întors în copilărie, am căutat prin amintirile mele cele mai calde locuri cu tata și de fiecare dată a trebuit să mă întorc la realitate. Iar durerea e cumplită. Nu poți face nimic. Doar să speri. 

Trăiesc și durerea prietenei mele al cărei glioblastom STD IV, operat în urma cu un an, a recidivat. Ca mamă de gemeni, aproape majori, mă întreb cum o fi sufletul prietenei mele, a cărei fiică e colegă de clasă cu ai mei prunci, dacă al meu suflet e așa zdrențuit? 

Drumul meu la una din secțiile unde lucrez, al Spitalului de Psihiatrie Siret, e plin de triluri de păsărele și asta pentru ca mi-am făcut un shortcut prin cimitir. Am ajuns azi la muncă cu capul plin de triluri și râzând. M-a sunat taică-meu să mă salute cu „La mulți ani, Primăvară!”, să mă informeze că i s-au dezumflat gleznele și că se simte foarte bine. 

În fiecare dimineață mă sună să-mi transmită câte o urare care mai de care mai optimistă și să mă înveselească. Azi mi-a povestit că era în curte când a trecut mașina de poliție ce anunță prin stație să se stea în casă, și când l-au văzut pe afară l-au rugat: „Nea Vasile, vă rugăm frumos, vorbiți matale cu zăluda asta de fată a matale, că pe noi nu ne ascultă, să nu mai alerge prin cimitir în vreme de pandemie, să stea acasă cu pruncii ei”.

Și mă gândesc că neapărat trebuie să trecem cu bine: pentru tatăl meu care vrea să fim fericiți, pentru copiii noștri (ai mei și ai prietenei mele și ai voștri), pentru sufletele acestea minunate cu care îmi petrec prima jumătate de zi.

Săptămâna aceasta se împlinesc 52 de săptămâni de când mi-am pierdut mama și e o durere pe care nici nu o pot descrie în cuvinte. Mai ales în acest context, neputând măcar să ajung să îi duc niște flori! Acum 2 săptămâni, când nu era situația chiar atât de gravă și nu intrasem în carantină, îmi țineam speranța vie că voi găsi o soluție să pot onora memoria mamei mele. 

Sunt în autoizolare de pe 15 martie, singură, am ieșit până acum doar în magazine pentru aprovizionare de ingrediente, de fiecare dată simțind destul de multă anxietate și chiar frică, din cauza faptului că vedeam clar că nu se respectau restricțiile impuse de autorități. 

Înțeleg prea bine stările prin care trece toată lumea în contextul pandemiei, eu mă lupt cu aceste stări de câțiva ani buni, și acum doar sper să trec cu bine și peste acest moment cumplit și această perioadă atât de tulbure!

Sunt recunoscătoare când realizez cât de multă recunoștință simțeam și înainte de această carantină forțată, că ea nu m-a schimbat, ci doar m-a făcut să înțeleg din nou ce forță interioară am. Mă bucur că sunt puternică și sunt recunoscătoare în continuare pentru lucrurile mici, ca întotdeauna, și mai ales că pot inspira la rândul meu pe alții să rămână puternici! 

Locuiesc în Viena și la începutul lunii martie viața mea era cu totul alta. Mergeam la interviuri de job și îi organizam fetiței mele de un an un program combinat de creșă și babysitting, ca să reușesc să mă întorc pe câmpul muncii. Între timp, am aplicat la somaj și sunt mamă full-time. 

Soțul meu lucrează de acasă, ceea ce mă ajută enorm. Chiar dacă e prins cu lucrul, mai pot fugi din casă la supermarket, sau mai pot lucra la câte un proiect în timp ce fiica noastră se joacă în jurul biroului lui. 

Aici, forma de izolare impusă ne dă voie să ieșim la alergat sau cu bicicleta. Ieri, când dădeam o tură mai lungă cu bicicleta, mă uitam la toate posterele de concerte și evenimente ce aveau să umple vara și stadioanele și ce nu vor mai fi. 

