Horia Tecău: Dacă respiri, ești bine

Horia Tecău merge în spatele gardianului care însoțește jucătorii la vestiare la finalul meciurilor. Se oprește din când în când pentru autografe. Unii oameni îl felicită, alții îl întreabă ce înălțime are. Băiatul care mai devreme lovea mingea verde aprins cu 200 de kilometri la oră, aici, pe culoarul dintre terenurile de tenis, pare timid. Răspunde încet și ridică privirea la fel de încet. Zâmbește doar pentru câteva secunde. Nimic de pe chipul lui nu arată rezultatul meciului.

E 4 iulie. Afară sunt în jur de 30 de grade Celsius și e trecut de ora patru după amiaza. Pe tricoul alb are pete mari de transpirație după o oră și douăzeci de minute de joc. Duce în spate geanta cu rachete racordate special pentru el, jucătorul român de tenis la dublu de 1,93 m, 90 de kg și 35 de ani care tocmai a câștigat primul meci la Wimbledonul din 2019.

Dacă ar termina acum cu tenisul, Horia ar fi împăcat cu el. La vârsta lui, alți jucători s-au retras deja, dar îi vine rar gândul aceasta în minte. E ceva care apare mai clar când se accidentează. Joacă tenis de pe la șase ani. Ziua lui se împarte între planificarea obiectivelor și identificarea soluțiilor, antrenamente și zboruri. E departe de familie și prieteni în majoritatea timpului. Vrea să se așeze locului, să împărtășească din experiența lui celor aflați la început de drum.

A câștigat trei turnee de Grand Slam, la dublu și dublu mixt, a fost numărul 1 mondial și campion la Turneul campionilor – are toate motivele să se oprească.

Doar medalia de aur la Jocurile Olimpice îi lipsește.

În 2016, la Rio, a luat argint în proba de dublu masculin, împreună cu Florin Mergea, prietenul lui din copilărie. Bucuria câștigului mai mic a fost mai mare decât tristețea ratării primului loc. De fapt, medalia de argint e tot un câștig. Înseamnă că ești a doua cea mai bună echipă din lume, că ești înaintea câtorva sute de echipe din lumea întreagă. Pentru un jucător de tenis, perspectiva din care privește e lucrul care face diferența între evoluție și regresie. Dincolo de Jocurile Olimpice, Horia împarte terenul cu olandezul Jean-Julien Rojer, Juls, cum i se spune. Clasamentul ATP la dublu la final de 2019 cuprinde aproape 2.000 de jucători. Pe locul șase apare numele lui Horia.

Așa că nu vrea să se retragă. Și-a ales un sport în care mereu rămâne ceva de învățat, însă probabil în niciun alt sport nu se întâmplă să simți atât de des înfrângerea ca în tenis. Săptămână de săptămână sunt meciuri de jucat, nu există sezoane ca la fotbal – ai un an competițional care durează aproape un an calendaristic. E doar o mică pauză în noiembrie-decembrie. Te oprești dacă te accidentezi sau nu vrei să joci, ceea ce li se întâmplă rar celor din Top 50.

La Wimbledon, unde m-am dus să-l văd jucând, șase echipe vor fi înfrânte: nu contează dacă în primul meci sau în finală ori dacă într-un meci de 50 de minute sau de patru ore jumate – contează că sunt șanse mai mari să fii învins decât învingător.

Horia știe azi că a pierde e parte din drum. Se simte mai echilibrat emoțional, dar mai provocat fizic. Din 2003, când a trecut la profesioniști, a adunat aproape 450 de victorii și 250 de înfrângeri, deci a fost învingător și înfrânt de atât de multe ori, încât nu mai arată pe chipul lui rezultatul meciului. Oricum, între „a face” și „a arăta”, va alege întotdeauna „a face”. Îmbătrânirea îl interesează mai puțin decât uzura fizică. Până acum câțiva ani, avea antrenamente mai lungi, dar acum e în căutarea celor mai potrivite exerciții prin care să ajungă la aceleași rezultate într-un timp cât mai scurt. Face orice ca să evite inflamațiile tot mai dese. Uneori, când merge la gimnastică medicală se întreabă și el ce se întreabă cei care-l urmăresc – „Horia, când te retragi?” –, dar asta este o întrebare pe care o poartă cu el orice jucător de cursă lungă, iar în vară urmează Olimpiada de la Tokyo.

„De fiecare dată când apare [întrebarea] trebuie să găsești în tine ce-ți dorești cu adevărat”, mi-a spus toamna trecută. „Acum eu sunt în momentul în care mă îndrăgostesc din nou de tenis și de plăcerea de a juca sănătos, și de a merge, și de a fi competitiv, și de a juca la Wimbledon meciuri din astea dramatice, și de a mă antrena, și de a încerca să trăiesc lucrurile astea din nou și asta mă motivează să mai încerc, să fiu acolo, și atunci renunț la întrebarea asta.”

În 2018 a avut ruptură pe fascia plantară a piciorului drept, o structură de rezistență a corpului care conectează călcâiul cu degetele de la picior. El, un om care aleargă zilnic, abia putea să pășească.

Atunci s-a întrebat mai des când se retrage, dar s-a refăcut și pentru că n-a fost singur. Când ești accidentat patru luni, „să vină partenerul la mine și să-mi spună: «Horia, du-te și fă-ți recuperarea, ia-ți cât timp ai tu nevoie, trei luni, patru, șase-opt luni, ia-ți cât timp ai tu nevoie ca să fii fit din nou, nu te grăbi să revii în circuit de teamă că nu joci, că pierzi puncte sau că eu m-aș duce să joc cu altul, te aștept aici. Când ești gata, vii înapoi și reluăm jocul.»”

