„Cum să-ți fie rușine că știi o meserie?”

Luminița Mihalache, 49 de ani, a lucrat întâi ca electronist, apoi a intrat în învățământ în anul 2000, nevoită să-și schimbe locul de muncă când compania la care era angajată a făcut restructurări. A încercat un an la un atelier de electroniști din croitorie, dar nu i-a plăcut mediul. Așa că a ajuns profesor de electronică la Liceul Tehnologic „Astra” din Pitești. În primii ani de predare i-a fost greu să se acomodeze cu elevii, să meargă în fața lor și să predea.

Nici acum nu-i este ușor și nu se vede în categoria profesorilor care intră în clasă siguri pe ei, dar continuă să învețe și să își facă treaba cum știe mai bine. Încearcă să-și încurajeze elevii să vadă beneficiile meseriei pentru care se antrenează, dar și să-i convingă că progresul lor nu trebuie să se încheie odată ce au terminat școala profesională sau liceul tehnologic.

Învățământul profesional este foarte important pentru că în ziua de azi copiii nu prea se mai îndreaptă către o meserie, le place mai mult partea asta teoretică. Și părinții îi împing probabil. Se spune că dacă vii la școală profesională ești ultimul om. Și nu-i adevărat, pentru că pe vremuri, când făceam eu liceul, știu colegi care intrau la școala profesională și își continuau studiile la seral și făceau și facultate. Electronica este o meserie unde se cere matematică. Să dau un exemplu. Să zicem că avem un bec de 220 de volți, pe el să zicem că scrie că are o putere de 100. Ce curent trece? Unii nu știu lucrurile astea.

Nu se poate practică fără teorie. Toată lumea spune „nu dom’le, dacă nu știe carte, du-l acolo să facă”. Nu se poate așa. Pentru că sunt anumite meserii unde nu se poate să dai din mână ca un roboțel și atât. Trebuie să știi și un pic de teorie. Noi degeaba încercăm să facem școlile astea profesionale. Cu cine? Dotăm atelierele, aducem toate utilajele posibile, că am văzut că e deschidere din atâtea părți, avem și parteneriate cu agenți economici, ne ajută cu orice. Bun, le văd în atelier. Mă așez la masă cu copiii, haideți să facem. Și? Trebuie să le arăți așa: „pune asta aici și asta aici”. De zece ori dacă îi arăt, apoi vine o mică pauză, să zicem o săptămână de vacanță și mă întâlnesc din nou cu el, el nu mai știe să facă treaba asta.

Îi îndemn întotdeauna [pe elevii mai buni] să meargă mai departe, să nu rămână la nivelul ăsta. Mulți nu vor să mai continue studiile. De exemplu, vor să meargă la muncă. Banul, asta contează. Și le zic „uite, ar fi bine dacă ai merge și la seral să continui studiile”. Pe toată lumea sperie Bacul, că la matematică ți se dau integrale sau mai știu eu ce. Într-o meserie nu-ți mai trebuie atâtea integrale, la nivelul lor. [Dar] nu poți să lucrezi la un anume post dacă nu ai anumite studii.

Un meseriaș bun nu înseamnă să facă ceva de mântuială. Nu! Să facă meserie bine, foarte bine. Și ca să o faci foarte bine, trebuie să cunoști. De exemplu, dacă vreau să pun faianță, trebuie să vadă suprafața, să calculeze cam cât material trebuie, ca să-i spună clientului cât cumpără. Păi dacă tu nu știi cât intră acolo… Meseria bună trebuie să o faci cu cap, cu pierderi cât mai mici, costuri cât mai mici și cât mai multă calitate.

Simțeam la elevi că lor le este rușine că sunt la liceul tehnologic și nu sunt la liceul teoretic. I-am întrebat, „dar de ce vă este rușine?”. Că după ce terminați liceul, aveți aceeași diplomă ca ceilalți. În plus, voi aveți și un atestat de profesional, deci aveți un atu. De ce să vă fie rușine? Cum să-ți fie rușine că știi o meserie? Eu n-am mai pomenit așa ceva.