Așa mă uit acum la anunțuri de joburi pe Linkedin și mă întreb dacă or fi valabile sau lăsate acolo ca posterele care au rămas pe stâlpi și care de fapt nu mai anunță nimic. Ne mai luăm bilete? Mai aplicăm la joburi? În toamnă vor fi mai multe joburi sau chiar și mai puține?  Aici, cu fiecare scrisoare de intenție se cere să scrii data de la care ai fi disponibil/ă. 

„Când se redeschid grădinițele” e un răspuns destul de concret, oare?

De două săptămâni lucrăm de acasă și eu și partenerul meu de viață. Tot spunem de ceva timp că tare mult ne-am mai dori să lucrăm de acasă, lângă cafea și pisică. 

Și ni s-a îndeplinit visul. Prima săptămână, deși plină de anxietate și incertitudine, a fost toată un lapte și-o miere. Ne-am trezit zilnic la aceeași oră, ne-am băut cafeaua împreună și după am tras de noi și de muncă ca și cum am fi stat doar o săptămână acasă și trebuia să demonstrăm cât mai multe. 

Între timp ne-am dumirit că nu știm cât stăm aici și când ne reluăm viețile din afara casei. Și parcă nu ne-am mai găsit locul. Ușor-ușor au intervenit niște râcâieli și niște frustrări, nothing major, doar cât să ne fie dor să ne fie dor. Am adus la masa rotundă de muncă (literally) căștile, podcasturile și poveștile horror preferate. Unul dă comanda, celălat conduce livratorul la ușă, unul poftește, celălalt gătește. Ne stresăm cu rândul și dezinfectăm totul împreună.

Ne apucăm de sport, de yoga și de meditație, gătim în fiecare zi, citim câte o oră pe zi, iar azi, am făcut curat pe balcon și de mâine ne mutăm tabăra acolo. Astăzi am luat prânzul pe balcon și, pe lângă faptul că am observat 4 vecini noi, ne-am dat seama că de când stăm aici nu a fost niciodată așa de liniște în cartier.

Sunt Beatrice, fashion designer, dar am un main job din care mă întrețin. Pentru mine izolarea a însemnat mai mult timp pentru ce îmi place. Mi-am cumpărat materiale noi înainte să se anunțe stare de urgență, materiale cu care mă joc acum la mașina de cusut. Fac schițe, caut surse de inspirație, mă documentez, îmi fac moodboard-uri și învăț să fac tipare noi. Mă uit la toate filmele pe care am vrut să le văd și citesc. Starea asta de dulce-trândăvie nu mă afectează așa mult, cu toate că îmi lipsesc prietenii și ieșitul din casă. Sincer, mai mult mă îngrijorează ce urmează după și ce impact o să aibă asupra vieților noastre depășirea acestei perioadă de criză.

Am început să apreciez plimbările cu cățelul (mai puțin când e frig afară, așa cum a fost în ultimele 2 zile). Cu ocazia asta mai ies la aer. Înainte de începerea izolării, am revenit dintr-o vacanță în Indonezia. Nu era zonă de risc, dar am stat în casă pentru a evita orice risc. Am trecut prin multe stări, de la bucurie la disperare. Fac parte dintre persoanele norocoase care au un loc de muncă și nu îmi lipsește nimic, dar chiar și așa e greu să nu știi când se va termina. Prietenul meu a ales să stea acasă în aceste 14 zile, să nu ia ceva de la mine. Ei bine, e ziua 14 și nu am nimic.  

Sunt în faza de acceptare și încerc să găsesc modalități care să mă ajute să depășesc perioada. Fac yoga și exerciții, ascult muzică, lucrez de acasă (în marketing), citesc, gătesc, fac conferințe aproape zilnic cu prietenele și în weekend ne vedem online la cafea. 