Așa a făcut Juls, l-a așteptat.

---

Echipele de tenis la dublu au un punctaj care se reflectă în clasamentul pe echipe, dar fiecare jucător are și un punctaj propriu care trebuie îmbunătățit în vederea menținerii în top și a calificării la Turneul Campionilor sau la Olimpiadă. Punctele se atribuie în funcție de cât de departe ajungi într-o competiție și de tipul turneului, care poate fi de maximum 250, 500, 1.000 sau 2.000 de puncte – un Grand Slam. Punctele sunt extrem de importante, dar loialitatea este lucrul pe care Horia îl prețuiește cel mai mult în tenis.

„Asta e mai important decât a merge și a câștiga la Monte Carlo, săptămână de săptămână să fii acolo, pe podium, dar să nu ai lucrurile astea”, mi-a spus. „Poate să ai parteneri diferiți și să nu înveți toate lucrurile astea, să câștigi doar prin abilitățile tale sportive sau să-ți fie date așa niște șanse să câștigi, cum ar fi să câștigi la loto, dar tu să nu știi ce ai făcut ca să ajungi până acolo și atunci e posibil să strici tot foarte repede sau să nu înțelegi nimic.”

Poate tocmai de aceea echipele care ajung în top sunt echipe sudate, unde partenerii se așteaptă și se susțin în caz de nevoie, cum o fac americanii Mike și Bob Bryan, gemenii identici care sunt echipa cu cel mai mare palmares la dublu din istoria tenisului și unii dintre cei mai premiați sportivi din SUA. Anul acesta împlinesc 42 de ani și se vor retrage în vară, după US Open. Dar ei, ca și Horia și Juls, sunt un tip de echipă rar întâlnit, deoarece există mai degrabă jucători de dublu care joacă, de fapt, simplu pe terenul de dublu. Își văd de jocul lor, fără să aibă o comunicare cu partenerul. Unul joacă pe stânga, celălalt pe dreapta, își stabilesc pozițiile în teren pentru că e obligatoriu să o facă, dar asta e tot.

Câștigi ușor în fața unei astfel de echipe.

Tenisul la dublu presupune mai mult decât a aduce doi tenismeni împreună pe un teren cu o lățime de 2,74 m mai mare decât cel utilizat la simplu. Tenisul la dublu nu e un sport singuratic, cum spune Andre Agassi despre ce-a jucat el timp de 20 de ani.

Horia a avut puțini parteneri până acum. Îi place să fie statornic și să construiască împreună cu celălalt o relație, apoi un plan de bătaie. Un plan care înseamnă să învingă fiecare echipă din competiție, să câștige minge după minge, pas cu pas până la ultimul punct din ultimul set. Până la trofeu. Un plan care presupune să știe că se poate baza pe partener, chiar și când are o perioadă mai proastă ori o accidentare.

Loialitatea e valoarea pe care Horia și Juls și-au construit relația și care îi face o echipă solidă în circuit. Au câștigat Wimbledon în 2015 și US Open în 2017, pe lângă alte 20 de turnee ATP. La dublu e ca într-o relație de cuplu. E nevoie ca puterea să alterneze, deciziile să fie luate când de unul, când de celălalt. Nici o relație nu merge dacă unul ia în mod constant 70% din decizii, iar celălalt restul. Atunci când partenerii de dublu stau cu mingile strânse în pumni ori la gură sau când cel de lângă fileu face semne din degetele mâinii de la spate, echipa își stabilește strategia – în ce parte a terenului să plece serviciul, unde să lovească celălalt.

Horia e considerat stânca echipei, omul care își încurajează partenerul din priviri, care în 15 secunde îl calmează și motivează pe celălalt, stabilind și strategia. Orice secundă de enervare poate influența jocul. Te cerți cu arbitrul, te deranjează grimasa adversarului, ai pierdut primul serviciu, ai pierdut starea de flow, game-set-match.

Horia avea 30 de ani atunci când a câștigat primul Grand Slam, la Wimbledon. Dar, ca să ajungi aici, e nevoie să știi că un meci e doar un meci, tu ești cel care-i dai importanță. La ieșirea din vestiarele arenei centrale de la Wimbledon stă scris „If you can meet with Triumph and Disaster and treat those two impostors just the same” – asta e mantra pe care și-o repetă un tenismen de cursă lungă zi de zi ca să reziste în circuit.

Indiferent că au câștigat sau au pierdut, spune Horia, important e să se întoarcă după și să analizeze. „Ăia sunt centimetrii pentru care ne antrenăm, uneori antrenamentul e mental sau de execuție, de pauză, dar se poate întâmpla așa și să pierdem meciul. La fel, după ce s-a încheiat meciul, mă întorc la mine. Horia, jucătorul de tenis a pierdut meciul sau a învățat ceva din meciul ăsta, deci tot e o experiență câștigată, dar nu merge mai departe să joace următorul tur.”

 Râde și-i sclipesc ochii căprui-verzui.

„OK, și ce s-a întâmplat? Eu în continuare sunt bine, liniștit, aici, înăuntru.” Duce mâna la inimă. „Care-i problema? Respir, sunt bine.” Respiră, deci poate merge mai departe.

Horia și Juls au ajuns în punctul în care se antrenează pentru momentele în care le scade concentrarea în timpul meciului. Cele mai multe dintre meciurile pierdute sunt pierdute la un scor strâns. Lui Horia îi este remarcat serviciul impecabil și capacitatea de concentrare. La meciurile lui, auzi oamenii din tribune strigând „Good serve!”, „What a man!” și câte un „Hai, Horia” răzleț. Din players’ box, fizioterapeutul strânge pumnul la câte un punct câștigat și își exprimă încântarea în română: „Bine, bă, băiatule!”.

