David Sedaris: Mă interesează comportamente umane fucked up

L-am mai văzut pe David Sedaris de două ori înainte de evenimentele lui din București din vara asta  (un performance show la ARCUB organizat sub umbrela The Power of Storytelling și lansarea în limba română a colecției sale de eseuri „Eu o să vorbește drăguț cândva”, tipărită de Editura Publica).

De fiecare dată când l-am văzut a fost la o lectură publică sau un Q&A despre munca lui, suma a 40 de ani de scris despre cele mai amuzante chestii pe care le vede în lume. Am vorbit puțin (și mi-a semnat niște înjurături românești pe carte), dar niciodată nu am apucat să petrec două zile și un strop cu el, discutând într-una despre chestiile care ne fac să râdem, familiile noastre dubioase, mamele noastre decedate și cum faci să ajungi un scriitor matur și sincer cu el însuși.

Am aflat de ce-i place să țină un jurnal și cum a ajuns la impresionantul număr de 155 de caiete, de ce îl interesează relațiile rasiale în America, cum alege ce să publice despre familia lui și de ce se ferește: de sentimente, de acordarea unei importanțe prea mari anumitor evenimente, de provocarea intenționată a unor reacții la persoanele despre care scrie și de a citi chestii scrise de alții despre el. Cu câteva luni înainte de lansarea unei cărți cu fragmente din jurnalul său început în 1977, Sedaris diseacă pasiunea lui pentru înregistrarea evenimentelor la care e martor și insistă că, deși are o carieră de succes, nu e un tip foarte inteligent.

*

Când ai început să ții un jurnal?
Am început să țin un jurnal în 1977, când aveam 20 de ani.

De ce atunci și nu mai devreme?
Eram într-o călătorie pe coasta de nord-vest a Pacificului cu un prieten, la cules de mere, și le scriam celor de acasă scrisori, dar mi-am dat seama că nu aveam cum să le dau o adresă pentru răspunsuri, așa că am început să-mi scriu mie. Am făcut așa în prima zi, apoi în ziua următoare, apoi în ziua următoare… Cunosc oameni care au început, la un moment dat, să țină jurnale și poate au reușit pentru câteva săptămâni sau luni, după care s-au oprit. Nu știu de ce eu nu m-am oprit, dar pur și simplu n-am făcut-o. Iar ideea de a nu scrie în jurnal e de neconceput. De exemplu, m-am trezit în dimineața asta și, pentru că sunt într-o călătorie, am coborât la micul dejun cu Hugh, prietenul meu. Dar, în general, nu-mi place să vorbesc cu nimeni dimineața înainte de a mă așeza la masa de scris. Așa că azi, după micul dejun, i-am zis lui Hugh că trebuie să urc înapoi în cameră să scriu puțin în jurnal.

Acum am și o carte în pregătire – o colecție de fragmente din jurnalul meu personal. Nu am inclus totul din jurnal, dar uneori sunt martor la ceva interesant și mă gândesc că oamenilor le-ar plăcea să citească despre asta.

Cu ce te ajută să ții un jurnal?
Cred că mă ajută, într-un fel, să „îmblânzesc” lumea înconjurătoare sau să pun lucrurile în perspectivă. Mă ajută să îmi rezolv niște lucruri. Nu e vorba doar de a înregistra tot ce se întâmplă. Deși, uneori, mă uit prin jurnalele mai vechi și găsesc o descriere a unui om care stătea pe scaunul de vizavi de mine în autobuz, iar descrierea aia mă va transporta înapoi în acel moment, așa cum poate să facă o fotografie. Dar nu sunt fotograf, nu fotografiez chestii. Am primit un iPod cu cameră foto acum câțiva ani și m-am gândit „super, acum pot să fac o grămadă de poze”. Am făcut trei. Nu e o chestie pe gustul meu. Când se apropie cineva de mine să-mi facă o poză devin furios. Apoi mă gândesc: de fapt asta fac și eu, doar că folosesc cuvinte și majoritatea oamenilor nu-și dau seama că scriu despre ei.