Sunt în ziua 5 de autoizolare după ce m-am întors din Franţa. Am mers acolo pentru o schimbare de peisaj. Am vrut s-o iau de la capăt, să-mi dau un restart după o depresie care mă golise. Totul a fost bine şi frumos până am intrat în şomaj tehnic, armata a ieşit pe stradă şi trebuia să completez o declaraţie pe proprie răspundere de fiecare dată când ieşeam până la colţ după tutun sau mâncare. Cum eram singură, blocată într-o casă străină, fără job sau posibilitatea de a ieşi din casă şi o conexiune la internet execrabilă, am decis să mă întorc acasă.

Revenirea în ţară s-a dovedit o misiune aproape imposibilă. Air France ţinea toate cursele interne la sol, trenuri nu circulau, cu maşina era interzis să plec, iar eu aveam de bătut cam 600 de km până la Paris de unde să pot prinde ceva conexiuni. Am găsit un loc la un ultim tren, iar cei de la Ambasada României au reuşit să-mi pre-rezerve un loc într-o cursă spre Bucureşti. Le mulţumesc tuturor angajaţilor care au ţinut legătura cu mine şi m-au sprijinit. În Paris, coborâtă din tren, am fost oprită de jandarmerie, care mi-a cerut declaraţia semnată, să ştie de unde veneam, încotro mă îndreptam şi motivul deplasării.

A doua zi Parisul era gol. Autobuzul m-a dus până la terminalul de unde decolam. Check-in-urile nu se mai făceau ca de obicei. Scanai biletul şi lăsai bagajul, însă eu nu aveam bilet fiindcă picase sistemul celor de la Tarom, iar ei nu reuşiseră să-mi trimită decât rezervarea. După o poartă de securitate, unde am vorbit cu două doamne care m-au verificat în sistem, am reuşit să ajung la un ghişeu şi să le explic situaţia. Eu cu masca pe faţă, domnişoara din faţă cu masca pe faţă. Abia reuşeam să ne înţelegem. Într-un final, am primit biletul şi mi-a fost luat bagajul. La poarta de îmbarcare, spre surpriza mea şi amuzamentul celor prezenţi, eram singura femeie care urma să se urce într-un avion cu 149 de bărbaţi.

Pe aeroportul din Bucureşti am intrat într-o sală unde am completat declaraţii cu toate informaţiile despre locul unde ne vom autoizola. Declaraţia am predat-o celor de la controale paşapoarte care mi-au mai pus câteva întrebări. Toată lumea părea obosită şi nervoasă.

După trei zile de stres şi incertitudine şi două zile haotice pe drum, autoizolarea la mine acasă mi se pare un rai. Şi sincer, dacă am reuşit să nu iau virusul în această aventură, aici chiar nu vreau să-l contactez.

Autoizolarea este o binecuvântare și un blestem în același timp. Sunt studentă în anul I la Cibernetică. Acum sunt acasă, la țară, cu părinții, bunicii și sora mai mare. Eu sunt genul independent care își apreciază foarte mult liniștea și spațiul. M-am bucurat la început să petrec timpul cu părinții, să mă bucur de mâncarea caldă și de mesele gata pregătite, însă facultatea merge greu când în aceeași cameră vorbesc trei persoane care din 10 în 10 minute își găsesc să aibă treabă cu tine. Uneori e foarte greu să îți desfășori treaba când cei din jurul tău nu înțeleg ce presupune și de ce condiții ai nevoie. În același timp, mă bucur că seara îi am aproape și râd cu ei.

De vinerea trecută lucrez de acasă și asta a trezit multe amintiri, doar ca să-mi arate că am depășit multe obstacole în ultimii ani. De când lucram de acasă cu ex-EL-ul și credeam că neliniștea interioară îmi va fi liniștită de el, am înțeles că la relația cu mine trebuie să lucrez și așa mi-am petrecut timpul de atunci. Acum împart ceva mai liniștită un apartament de două camere cu un pisoi care învață să se adapteze cu o stăpână mereu acasă.

Îmi lipsește interacțiunea fizică cu oameni; nu știu să țin o relație la distanță nici în condiții normale, iar mutarea în online cu toate (bucurii, anxietăți, banalități, sfaturi, nevoi) îmi pune la încercare relațiile. Știu că zilele astea aș putea lucra mai mult cu mine, însă mă întreb și dacă nu ar fi bine să give myself a break. Echilibru.