---

Când mergi la un meci, înțelegi puțin din structura demografică a locului. Numărul în creștere al migranților români determină și creșterea numărului de spectatori în tribună. Însă Horia jucătorul rămâne doar în mintea spectatorilor, deoarece meciurile ajung rar la cei de acasă, din fața televizorului. Uneori se întâmplă ca, intrând pe teren după un meci la simplu, să vezi că operatorii se retrag. Intri pe teren, iar camerele se închid.

Cine s-ar uita la un meci de tenis la dublu când grila de canale conține alte cinci, șase posturi sportive? Undeva poate se difuzează un meci de fotbal din Liga a II-a. Intri tu pe teren și cea mai mare parte a spectatorilor pleacă. Cine ar rămâne să urmărească un meci la dublu după ce-a stat țintuit în scaun cel puțin o oră la meciul de dinainte? Undeva, pe un teren alăturat, sigur joacă la simplu doi tenismeni care se privesc în ochi, se enervează, sunt ca doi lei în arenă, nu ca patru care cooperează ori își fac semne pe teren.

E nevoie de atât de mult efort ca să schimbi percepția asupra tenisului la dublu, încât nici nu știi de unde să începi. Când abia intrase în circuitul profesionist, Horia voia dreptate. Toți tenismenii se antrenează la fel de mult, sacrifică la fel de mult din viața lor personală, au aceleași dureri după un meci de patru ore. Atunci voia egalitate, acum vrea altceva.

Se bucură de joc și de tot ce construiește împreună cu Juls. Dincolo de diferența de câștiguri, jucătorii la dublu au mai puțină prioritate și la terenurile de antrenament, și la vestiare sau la numărul de acreditări. Dacă un meci se termină mai repede, dar camera în care se face recuperarea în căzi de gheață este ocupată, rămâi în soare sau în antecameră până se anunță prin stație că s-a eliberat. Aștepți, în realitate nu e mereu ca în meciurile de la televizor unde jucătorii ies imediat de pe teren.

La meciurile lui Roger Federer îi recunoști în players’ box părinții, cei patru copii, bonele, soția și antrenorul sau fizioterapeutul. În players’ boxul lui Horia poți recunoaște doar trei oameni – antrenorul, fizioterapeutul și un prieten. Dacă are doi prieteni, unul stă pe unde apucă sau intră acolo cu acreditarea altui jucător, care are doar antrenorul cu el. Jucătorii se organizează cum pot, spunându-și „dă-mi tu săptămâna asta la Madrid acreditarea ta, ți-o dau eu la Roma”. (Jucătorul de dublu beneficiază de trei acreditări, iar numărul nu e negociabil, cum este la simplu, unde jucătorul primește de la cinci acreditări în sus.)

Sindicatul jucătorilor de tenis, ATP Player Council, încearcă să schimbe lucrurile în ceea ce privește vizibilitatea jocului de dublu, dar schimbările vin greu. Totul înseamnă costuri suplimentare pentru organizatori. Un meci televizat înseamnă o echipă de filmare care trebuie plătită. În loc să filmeze un meci de simplu de două ore, trebuie să filmeze două meciuri de câte două ore. La meciurile de simplu de pe terenurile centrale este liniște profundă în tribune. Tot ce sparge tăcerea sunt aplauzele sau sunetele scoase de public la o minge ratată. Meciurile de la dublu sunt, de cele mai multe ori, jucate pe terenuri de antrenament, deschise, care permit un număr mic de spectatori. Uneori spectatorii sunt doar în trecere, se opresc să vadă cine joacă și merg mai departe.

Jucătorul de dublu joacă așa cum poate. Joacă atunci când lumea se foiește și atunci când în jurul lui se aud loviturile sau deciziile arbitrilor de pe terenurile alăturate, terenuri adesea despărțite de un rând de bănci și de un culoar de cinci metri. Horia observă lucrurile astea doar când e spectator. Când e pe teren, intră în tunnel vision, un proces care presupune mai mult decât îngustarea câmpului vizual. Lumea stă în loc. Mingea, partenerul și scopul sunt tot ce contează pentru el.

---

Când a început tenisul, tot ce conta pentru Horia era să câștige. La șapte ani nu căuta să înțeleagă ce s-a întâmplat. Voia să câștige și atât. Se enerva, țipa, dădea cu racheta de pământ. Abia după ce o spărgea își amintea că părinții lui au făcut eforturi să-i cumpere una mai bună. Îi părea rău, dar răul era deja făcut.

„Ai spart-o, asta e racheta ta acum. Ai spart-o, joacă cu ea spartă”, i-a zis odată tatăl său, când a venit acasă cu racheta crăpată după o criză de nervi.

Un timp, a mers cu ea așa la antrenamente. Îi era rușine de colegi și de antrenor, dar rușinea e un sentiment care n-are ce să caute în mintea unui tenismen. Sau în inima lui. Mulți tenismeni sunt considerați roboți, având o față împietrită, neștiind să zâmbească ori să se bucure. Dar Horia nu-și impune să nu zâmbească; e doar concentrat pe ce are de făcut. Nu vrea să piardă niciun moment concentrarea. Ce dacă un meci doar ce s-a terminat? Mâine va juca altul.

Va bea un pahar de șampanie și va pleca spre următorul turneu. Uneori se întâmplă să nu aibă timp nici măcar pentru a sărbători o reușită – check-inul pentru următorul zbor s-a deschis deja.