Citești autobiografii sau jurnalele altor oameni?
Da, îmi place să citesc jurnalele altor oameni. E această scriitoare, o tipă din Canada care a trăit mare parte din viață în Franța, pe nume Mavis Gallant. Îmi place să-i citesc povestirile, însă urmează să-i fie publicat jurnalul și am citit un pasaj în revista The New Yorker. Era atât de bun. Atât de bun. Și e doar un fragment despre o călătorie în Spania, dar are un asemenea spirit de observație și iubesc micile ei descrieri ale oamenilor pe care îi întâlnește. Abia aștept să iasă cartea.

Nu știu, când e vorba despre viața ta – ca în cartea asta pe care urmează s-o public – te întrebi adesea „cui îi pasă?”. Nu cred că ar interesa pe cineva că am luat patru aspirine ieri, dar faptul că nimeni din avionul cu care am ajuns în București nu avea o carte, o revistă, ceva de făcut în timpul zborului – asta ar putea fi interesant.

În general, prefer să scriu în jurnal atunci când nu pare să se întâmple mare lucru, pentru că ai sentimentul că creezi ceva din nimic. De exemplu, tot jurnalul meu despre ziua de azi ar putea fi despre cuplul ăla care a stat lângă noi la prânz și care, la final, a plătit separat. Sau despre ce se întâmpla între cele două chelnerițe care erau și surori, sau despre ospătarul care avea tatuaj cu „Made in Romania” pe ceafă. Nu mă deranjează să scriu câteva pagini despre așa ceva.

Uneori, se întâmplă lucruri importante și există acea presiune de a le descrie într-un anumit fel în jurnal. Mă gândesc cum să structurez textul, ca și cum ar fi o povestire. Iar uneori poate îi acorzi chiar prea mare importanță și asta ucide povestea. Pentru că, într-un jurnal, trebuie să ții minte întotdeauna că nu e o povestire ce trebuie publicată, e ceva pentru tine. Când mă uit la jurnalele mele de când eram tânăr, vai…

Nu-ți plac?
Nu. Bine, cred că e normal pentru o persoană tânără să-și caute „vocea” o perioadă. Ajungi să suni ca persoana X o vreme, apoi ca persoana Y… Dar mie mi-a luat 11 ani să-mi găsesc vocea și asta e muuuuult!

Cred că cel mai bun lucru la un jurnal e că îți arată ce te interesează cu adevărat. Adică, poate tu spui că ești interesat de politică și scrii chestii legate de asta pentru ca, atunci când mori și cineva îți găsește jurnalul, să creadă că ești persoana aia. Dar atitudinea asta se risipește în timp, când îți dai seama că jurnalul e ceva intim. De exemplu, mie nu-mi pasă să scriu despre sentimente. Chiar nu mă interesează sentimentele. Mă interesează comportamente umane fucked up. Cu cât mai fucked up, cu atât mai bine.

De ce?
Nu știu, întotdeauna am fost interesat de asta. E ceva ce împărtășesc cu membrii familiei mele. Când vine cu mine acasă, Hugh întotdeauna spune „nu pot să creeeeed ce căcaturi vorbiți între voi!”. Dar toți din familie avem un simț pentru chestiile astea. Și îmi place să petrec timp cu familia mea. E tare când ratez vreo fază dubioasă și unul dintre ei mă pune la curent: „ai auzit chestia aia?”.

Și de ce zici că ți-a luat 11 ani să-ți găsești vocea?
Eu am început să țin un jurnal în aceeași perioadă în care am început să citesc mai serios. Am mers la bibliotecă, mi-am făcut un permis și am început să citesc cărți. De multe ori citeam cărțile pe care ar fi trebuit să le citesc în liceu, dar pe vremea aia le consideram „temă pentru acasă” și nu aveam chef de ele. Iar acum vin oameni la mine, când semnez cărți, și îmi spun „știi, mi-am dat seama că vreau și eu să scriu” și le spun „una la mână, ar fi trebuit să te decizi să faci asta acum ceva timp și, a doua la mână, nu poți să fii scriitor fără să citești”.