Între 6 si 9 martie trebuia să fiu în Italia, să-mi vizitez prietena gravidă. Acum cine știe când ne-om mai vedea. Colega mea n-a putut sa se mai întoarcă din NY, iar șeful mi-e blocat în Barcelona. Eu muncesc de acasă, apreciez timpul petrecut cu băiatul meu, care are 10 ani. Facem lecții împreună, respectăm pe cât posibil orarul de la școală. Se mai plimbă cu bicicleta prin curte și stă mult la calculator.

Câteodată îmi lipsește rutina de dimineață, dintr-o zi normală de mers la serviciu. Mi-e dor de-o cafea pe terasa din spate și de-o bârfă cu colegii. Mi-e dor de scaunul meu de birou, care nu-mi amortește spatele ca un scaun de bucătărie.

Fix la o săptămână de la autoizolare în casă, am o fericire pentru tot ce se întâmplă. Pentru că oamenii în sfârșit s-au oprit din alergat (forțați, e drept) și au început să se uite la lucrurile alea „mici” care contează: sănătate, familie, timp cu cei dragi, conversații reale cu prietenii, respirat adânc, bucuria unui apus, adierea vântului. 

Eu promovez un stil de viață sănătos și o minte sănătoasă de câțiva ani, pe blog, pe Instagram, pe Facebook, în viața reală. Iar acum, cum să nu mă bucur când îmi scriu oamenii să le dau link-uri de antrenamente, să le dau rețete, când îmi zic ce și-au cumpărat de la magazine și mă întreabă ce să-și gătească sănătos, acum când toate brandurile promovează sănătatea mentală și fizică. 

Și mai sunt fericită și pentru că rutina asta de stat acasă poate fi o disciplină extraordinară, care ne poate schimba fundamental. Mănânc la ore fixe și mănânc fix ce trebuie, pentru că asta mi-am cumpărat. Nici nu mă mai gândesc atât de mult ce mănânc, pentru că totul e aici, în proximitate. Fac gimnastică dimineața și mă antrenez mai intens în pauza de prânz. După care mănânc liniștită masa de prânz. Seara, după muncă, citesc, gătesc, fac research pe pasiunile mele sau „ies” pe Skype. 

Ni s-au oferit niște pârghii extraordinare, de timp, de dezvoltare, de relaționare cu sinele și cu alții, de schimbare. Nu sunt ignorantă, doar trec lucrurile printr-un filtru optimist și prezent. Stau acasă și promovez statul acasă pentru că ăsta e primul lucru cu care putem acum să ajutăm. Și cât suntem aici, să ne facem și viața mișto, zic. 

Stau acasă în autoizolare de câteva zile bune. Ies la cumpărături la ore cu risc mic de aglomerare sau la plimbare cu soția în zona împădurită de lângă cartier. În calitate de freelancer nu prea simt diferența, oricum eram în izolare și până la pandemie. Vizionez filme, citesc cărți, lucrăm să ne predăm datoriile la joburi – din punctul ăsta de vedere pandemia a picat chiar bine, am primit un delay binecuvântat! 

Nu îmi fac griji atât pentru virus și efectele lui, cât pentru panica generată cu această ocazie. Iar mai tare decât panica mă sperie autoritățile care promit că au lucrurile sub control (da, aceleași autorități care au dat fail în situații relativ mai ușor de controlat). Și îmi fac griji pentru oamenii puțin informați, pentru bătrânii din satele noastre care merg la biserică. Și apropo de informație, nu mai intru pe Facebook (oricum eram în asceză din februarie), nu mai citesc site-uri de știri, citesc doar acest newsletter, dar și alte surse sigure și mai puțin aducătoare de panică (Inclusiv.ro de exemplu). Cred că purificarea informațională ne ajută la fel de mult precum dezinfectarea cu gel antibacterian. 