Una din calitățile lui este capacitatea de uitare. Intri cu stângul în meci, dacă te gândești că data trecută ți-ai bătut adversarul în două seturi. Sau că joci o finală pe care ai pierdut-o de trei ori în viața ta, consecutiv. Horia a pierdut finala de la Wimbledon în 2010, apoi a luptat să-și ia revanșa în 2011, apoi a crezut că în 2012 titlul de Grand Slam e al lui. Să ajungă acolo era ce-și dorise din copilărie. Să joace bine în Cupa Davis și la Wimbledon. Câștigase de două ori titlul la juniori, în 2002 și 2003, cu Florin Mergea – de ce nu ar fi câștigat și la seniori?

N-a fost așa ușor; a devenit campion la Wimbledon abia în 2015, când amintirea eșecului se ștersese.

În 2002 a fost pentru prima dată când a jucat tenis pe iarbă. Înainte de turneu, tatăl lui a găsit un teren de fotbal cu iarbă sintetică pe care s-au antrenat, auzind comentarii răutăcioase în jur. (România nu are nici azi un teren acoperit cu iarbă – Simona Halep tot la Wimbledon a învățat să joace pe iarbă, o suprafață mult mai rapidă decât celelalte.) Când se antrena acolo, pe terenul de fotbal, Horia nu avea timp să trăiască rușinea de a se antrena pe un teren nepotrivit. Bineînțeles că știa unde se află, mulți ani se visase fotbalist la FC Barcelona, se pricepea și la fotbal, dar alesese tenisul. Își scrisese într-un caiet că vrea să joace finala pe Central Court la All England Club. Avea în cameră postere cu Pete Sampras, idolul său poreclit Pistol Pete. Juls îi spune lui Horia The Sniper (lunetistul) – pentru aceleași calități – răbdare și precizie.

Dar „The Sniper” e un tip mărinimos. Când se va retrage, vrea să-i ajute pe ceilalți mai mult decât o face acum. Este ambasador UNICEF și donează acolo unde aude că e nevoie de bani, iar pe viitor vrea să facă mai mult de atât. A trăit inadecvarea de a veni dintr-o țară mică, fără o bază sportivă dezvoltată, fără un turneu competițional intern puternic. Îl doare când își amintește că în România se vorbește despre sport doar atunci când un român câștigă un turneu, o medalie.

Aici uitarea nu e mecanismul care-l ajută să meargă mai departe, este ceva care-l face să se întrebe ce va alege când va termina cu tenisul. Unde? Aici sau afară? Va duce o luptă de unul singur, fără finanțări de la Federația de Tenis sau de la Ministerul Tineretului și Sportului, sau una în care statul susține cluburile publice de tenis și oferă un cadru necesar dezvoltării celor private?

Știe foarte bine ce înseamnă diferența dintre noi și ceilalți.

La 14 ani a primit o bursă la Academia de tenis a lui Nick Bollettieri, IMG Academy, cea cu reguli stricte, cu zeci de terenuri unde se antrenaseră Andre Agassi, Boris Becker, surorile Williams sau Maria Sharapova. Bollettieri, considerat cel mai bun antrenor de tenis al tuturor timpurilor, fără să fi fost vreodată jucător profesionist, este cel care a înființat prima școală de tenis cu regim de internat, unde se antrenează juniori din toată lumea. Folosindu-se de abilitatea lui de a convinge antreprenori pasionați de tenis să-l finanțeze, Bollettieri a făcut saltul de la antrenamentele în parc sau la cluburile locale la cele într-un mediu competitiv, cu zeci de terenuri, săli de forță, antrenori, preparatori fizici și mentali, unde dieta și programul tenismenilor sunt personalizate și monitorizate, iar comportamentele care deviază de la regulă se sancționează imediat.

Horia a ajuns acolo în 1999 când, la noi în țară, condițiile de antrenament rămăseseră aproape aceleași ca atunci când se apucase el de antrenamente, imediat după Revoluție. În SUA conta mai puțin că fusese campion național la 10 ani. Cei mai mulți de acolo fuseseră campioni la ei acasă, doar că acum se aflau la mii de kilometri distanță, singuri, adolescenți, niște campioni în devenire. Niște adulți în devenire.

Aici contau puterea de muncă și rezistența psihică, două calități utile și acum.

Agassi a scris în cartea lui autobiografică, Open, că acel spațiu era o închisoare din care a încercat să fugă cu gândul de a se întoarce acasă. Din Florida în Las Vegas, 3.072,31 km. Și pentru Horia acomodarea a fost grea, dar n-a încercat să fugă. Nu avea unde. Florida – Constanța, 9.467,93 km.

Ce trăia îi depășea imaginația. Așa ceva nu ar fi avut niciodată în România. Acasă, antrenorii erau buni, aveau rezultate cu copiii cu care lucrau, dar ceva nu mergea bine. Experiența unui antrenor și talentul copilului nu sunt întotdeauna suficiente pentru a ajunge numărul 1 mondial – lipsa sponsorilor sau a susținerii din partea statului, a dotărilor din sălile de forță, inexistența unui circuit puternic de concursuri se simțeau din plin.

Antrenamentul nu reproduce condițiile unui meci real de tenis. La un concurs nu ai timp să arăți o lovitură perfectă după 40 ratate. Ai pierdut meciul în jumătate de oră, dacă faci asta. Mai mult, adversarul tău are același scop ca și tine, să câștige.