Mulți scriitori zic asta. De ce crezi că merg mână-n mână?
Pentru că trebuie să înveți să seduci cititorul, să-l inviți în povestea ta. Cred că, în mod natural, suntem capabili să seducem un ascultător, dar să convingi un cititor să continue să citească – asta e ceva ce trebuie învățat. Și nu mă refer la vreo școală. Dacă îți pasă de cititor, o înveți cel mai bine citind alți autori.

Cât despre mine, când am început să țin un jurnal sunam ca mine. Apoi amicul meu Ted a început să scrie și am început să sun ca el. Apoi am sunat ca Raymond Carver, apoi ca Joy Williams, apoi ca Joan Didion … care era o stilistă atât de bună! Ca toți oamenii ăștia enumerați. Și erau ușor de imitat la suprafață, dar nu în profunzimea poveștilor lor. Abia prin 1987 mi-am dat seama că, OK, nu mă interesează subiectele X și Y și o să încetez să mă prefac că îmi pasă. Iar un lucru important în procesul ăsta a fost că am început să citesc ce scriam cu voce tare, ca să mă aud. Și când te auzi, te gândești „ugh, nu-mi place cum sună aici!”. Chestia asta m-a ajutat să fiu eu însumi.

În perioada aia mi-am dat seama că mă interesează subiecte legate de rasă în America, ceea ce o să se vadă în cartea pe care o s-o public. Faza e că, atunci când ești american sau intri în State, în aeroport, la vamă, ți se aruncă în spate o mantie grea, înmuiată în apă, pe care scrie „relații rasiale în America”. Și o porți în spate tot timpul, nu contează ce culoare are pielea ta. Iar crescând în Vechiul Sud, în Carolina de Nord, am devenit curios în legătură cu rasa. Parcă văd cum o să iasă noua carte și oamenii or să spună că sunt rasist.

De ce?
Păi, eram la o lectură cu public în Anglia și citeam ceva din jurnalul meu din 1968. Era duminică, iar eu, frații mei și tatăl meu ne întorceam de la biserică, eram în mașină și am trecut pe lângă un negru care…ne-a arătat ce avea pe sub haine. Omul și-a scos penisul și l-a fluturat în fața noastră, iar tata a întors mașina ca să trecem o a doua oară pe lângă el! Sora mea Lisa l-a întrebat la un moment dat, acum vreun an, „mai ții minte când ai întors mașina ca să-l vedem iarăși pe tipul ăla?”, iar el a spus „păi era MARE!”.

Am citit povestea asta în Anglia și femeia a venit țanțoșă la mine și mi-a spus „n-aș vrea să-ți stric distracția” – ceea ce înseamnă că vrea să-ți strice distracția – „dar de ce a trebuit să menționezi că era negru?”. Și i-am zis, știi, era 1968 în Sudul segregat, așa că era mare lucru ca un tip negru să-și scoată penisul în public, în fața unor copii. Și face reacția tatălui meu cu atât mai importantă. Iar tipa mi-a zis „OK, dar în altă poveste ai scris despre un tip negru care intră la Harvey Nichols (n.r. magazin de lux britanic) și-și cumpără un pulover de cașmir – acolo de ce ai menționat că e negru?”. I-am răspuns „pentru că era negru!”. Eu încerc să redau o imagine și am scris despre tip că era negru așa cum aș fi scris despre un chinez că e chinez.

În America și în Anglia, dacă menționezi cuvântul „rasă”, deja ești rasist.