Sunt încă în așteptarea părții bune a acestei crize. Știu doar că nu mai am mailuri de răspuns și am trimis mesaje la oameni cu care nu am vorbit de mult timp. Dar cred că binele merge mai departe de atât, chiar dacă nota de plată o să ne usture rău.

COVID-19 m-a trecut prin toate stările, odată cu extinderea epidemiei în Marea Britanie. La început a fost pasivitate. Apoi a fost primul deces, știri, păreri, teorii, invazie în social media. Apoi traininguri și e-mailuri „pentru cazuri de forță majoră” în companie, dezinfectant și afișe cu „Please wash your hands” la fiecare colț, apoi cineva care știe pe cineva cu diagnostic confirmat sau altcineva care s-a autoizolat la domiciliu pentru că are simptome. 

Apoi stai la coadă în farmacie să cumperi gel dezinfectant la rație (două sticlute maxim/persoană), râzi isteric când vezi că la raionul de săpun și hârtie igienică aproape că bate vântul și îți pare rău că ai râs când în România oamenii goleau rafturile din supermarketuri. 

Mergi în continuare la muncă și te urci în același metrou hiper aglomerat la orele de vârf. Lângă tine o doamnă poartă mască, în fața ta e un tip cu fruntea plină de transpirație, cineva tușește în apropiere. Apoi simți cum crescendo-ul ăsta de panică pe care ai încercat să o inhibi în ultima săptămână se instalează în piept și nu te mai lasă să respiri. Am avut al doilea atac de panică din viața mea fix acolo, pe Jubilee line, la ora 6, într-o seară de joi.

Valul de informații și emoții cu care ești bombardat zilnic e copleșitor. Mi-am dat seama că cel mai mare pericol (cel puțin pentru categoriile care nu sunt cu potențial de risc) nu vine de la coronavirus, ci de la faptul că mintea trece involuntar pe pilot automat și activează un instinct de supraviețuire care dă în absurd. Poate n-ar fi rău să ne punem și mintea în carantină, să o protejăm de informații și gânduri inutile. 

De luni dimineața (16 martie), lucrăm de acasă. Așa a decis compania înainte ca Guvernul să vină cu recomandarea luni seară. Sunt liniștită că am scăpat de metrou, deși mi-e dor de colegi și de rutina mea. Oricum, măsurile din UK nu sunt atât de drastice ca în alte părți, dar la presiunea opiniei publice autoritatile se mobilizează.

De pe 10 până pe 15 martie ar fi trebuit să fiu cu ai mei în city break la Paris. Am renunțat la idee pe 6 martie.

Pentru că sunt la doctorat în anul 2, la Filologie, și fără slujbă, stau acasă mult. Stăteam și înainte, acum o să stau și mai mult – mai ales că am două boli autoimune de când mă știu: diabet tip 1 și poliartrită reumatoidă, formă sistemică, de la 2, respectiv 4 ani. Poate nu aș muri din complicații, dar clar ar trebui să merg la spital, că ai mei nu ar avea voie să intre în contact cu mine, să aibă grijă de mine, iar eu nu am mai fost internată de când sunt adult.

O chestie bună pentru mine e că mi-a mai trecut anxietatea că nu fac nimic productiv în sensul capitalist hardcore. Aveam constant această frică înainte. Acum, că planeta încetinește, mă simt mai bine, mai așezată cu mine, că și ceilalți ajung la concluzia la care eu am ajuns mai repede: planeta are nevoie și de „ciudați” ca mine, care nu pot funcționa 100% capitalist, fie și doar pentru a-i învăța pe alții că nu sunt singurii în situația asta. E reassuring, cel puțin pentru mine. Totuși, nu am speranțe prea mari că se va schimba ceva fundamental cu sistemul după ce va trece vârful pandemiei, dar deocamdată ne așezăm altfel în viețile noastre.

În perioada asta, Code for Romania s-a activat puternic, lansând un Task Force de oameni care lucrează la șase proiecte noi, care să reducă din răspândirea COVID-19. Lucrăm de acasă și avem grijă să ne auzim des, prin video call-uri. Ne începem și ne încheiem ziua vorbind. Simt că fac parte din ceva mai mare decât mine. 