Horia era conștient de saltul pe care-l făcuse plecând de acasă, dar asta ajuta prea puțin acomodarea la IMG. Trebuia nu doar să reziste, trebuia să fie suficient de bun încât să rămână aici. Să se antreneze mult, să joace bine. Să aibă ceva din copilul care lupta ca să fie primit în echipa de fotbal a băieților din spatele blocului, acolo unde fratele lui mai mare își făcuse loc. Să fie politicos, ascultător, să respecte regulile și programul. O întârziere la antrenament însemna să strângă mingile de pe toate terenurile, uneori și din afara lor.

Pe atunci vorbea cu părinții de la un telefon cu fise, dintr-un oraș situat pe un fus orar diferit. Era atât de concentrat pe antrenamente, că n-a prea apucat să i se facă dor de familie. În vacanță, pleca acasă dacă avea bani de bilet sau nu era înscris la vreun turneu.

A învățat să spele, să gătească, să aibă grijă de el. A citit, și-a imaginat că e campion. Discuțiile cu antrenorii mentali sunt doar despre asta, despre a muta accentul de la de ce nu a ieșit o lovitură la cum să iasă următoarea? De la eșec la proiectarea reușitei.

De pe margine, lucrurile se văd simplu – mingea vine, tu lovești, dar orice acțiune are câteva etape în spate. Pentru jucătorul de tenis, atunci când mingea vine, decizia e deja luată, piciorul și brațul întinse, lovitura este știută demult. Este un răspuns internalizat. Totul trebuie să fi fost exersat de mii de ori mental și prin antrenament fizic. Senzațiile vizuale și proprioceptive, mușchii, totul e perfect aliniat cu scopul.

Scopul lui Horia la IMG a fost să fie campion. Avea 14 ani și împărțea același vis cu sute de adolescenți prinși în perioada cea mai tulburătoare a dezvoltării lor. Aceea a exprimării individualității, a nevoii de a fi diferit, de a nu te supune autorității. Adică nimic din ce putea exprima un bursier la IMG.

---

Horia e introvertit. Preferă interacțiunile unu la unu, în locul celor care apar în grupuri mai mari. Când e acasă, vrea liniște, vrea să stea cu prietenii, cu familia sau să urce pe munte. Caută să-și reducă timpul petrecut pe rețelele de socializare, își dorește să aibă timp să facă lucruri, nu să le arate. Atunci când termină o carte care îl impresionează se întreabă cum să facă să citească mai mult. Crede că cine s-a simțit inspirat de el, cine a vrut neapărat să-l cunoască, a ajuns deja la el. Lasă lucrurile să vină de la sine. E scindat. Trăiește puțin realitatea de zi cu zi a României, deoarece e plecat în turnee în medie 11 luni pe an, trăiește mai mult în lumea tranzitorie a zborurilor și aeroporturilor, dar mai ales în lumea antrenamentelor, a turneelor și a oamenilor pe care îi întâlnește acolo.

Tânărul introvertit a învățat să fie degajat, să râdă la interviuri, să facă glume. Când ne-am întâlnit prima oară, a spus că e curios să vadă ce întrebări îi pun, deoarece primește aceleași întrebări de fiecare dată, acesta fiind un motiv pentru care dă rar interviuri. Întrebările obișnuite sunt: cum a fost la turneu, când joacă împreună cu Florin Mergea sau la dublu mixt cu Simona, dacă l-a văzut pe Rafael Nadal dezbrăcat în vestiar.

Nu-l interesează să discute despre asta, dar îi place să vorbească despre lumea tenisului așa cum nu se vede ea la televizor. De exemplu, că la turnee ești penalizat dacă nu participi la sesiunile de interviuri stabilite de organizatori. Starea ta contează mai puțin decât faptul că publicul trebuie să știe cu ce gânduri ai intrat în competiție, cum te-ai simțit într-un meci sau ce planuri de viitor ai.

Horia a înțeles că e nevoie să fie un vorbitor bun, deși nu e în firea lui să iasă în față. „Eu, fiind o fire mai introvertită, nu aveam toate lucrurile astea natural și a trebuit un pic să le învăț pe parcurs și să încep să le fac, să am curaj să le fac, să văd cum funcționează și dup-aia să nu mai pot să mă întorc să nu le fac. Asta mă ajută în toate relațiile pe care le am… cu prietenii, cu părinții, cu o iubită. Am învățat asta prin dublu și e unul dintre cele mai mari câștiguri.”

La fel a înțeles și că e nevoie să intri zmeu într-o finală, chiar dacă ai îndoieli. Nu poți păși pe teren resemnat, nu ăsta e scopul tenisului, și nici al lui. El se luptă până la final, în ciuda faptului că oamenii de acasă nu știu la ce turneu e sau că uneori apar pe parcurs lucruri imprevizibile – Horia își vede de tenisul lui.

Lumea nu știe că pe terenurile cu zgură se întâmplă să-ți intre praf în ochi sau că oricând te poate lovi în corp sau în față mingea adversarului care servește cât de puternic poate el în acel moment. Faci o pauză de îngrijire medicală și reintri pe teren ca și cum nu s-a întâmplat nimic. Dar ceva s-a întâmplat, tu nu mai ești cel de dinainte de lovitură. Ți se rup adidașii în timpul unui ghem și joci atent la talpă, nu la partener, până la pauză. Sau se rup șireturile, iar piciorul tău nu mai stă strâns. Nici pentru acest tip de situații nu te pregătești la antrenamente și poate tocmai în capacitatea de resetare stă puterea tenismenilor.

Dacă ar fi roboți, nu ar câștiga niciodată în fața unei sarcini noi, netestate, iar uneori nici măcar nu e nevoie de o accidentare gravă ca să-ți ieși din ritm. Uneori e suficient doar ca adversarul să fie accidentat puțin – îl vezi pe cel din fața ta fără putere și te adaptezi la starea lui. Servești mai ușor de două ori, îi returnezi mai încet o dată și gata, ai pierdut ghemul. Sau adversarul joacă slab, iar jocul lui nu stârnește în tine lupta, nu-ți permite să intri într-o stare de flow.