Crezi că oamenii merg prea departe cu political correctness?
Cred că sunt crispați și se gândesc întotdeauna „dacă spun asta oare sunt rasist?” – moment în care o iau razna. Însă am observat că dacă citesc o povestire care îi face pe oameni s-o ia razna, nu mai sunt în stare să-mi urmărească narațiunea pentru că sunt prea ocupați crizându-se. Dacă e să fii onest, rasa e un subiect imens, cu care americanii se confruntă zi de zi. Să ne prefacem că lucrurile stau altfel – nu văd cum ne-ar ajuta. Și nu poți să te aștepți de la mine să nu observ tocmai subiectul ăsta. Oamenii trebuie să înțeleagă că, dacă vorbești despre rasism sau citezi un rasist, nu înseamnă că alea sunt gândurile tale. Totodată, unii au impresia că dacă Obama e președinte, toate problemele sunt în trecut și rasismul nu mai e predominant. E fascinant, știi? Aș fi tentat să pun povestiri din astea în carte, pentru că mulți nu-și dau seama că încă se întâmplă.

Crezi că se întâmplă la fel de mult ca în deceniile trecute? Crezi că oamenilor doar le place să creadă că s-au făcut progrese?
Am crescut în Carolina de Nord, iar când eram copil s-a pus un panou stradal cu Ku Klux Klan pe o parte a șoselei. Îl vedeam de fiecare dată când mergeam la mare. Panoul ăla a rămas acolo până în 1982! Pentru cineva născut în 1990, e istorie antică. Dar în 1982 eu aveam deja 25 de ani. E o chestie majoră, devenisem adult și panoul ăla tot acolo era.

Iar în jurnal, nici nu mi-am dat seama cât de mult scriam despre rasă. Cred că acum vreo 10 ani mi-am dat seama de tiparul ăsta, când mi-am făcut un „ghid” pentru jurnal – care numără 155 de caiete în prezent. Pentru că sunt atât de multe, mi-am creat acest ghid electronic în care scriu chestii de genul „15 octombrie – Tiffany îi spune tatei că vrea să fie polițist; 16 octombrie – am văzut o femeie căzând pe stradă”. Sunt niște propoziții care surprind esența a ceea ce am scris. Iar atunci când caut o poveste sau caut idei pentru un text, tastez niște cuvinte-cheie și găsesc ceva relevant. Pentru asta a trebuit, când am creat ghidul, să-mi recitesc toooate jurnalele.

Când lucram pentru povestea din The New Yorker despre sinuciderea surorii mele Tiffany, am tastat numele ei în ghid și mi-au apărut fraze de genul „Tiffany a venit de Crăciun acasă cu un ochi vânăt”, „Tiffany l-a pus pe iubitul ei să se cace pe peluza din fața casei”… Le-am citit pe toate surorilor mele și ne-am dat seama că era portretul unei persoane ABSOLUT nebune. Bine, toți din familie suntem nebuni, dar cred că suntem nebuni mai distractivi. Oricum, ghidul ăsta mă ajută când vreau să găsesc ceva anume.

Și acum îți recitești iar jurnalele pentru noua carte.
Da, nu cred că o s-o mai fac vreodată. Una e să te întrebi ce făceai în ziua asta, în 1987. Alta e să citești 155 de caiete scrise de tine.

Ce selectezi din ele pentru carte?
De fiecare dată când am lecturi publice, închei seara citind ceva din jurnalul meu. Iar dacă lumea râde, pun acel text într-un dosar.

Deci le testezi întâi.
Da. Iar dosarul respectiv e suficient de mare pentru a fi o carte oricum, însă editorul meu m-a sfătuit să mai adaug niște texte. Criterul de bază este: ceva o să ajungă în carte dacă este amuzant, deranjant sau dezgustător.

Scrii mult despre familia ta, despre Hugh. S-au obișnuit să scrii despre ei, cum reacționează?
Chiar i-am citit ceva lui Hugh ieri și mi-a spus „să nu cumva să ajungă în carte”. Dar nici nu mă așteptam să fie de acord. (râde)

Sunt anumite lucruri – de exemplu, o poveste amuzantă despre sora mea, Lisa, care includea ceva despre psihiatrul ei. Și m-am gândit „neah, n-o s-o includ”. Pentru că, deși Lisa spune cui apucă despre psihiatrul ei și e foarte deschisă, asta e alegerea ei.