În același timp, acest regim de lucru a creat multă presiune. Am grijă să fac exerciții fizice pe toată durata zilei: mă ridic de la birou și mă întind, fac câteva flotări. Meditez și simt că am nevoie de asta cum am nevoie să beau apă. Folosesc din plin bicicleta staționară. Când simt că mi se urcă la cap emoții – panică, deznădăjduire, frustrare – mă ridic de pe scaun și mă mișc, respir adânc. Știu că dacă-mi pierd cumpătul risc să vorbesc într-un fel care-i va deznădăjdui și pe alții.

Un lucru pe care îl evit sunt memele și postările inflamatoare de pe Facebook. Dau scroll și citesc doar ce-mi pare știre, apoi închid. Același lucru îl fac și pe Twitter.

Acum o săptămână mă trezeam după concertul The Mono Jacks din Cluj. Aveam o stare de împlinire după o seară de ascultat muzică și versuri pe gustul meu. De atunci mi-am mutat toată activitatea profesională online: consilieri și meetinguri (sunt psiholog – consilier de orientare în carieră și trainer). O colaborare pe care o așteptam probabil nu va mai avea loc – cine mai investește în momente de panică economică în well-beingul angajaților, acest nice to have care cade primul în vremuri de restriște? În schimb, am făcut o listă lungă de sarcini pentru această săptămână (modalitatea mea preferată de a ține în frâu anxietățile): de la citit articole de specialitate până la idei de dezvoltare pentru centrul meu de consiliere și orientare în carieră.

Din lista de sarcini am prioritizat cumpărăturile necesare pentru două săptămâni de stat în casă și schimbarea plăcuțelor de frână ale mașinii. Criteriile de prioritizare: importanța și urgența. Multe sarcini ajungeam să le amân pe a doua zi, căci eram absorbită de net – voiam să văd cum evoluează lucrurile cu coronavirusul – și de lungi discuții telefonice de ventilare emoțională cu persoane care mă sunau, de regulă pentru chestiuni profesionale, dar care alunecau în discuții despre frici.

Am decis rapid că suportul social e important și urgent în această perioadă și un lucru pe care eu pot să-l ofer oamenilor, de care beneficiez la rândul meu. Am convins grupul de prieteni cu care trebuia să mă văd în această săptămână să ne auzim pe Skype și nu să renunțăm la întâlnire; am dat mesaje altor prieteni să mă contacteze dacă au nevoie să stăm la povești.

Și săptămâna a ajuns în weekend. Atât de diferit de cel trecut.

Locuiesc, fac teatru de improvizație și lucrez în Danemarca. Studiez în Suedia. Miercuri seara s-a anunțat lockdown parțial în Danemarca. Am mers țintă la birou să îmi ridic laptopul, pentru că șefa mea mi-a recomandat să lucrez de acasă pentru următoarele două săptămâni. Portarul nu a fost surprins să mă vadă la birou după ora 22:00. 

Nu eram prima. 

Ne-a povestit că Lidl-ul din vecini a ținut deschis o oră peste program pentru că nu mai pleca lumea, asta chiar dacă prim-ministrul ne-a instruit în mod clar și repetat să nu acumulăm produse în exces. Joi am primit comunicat oficial de la CEO să lucrăm de acasă două săptămâni. 


Teatrul de improvizație s-a închis, festivalul anual s-a anulat.

La școală aș mai putea să merg*, atâta vreme cât prind loc să mă așez în tren, dar prefer să nu risc. Ziua de naștere a unui prieten s-a mutat inițial la el acasă. Pe urmă s-a anulat. Locuiesc cu alți doi români introvertiți care muncesc și studiază de acasă și ies doar după mâncare. Deocamdată nu ne urcăm pe pereți de plictiseală, dar ne facem cu toții griji pentru părinții noștri bătrâni și / sau bolnavi. 

Nu avem de gând să pornim spre România.  


*Între timp, și Danemarca și-a închis granițele, iar activitățile facultății din Suedia se mută online.