E o chestiune psihologică, iar uneori accidentații câștigă în astfel de situații. Horia se bucură de tenis pentru că, dincolo de plăcerea pentru joc, tenisul i-a modelat caracterul și l-a adus unde este acum, un loc la care noi nu avem acces.

---

Suntem la Wimbledon, vara 2019. E trecut de ora 15, când trebuia să înceapă meciul din optimile Wimbledon pe care Horia și Juls îl joacă împotriva columbienilor Juan Sebastián Cabal și Robert Farah, atunci locul 3 mondial (după Wimbledon au urcat pe 1), dar meciul de dinainte nu s-a terminat. Tenismenii așteaptă în vestiare. Gândește-te cum era în facultate când întârzia un profesor la examen și ți se ducea toată concentrarea. Tenismenii învață să-și păstreze concentrarea și motivația, deoarece sportul lor ține mult de situații de moment – când joci pe un teren neacoperit, o ploaie ușoară poate întrerupe sau suspenda jocul. Regulile spun că trebuie făcut orice ca să se evite accidentarea jucătorilor, iar întreruperea poate însemna de la câteva minute la câteva ore, timp în care jucătorii trebuie să rămână concentrați, motivați, să aibă grijă de alimentația lor. 

Intru în players’ box și stewardul îmi verifică numele pe o listă specială. Mă așez în spate, la presă, dar stewardul îmi face semn să vin mai în față. Sunt pe lista invitaților jucătorilor, iar aceștia trebuie să fie aproape de ei.

Horia s-a obișnuit să fie singur. Rareori îl însoțește familia în turnee. Refuz propunerea, din spate pot observa mai bine ce se întâmplă, atât în teren, cât și în tribune, dar omul insistă și mă întreb dacă se vede pe fața mea că este prima dată când mă aflu la un turneu de tenis.

Poate 90% din populația României s-ar afla în aceeași situație. În acest moment, în România nu are loc nicio competiție masculină de nivel ATP, există doar 10 turnee ITF pentru juniori și turneul feminin BRD Open. Pare greu de crezut că Ilie Năstase a deschis clasamentului mondial în 1973, când a început era Open a tenisului profesionist.

La primul meci de la Wimbledon m-am așezat în locul antrenorului lui Horia, din greșeală. Fiind etapa inaugurală, s-a jucat pe terenurile deschise, terenuri unde există, în medie, câte opt bănci de patru-cinci persoane, de-o parte și de alta. Băncile sunt incomode, nemarcate cu locuri – stai unde apuci. Foarte puțini spectatori rezistă să vadă un meci întreg, așa că oamenii se ridică și pleacă, alții le iau locul, în timp ce jucătorii luptă pentru puncte.

Acum, că s-a înaintat în competiție și jumătate din jucători au plecat acasă, meciurile de la dublu s-au mutat pe terenurile mari. Terenul doi, pe care se joacă acum, are o capacitate de 4.000 de locuri și se umple încet, încet, dar tot rămân locuri libere. Pe terenul unui meci de tenis la dublu lumea nu se înghesuie nici în sferturile de finală, iar jucătorii nu au contracte de sponsorizare sau publicitate de milioane de dolari. E ca fotbalul din Liga a II-a, dar Horia e mulțumit cu asta. Le-a văzut pe toate în tenis.

E prieten cu Bruno Soares, membru în sindicatul tenismenilor, spune ce îl deranjează, dar nu investește timp și energie în a se bate pentru ca o problemă să fie rezolvată. Tenismenii sunt contractori independenți, merg la turnee, primesc bani pentru meciurile jucate. Nu merg, nu primesc nimic. Grand Slamurile adună din ce în ce mai mulți bani de la sponsori, din publicitate, drepturi de televizare și din vânzarea de bilete și suveniruri branduite, iar câștigurile celor care acced în finale și semifinale sunt tot mai mari.

Novak Djokovic, care va câștiga turneul la simplu, va pleca acasă cu o copie a trofeului și cu un cec de 2,35 de milioane de lire sterline. Simona Halep va face la fel, dar femeile au ajuns să primească aceeași sumă abia în 2007, Wimbledonul fiind ultimul din Grand Slamuri care a acceptat plata egală. În SUA, diferența s-a estompat în 1973. La dublu, cecul este pe echipă și are valoarea de 540.000 de lire. Indiferent de sumă, atât jucătorii de la simplu, cât și cei de la dublu, prin sindicat, fac presiuni pentru ca valoarea câștigurilor celor care părăsesc competiția din primul tur, a celor din calificări sau a lucky loosers (jucători care nu se califică pe tabloul principal al unui turneu, dar care participă în competiție ca urmare a retragerii unuia dintre calificați) să crească.

Există o solidaritate în rândul tenismenilor care poate fi explicată prin gradul lor de empatie. Atunci când dă mâna la fileu cu cel înfrânt, Horia se gândește mereu că, dacă ceva din jocul lui nu s-ar fi legat cum voia, ar fi putut fi el cel înfrânt. Mai mult, orice campion a avut, cel puțin în perioada de început, la trecerea de la juniori la profesioniști, probleme cu banii. Echipa de dublu care a pierdut primul meci jucat la Wimbledon a câștigat 12.000 de lire, din care trebuie plătiți antrenorul și fizioterapeutul, apoi cazarea și biletele de avion, întotdeauna mai scumpe la întoarcere, deoarece nu știi niciodată în ce fază a competiției pierzi și nu-ți poți planifica plecarea ca pe o vacanță.