Nu vreau ca cineva să aibă probleme în găsirea unui job din cauza poveștilor mele. Cum ar fi cealaltă soră a mea, Gretchen. Noi am început să ne drogăm împreună când eram foarte tineri și mare parte din relația noastră s-a învârtit în jurul drogurilor. Dar ea lucrează acum la primăria din Raleigh, unde angajații fac teste de sânge frecvent, pentru a descuraja consumul de droguri. Bineînțeles că ea n-a mai luat droguri de o grămadă de timp, dar n-aș vrea să-i fac viața grea. Scriu, în schimb, despre cum luam eu droguri când eram tânăr sau despre alți prieteni de-ai mei care n-au nicio jenă. Înainte de publicare, dau materialul și membrilor familiei mele să-l citească. Dacă nu le convine ceva, scot.

Pentru cartea asta nouă, vreau să le trimit tuturor oamenilor menționați acolo textele înainte de publicare. Găsesc totuși că oamenilor le place să scrii despre ei. Și, în plus, ai voie să faci greșeli într-un jurnal. Ca azi, la prânz: dacă eu zic că cei doi tineri care au împărțit nota de plată erau un cuplu, dar ei erau de fapt frate și soră, e OK. Nu e un reportaj, e doar perspectiva mea, experiența mea.

Sigur, recunosc că e rușinos să te înșeli, mai ales în legătură cu lucruri fundamentale. De asta, de fiecare dată când scriu despre Anglia, trimit editorului meu britanic totul pentru ca el să poată să-mi poată spune „asta pur și simplu e greșit”. Nu vrei să te înșeli când e vorba de lucruri ușor de aflat.

De asemenea, când scrii despre un alt loc îți dai seama câte generalizări faci. Nu e OK, într-o carte, să scrii „spaniolii sunt leneși”. Observațiile tale de început sunt generaliste și neinteresante. Devin interesante mai încolo, când te familiarizezi cu locul, când înveți limba… Nu vreau să-mi pierd timpul cu generalizări.

Ai un sistem atunci când vizitezi un oraș nou? Te uiți după ceva anume? Aici te așteptai să vezi orfani furioși.
Orfanii furioși și oamenii beți care se bat sunt exact ce-mi place mie. Comportamente fucked up, cum ziceam. E tare când se întâmplă pur și simplu, fără să te aștepți. Însă acum câțiva ani, când locuiam într-un cartier rău famat din Chicago, vedeam zi de zi bătăi și cele mai josnice atitudini. Expus la așa ceva zi de zi, am căpătat o viziune atât de sumbră asupra vieții. Credeam că toată lumea vrea să-mi facă rău, că toată lumea vrea să profite de mine. Era un cartier unde erau mulți oameni din regiunea Apallachia, din state precum Virgina de Vest, iar mulți dintre ei erau indieni. Și ceea ce aveau în comun erau alcoolismul și consumul de droguri.

Vedeam zi de zi oameni bătuți, sângerând, oameni cu abcese pe la ochi. Și tin minte că într-o zi eram la supermarket și mi-a scăpat din mână un dolar, iar un tip s-a repezit și l-a înșfăcat. I-am zis să-mi dea dolarul înapoi – eram student și nu aveam bani – și mi-a spus că nu mi-a luat niciun dolar, că mi se pare că am văzut nu știu ce. Avea și un ton amenințător. Apoi a ajuns la casa de marcat și și-a dat seama că îi mai lipsesc 10 cenți și s-a întors spre mine și mi-a cerut 10 cenți. Am rămas mască, i-am spus că nu-i dau nimic.