Am avut un copil pe care l-am întrebat: „Tu de ce ai venit aici la profesională? Că puteai să te duci și la liceu”. Și zice: „Aici vreau, că imediat vreau să termin și să mă și angajez. Că o să învăț eu de pe acolo mult mai multe decât în școală.” Ei vor să termine repede școala. Și să intre repede pe piața muncii. Și au fost copii care au venit la profesională pentru că au oportunitatea să se angajeze. Lor li se pare că dacă fac liceul tehnologic, nu-i cheamă nimeni. Cred că de asta vin mulți la profesională. Știu că dacă termină acei trei ani, îi angajează cineva. Decât să stea, să caute, să depună CV-uri. De cum termină, îi și angajează. Aleg școala profesională în primul rând pentru că li se dă o bursă. După ce termină acești trei ani știu sigur că au un loc de muncă. De ce nu se îndreaptă spre liceu tehnologic? Pentru că nu-i atrage nimic. Știu că Bacul nu-l vor lua, nu li se dau bani, că nu îi cheamă niciun angajator pentru că nu au contracte cu ei.

Școlile n-au finanțare. Foarte greu găsești finanțare. Eu ca să-mi dea materiale pot să stau un an și să nu primesc aprobare, pot să stau doi și poate în al treilea să primesc. Dar deja generația s-a dus. Și eu atunci trebuie să încropesc ceva. Că nu sunt pe predare ca să zici că predăm și trece ora. Sunt efectiv pe practică. Și copilul trebuie să pună mâna să facă ceva. Indiferent ce. Atunci am găsit soluția să achiziționăm niște calculatoare și lucrăm virtual. Dar una este să lucrezi virtual și alta este să pui mâna pe piesă să lucrezi. Le-a plăcut la început. Și dacă nu am decât câte un osciloscop, câte un generator, îi chem pe fiecare la mine. La restul le dau foaia practică să lucreze pe calculator. Și îl iau pe fiecare. Și am timp, în șase ore, să treacă și 30 de copii pe la mine pe la masă. Ce-ai lucrat tu pe calculator, facem acum practic. Și-i arăt.

Elevii sunt la început timizi, cred că-i ascult. Nu-i ascult, le zic „nu vii aici să te ascult”. Și nu vii nici că, aoleu, îți dau vreo notă. Nu, ai venit aici să înveți. Ăsta este scopul tău. Azi ai avut o zi proastă, mâine poate e bine. Tu trebuie să fii atent la mine, tot ce-ți arăt eu, mură-n gură așa, băbește, să vezi cum fac. Și să furi cât mai mult de la mine – ăsta este scopul. Oricum toți o să treceți. Faptul că stai lângă mine și faci treaba asta e bine. Și notele le pun să fie bune, ca să-i ajute. Faptul că stau lângă mine și lucrează mă mulțumește foarte mult. Dacă aș avea [materiale] să lucrez cu toată clasa în bloc, aș fi un pic mai liberă. Eu nici nu știu când trec acele șase ore, că stau numai cu câte unul. Să repet de fiecare dată, același lucru, același lucru.

Trebuie să ai o răbdare infinită. Dar am răbdare. Îmi dau seama că numai așa se prinde ceva de ei.

Eu le-am spus „nici nu trebuie să înveți ceva acasă. Ce să înveți acasă? Tu ai venit, ai văzut ce am făcut”. I-am pus un multimetru în față, să știe ce să facă cu el. Oriunde se va duce, primul lucru asta îl întreabă. În ce se măsoară tensiunea electrică, în ce se măsoară curentul. N-o să te întrebe nimeni dacă știi să faci avioane. Sunt lucruri simple. Dacă nu știi lucrurile astea, nu știi meserie. Poți să dai tu din mâini cât ai da. Măcar să măsoare o rezistență electrică, să pună acolo comutatorul ăla. O schemă simplă, o rezistență și un led – dacă știe să facă el singur schema din cap și să mi-o pună pe placă, pentru mine e OK. Că restul are timp să învețe. Și eu acum învăț. Tehnologia se schimbă.