---

Pentru că echipele se luptă pentru un loc în semi-finale, meciul este televizat pe Eurosport. Columbienii au foarte mulți fani, care fac o gălăgie infernală. Din players’ box-ul lor, iubita lui Farah, fostă jucătoare de golf, spune tare, la fiecare privire pe care i-o aruncă iubitul ei înainte să servească „Tu eres el forte, tu tienes el poder”.

În players’ box-ul lui Horia e liniște; nu e nevoie să i se amintească de puterea pe care o are atunci când servește. Cei care-i sunt aproape sunt serioși ca el. Le vezi în ochi încrederea. Pare că spun „Hai că poți”, așa cum îi spunea bunica atunci când îl însoțea la turneele din țară, în copilărie. Iar Horia chiar poate – poate să returneze o minge imposibilă, poate să câștige un punct chiar și atunci când între el și Juls apare o ezitare și fiecare crede că celălalt va lovi mingea, poate să salveze un punct atunci când nu-i dai nici o șansă.

Îmi e rușine că gândesc așa, că am complexul românului care nu crede că poate ajunge prea departe, deși mai devreme am văzut victoria Simonei cu Coco Gauff, tânăra de 15 ani care face senzație în circuitul WTA, și am înțeles că se poate. Se poate să joci bine pe iarbă, împotriva adversarului și a mulțimii. Simona a fost aplaudată pentru jocul ei impecabil, însă publicul a ținut cu Coco – e ușor să rezonezi cu cel diferit, la început de drum. Dar Horia își vede de meciul lui, fără să ia în seamă neîncrederea celorlalți.

Antrenorul adversarilor, Jeff Coetzee, a fost și antrenorul lui Horia, deci amândouă echipele au avut același tip de îndrumare, ceea ce face și mai grea diferențierea dintre ele acum, pentru că da, și ceilalți salvează mingi imposibile. De altfel, meciul se joacă umăr la umăr. Lumea aplaudă și scandează și, dacă mesajele nu ar fi în spaniolă, nu ai ști cu cine ține – la fiecare punct jucat intens, câștigat frumos, se aplaudă frenetic. Un domn trecut de 50 de ani, îmbrăcat ca un nobil englez, care, înainte de meci, m-a rugat să-i fac o poză, deoarece e prima dată când vine la Wimbledon cu sora lui, mă întreabă cu cine țin.

Îi dau mai multe detalii decât ar fi vrut să audă și, după cum reacționează, mă bucur că o fac. Îmi dau seama că, aici, Horia are parte de mai multă admirație decât în țară. Aud vorbind despre el oameni care nu au ecusoane de staff, nici badge de acreditare, oameni care-l urmăresc de ani de zile și pentru care jocul de tenis contează mai mult decât de unde vine.

Aud oameni promițând că-l vor urmări mai des în competiții. Stewardul face schimb cu un altul, dar, înainte să plece, vine să-mi spună că speră ca meciul acesta incredibil să se termine cum vreau eu. Dincolo de tensiune, este o atmosferă caldă în care-ți vine să-l îmbrățișezi pe cel de lângă tine doar pentru că se află acolo. Dincolo de tensiune, este o atmosferă caldă în care-ți vine să-l îmbrățișezi pe cel de lângă tine doar pentru că se află acolo. Nu contează ce limbă vorbește, pentru că înțelegem toți bucuria tenisului.

Unii oameni mărturisesc că tenisul la dublu este mult mai spectaculos decât cel de la simplu, ceea ce este des observat în competițiile între state, cum ar fi Cupa Davis sau nou înființata Cupa ATP. De cele mai multe ori, meciurile de dublu sunt cele care stabilesc cine înaintează în competiție. Dar aici, acum, se joacă pentru un loc în semifinale ca și cum calificarea ar garanta câștigarea trofeului.

Echipa Horia/Juls are cinci mingi de meci, dar columbienii le anulează pe toate, câștigând de fiecare dată punctul care ar fi permis distanțarea „alor noștri”. Așa îi spune un puștan român tatălui său la finalul meciului, când părăsesc tribuna. „Ai noștri” însă pierd după un meci de cinci seturi și 4 ore 32 de minute. Jucătorii sunt epuizați, pentru toți e un moment greu – unii au pierdut, alții trebuie să rămână concentrați pentru un alt meci.

Urmează ore bune de recuperare fizică ce implică băi în apă cu gheață, masaj, o alimentație potrivită și băuturi ce conțin vitamine, dar la perdanți trebuie gestionată și încărcătura emoțională pe care o ai atunci când crezi că poți face un lucru, lucrezi pentru asta, ești de cinci ori la un pas de a-l obține, dar nu-l obții.

Horia trebuie să iasă de pe teren și să uite de unde pleacă.

Vestiarele, antrenorul, fizioterapeutul, prezența lui în Londra îi vor aminti unde se află. Presa, mai întâi cea de aici, apoi cea din țară, îi va aminti cum a pierdut, îi va pune întrebări la care știe să răspundă. Ceva în jocul lui și a lui Juls nu a mers, concentrarea a scăzut undeva, i-a făcut să greșească. Nu o să rețină scorul, o să-și amintească doar că a fost egalitate la seturi și au pierdut în tie-break. Turneul de la Wimbledon este preferatul lui, dar trebuie să-l uite pe cel de anul acesta.

---

Horia respiră, e bine. După Wimbledon, a plecat în America. A ajuns în finală la turneul de 500 de puncte din Washington, dar a pierdut. La US Open, turneul de Grand Slam de pe continentul american, a pierdut din primul tur. Nu-i nimic, știe ce vrea. Vrea să se mențină în topul mondial, să mai câștige un Grand Slam, să se califice la un turneu unde ajung primele opt echipe din lume. Apoi vine 2020, anul în care împlinește 35 de ani și luptă pentru calificarea la Jocurile Olimpice de la Tokyo.

La jumătatea lui octombrie se întoarce în Europa și câștigă turneul Swiss Indoors de 500 de puncte de la Basel. Echipa intră în top opt al celor mai bune din lume și merge la turneul campionilor de la Londra, ATP Finals, ultimul turneu al anului. Își ia revanșa în fața echipei Cabal/Farah într-un meci la fel de incendiar. De data asta, tatăl său este în tribună. Când era copil, nu-i plăcea să meargă cu părinții la turnee, deoarece nu se putea concentra când îi vedea plimbându-se prin tribună din cauza emoțiilor.

Termină 2019 fără un trofeu de Grand Slam, dar 2020 începe cu   Australian Open. Pierde în turul doi al calificărilor, în fața unor australieni de pe locurile 82 și 88 care primesc un wild card. Când joci acasă, publicul îți dă energie și mai mult curaj. Totodată, când ești recunoscut ca unul dintre cei mai buni, toată lumea vrea să te învingă, iar dacă adversarul ajunge în turneu cu wild card, va da tot ce are el mai bun pe teren. Nu are nimic de pierdut, e un mare câștig că a ajuns acolo. Jucătorul tânăr se va motiva, văzând că se poate, va acumula puncte care-i vor permite participarea la alte turnee importante, iar jucătorul experimentat va înțelege unde are de lucrat. Poate la concentrare, ca întotdeauna, sau poate acum, la 35 de ani, tot mai mult la condiția fizică. Cei mai mulți dintre jucători sigur sunt mai tineri decât tine, nu poți pur și simplu lăsa tinerețea să însemne mai mult decât experiența.

Dar Horia nu se retrage. La începutul primăverii, pe lista lui au rămas câștigarea unui alt turneu de Grand Slam și a medaliei de aur la Olimpiadă. Pentru calificare, jucătorii trebuie să fie în primii 50 din lume, calculul punctelor terminându-se înainte de Roland Garros, la finalul lui mai 2020. Horia e clasat pe locul 20. Dacă intră în primii 10, califică automat echipa României de băieți.

E nevoie să joace bine la cât mai multe turnee în prima jumătate a anului ca să obțină cât mai multe puncte și să fie cât mai bine pregătit. Dacă într-un an competițional obișnuit, el alege turneele la care să joace, acum va calcula puțin mai mult decizia. Va juca și turnee de 250 de puncte, proximitatea geografică fiind un criteriu bun. Nu va merge la competițiile din America de Sud, să nu piardă timp pe drum și să trebuiască să se antreneze pentru a-și intra în formă, dar va merge la Montpellier, înainte de Rotterdam. Și așa trebuie să facă și posibilii lui parteneri – Florin Mergea sau Marius Copil. Odată calificat, Horia va putea juca și dublu mixt cu Simona, așa cum așteaptă poate mai degrabă presa decât publicul. „Olimpiada e, pentru mine, o competiție supremă”, mi-a spus Horia. „La fiecare patru ani, la fiecare 16 Grand Slam-uri se joacă o Olimpiadă și, dacă ești bun și sănătos, ai șanse să joci două, trei Olimpiade.”

La Olimpiadă câștigi bani doar dacă urci pe podium, însă fără să acumulezi puncte pentru clasamentul ATP, de aceea nu toți jucătorii sunt interesați de această competiție. Faptul că tenismenii de top fac o pauză de la turneele obișnuite este însă un lucru bun pentru cei care rămân să joace, deoarece au șanse mai mari să câștige turnee sau să ajungă în etape superioare, deci să acumuleze mai multe puncte ori să primească sume de bani mai mari decât ar fi reușit s-o facă într-un an neolimpic. Fiecare are ceva de câștigat, iar Horia vrea medalia de aur.

Horia nu se retrage în 2020, dar Jocurile Olimpice de anul acesta ar putea fi ultimele la care participă. Îi place să fie înconjurat de sportivi care se respectă, se apreciază, își recunosc unul altuia meritele, se felicită pentru execuții extraordinare, și-i place să lupte pentru țară, deși Ministerul Sportului, în an olimpic, a scăzut bugetele alocate unor federații sportive. Cea de tenis nu a primit nimic, dar ministrul anunță că există o rezervă de bani în cazul rezolvării problemelor de natură juridică ale federației. (Conducerea actuală a Federației de Tenis nu este recunoscută de Minister, deoarece în prezent este judecat un proces la adresa fostei conduceri a Federației, președintele ei fiind acuzat de fals, uz de fals, exces de putere și abuz de funcție.)

Horia stă departe de scandaluri. Vrea să câștige aurul pentru ce reprezintă țara pentru el, nu pentru jocuri de culise și orgolii. Pentru ca cei aflați la început de drum să găsească o motivație în reușita lui. Așa cum găsea el motivație în reușitele lui Andrei Pavel, cel mai bine clasat român după Ilie Năstase. De fapt, doar știind că Pavel se antrenase pe aceleași terenuri din Constanța i-a dat curaj. Dacă Federația nu-i ajută pe tineri, atunci o s-o facă el – prin muncă, seriozitate și încredere se poate să câștigi. Ce dacă ai pierdut meciuri dramatice la Wimbledon?

Dacă respiri, ești bine.

Diana Bădica este scriitoare, câștigătoare a bursei 100 Absolut Artists, care a ajutat-o la documentarea acestui material.