În primii ani veneam acasă și plângeam. Nu știam ce să-i învăț pe copii. Nu știam de unde s-o apuc. Mă duceam la ei și parcă îmi venea să mă ascund de ei. Parcă aveam pietre de moară la picioare. Tatăl meu a fost tot în învățământ și mi-a zis că așa a fost pentru prima dată pentru toți. Și am rămas. Mai am de învățat multe. Tot așa mă duc cu emoții. Cum o să mă prezint în fața copiilor? Ce o să fac eu astăzi cu ei? Că am lecții pregătite. Dar parcă tot nu sunt profesorul acela care intră sigur pe el. Tot timpul mi-e frică, dacă nu o să le placă, dacă nu o să mă placă, dacă nu învață nimic, dacă nu mă fac plăcută. Dar îmi fac treaba. Indiferent de ce situație va fi, eu îmi fac treaba cum știu eu mai bine.

Eu îi învăț să nu le fie rușine cu ceea ce fac. Să nu-ți fie rușine că ai mâinile murdare, că înseamnă că ești muncitor.

Dacă nu le place, nu fac nimic. E cel mai important să le placă. Și acum vine rolul nostru: cum îi facem să le placă? După 19 ani de învățământ, nu știu. Dacă ei nu au chemare și nu le place, nu vor învăța niciodată cu forța. Sunt unii copii cărora le place. Îi vezi: „Haideți, doamnă să facem ceva! Uitați, doamna, am venit cu ceva! Ce credeți că putem face aici?”. Cu fel și fel de probleme de-ale lor, de pe acasă, te miri că vrea să-și pună pe la mașină cine știe ce licurici sau că are la casă o poartă și că cine știe ce vrea să-i facă sau că vrea să-și pună la pat leduri. Și atunci îmi dau seama că acel copil are ceva. Nu că l-aș favoriza în detrimentul celorlalți. Dar le mai strecor așa câte un „îți place, nu-i așa? Să mergi înainte, că e de bine”. Eu le zic ca idee, că până la urmă e treaba lor ce fac. Sunt copii la care se vede că vor să facă lucrul ăla și vin și la tine și te trag de mânecă. Nu trebuie să stea în bancă liniștiți să trag eu de el. Ăla căruia îi place, vine cu întrebări.

Nu sunt profesori tineri. Când am făcut masterul [tot în domeniul electronicii] la un moment dat îmi aduc aminte că profesorul care ne ținea un curs a întrebat „dar s-a gândit cineva să intre și în învățământ?”. Răspunsul a fost „numai cu copiii nu mai lucram. Ce, să avem probleme?”. E bine și cu copiii, că trebuie să-i înțelegi, că atât pot, asta pot, și să-i ajuți cum poți tu. Cum să-i cer eu unui copil să facă acum avion dacă el doar atât poate? Dacă face puținul ăla, eu sunt foarte mulțumită. Pentru că de la puținul ăla, în timp, poate să ajungă la mai mult, mai mult. Că în timp progresăm. Și la o anumită vârstă să ajungă să facă de zece ori mai mult. Dar picul ăla făcut la mine i-a dat impulsul.

Copiii întâi dau examenul [de clasa a opta] și în funcție de nota aceea își aleg. Iar cei cu note bune, evident că-și aleg numai liceele cu renume. S-au separat așa lucrurile. Cei buni acolo, ăștia aici. Dar să avem și noi cu cine lucra. Asta e marea problemă. Că dotăm. Da, îi fascinează când vor vedea aparaturi noi, sofisticate. Dar sunt puțini așa. Ar trebui ca majoritatea să fie atrași. Se pune o etichetă aiurea și copiii buni nu vin. Au impresia că n-ai ce să înveți la profesională. Că poate ar veni. Că i-ar ajuta. Dacă vin să facă de exemplu tot ce se învață în liceu pe partea de electronică, se întâlnesc cu ea în facultate. Și le-ar fi mult mai ușor să facă facultatea. Pentru că efectiv în anul I și II, ce ai învățat în liceu, înveți și în facultate. Și pe ei i-ar ajuta foarte mult. Elevii de clasa a opta nici nu vor să audă. De pe la oraș mai rar, vin tot de pe la țară. Sunt atrași că sunt bursele, știu că se angajează și părinții le spun să vină. Dar ceilalți nu. Vrem să-i facem pe toți ingineri. Dar pe nimeni nu mai facem meseriaș?

Pe Luminița Mihalache am cunoscut-o la Tabăra Meseriașilor, un proiect Țara lui Andrei organizat anual de OMV Petrom.

Acest articol a fost publicat în cadrul proiectului Școala9, creat de DoR și BRD – Groupe Société Générale, cu sprijinul Emerson Professional Tools.