Cred că, pentru că sunt mic de statură, oamenii tind să se ia de mine și să-mi ceară bani. Oamenii își permit chestii cu mine pe care nu și le permit cu Hugh, de exemplu. Într-o zi eram cu Hugh în State, așteptam să luăm autobuzul spre Raleigh și am văzut un tip apropiindu-se de noi. Mi-am spus „hopa, sigur vrea ceva de la mine”. Și bineînțeles că mi-a cerut bani, a devenit cam agresiv. Pentru prima oară în mulți ani am vrut, deși știam că aș pierde, să mă iau la bătaie cu el. Și mi-am dat seama, adunând material pentru cartea asta nouă, că multe intrări de jurnal sunt despre oameni care îmi cer lucruri.

Când vezi comportamentele fucked up de care vorbești, tinzi să interacționezi sau observi de la distanță?
Depinde. Într-o zi, m-am trezit cu un tip la ușă, la casa mea din Anglia. Era tatuat pe față, ras în cap și mi-a cerut bani. Așa că m-am prefăcut că sunt servitor și i-am spus că proprietarii nu sunt acasă. M-a ajutat și accentul american. Asta a fost una din situațiile în care am interacționat. Dar nu o să mă duc la oameni să-i provoc să facă ceva fucked up, nu sunt genul.

Am însă multe întâlniri interesante cu străini. Cred că, dacă înveți să te bazezi pe propriile puteri și resurse, o să obții mai multe povești. Eu nu conduc, folosesc doar transportul în comun. Nu am fost niciodată singur într-o mașină. Uneori citesc chestii în fața unui public și oamenilor nu le vine să creadă că mi s-au întâmplat anumite lucruri, însă întotdeauna îi întreb „pentru că nu ți s-au întâmplat ție?” Știi, dacă mergi cu mașina singur, ești doar tu cu tine și ai control asupra mediului înconjurător. Dar când te aventurezi în lumea sălbatică, vezi atâtea.

Când merg în turnee, mi se dau șoferi. Într-o seară, un șofer m-a cules după un eveniment undeva în State și mi-a spus „știți, mi s-a zis să nu vorbesc cu dumneavoastră pentru că sunteți foarte obosit”. Și m-am gândit „lua-o-ar naiba pe agenta mea!”. Ea a făcut asta. Sunt tot felul de oameni care își pun clauze stupide în contracte, dar eu nu fac așa. Mie îmi place să vorbesc cu oameni. Am avut o tipă șofer acum câțiva ani, al cărui unchi avea o fermă de porci în Mexic. Și mi-a povestit că, în urmă cu mult timp, porcii au atacat-o pe verișoara ei de trei ani și i-au mâncat mâinile și picioarele. Iar acum, tipa e avocat, deși nu are mâini și picioare. Asta e o poveste fascinantă și n-aș fi putut s-o aud dacă nu mă conversam cu femeia! Sunt atâtea povești de genul ăsta în jurnalul meu – povești auzite de la alți oameni.

Pe când sentimentele ziceai că nu te interesează.
Cred că nu-mi pasă de sentimentele mele.

Nu le crezi importante?
Am făcut o supradoză de sentimente când m-am despărțit de fostul meu prieten… Am scris caiet după caiet despre despărțirea de el.

Trebuie să fie fascinante…
Oh, nu! Universitatea Yale vrea să-mi cumpere jurnalele și, uitându-mă peste cele din vremea aia, m-am gândit „nu am cum să las pe nimeni să citească așa ceva!”. Erau atât de plictisitoare și de patetice, eram ca o placă stricată. Prin asta treceam atunci, asta e. Aveam gânduri obsesive, îl uram, apoi mă suna și îl iubeam iar… Apoi l-am cunoscut pe Hugh și, doamne sfinte, jurnalul ăla e și mai și: „în sfârșit, știu ce înseamnă dragostea adevărată!”. Ar fi fost OK dacă aș fi avut 15 ani, dar aveam 34. Nu, am terminat-o cu sentimentele.

Sau, nu știu. Uite, când a murit sora mea, Tiffany, am încercat să dau un sens evenimentului ăstuia scriind în jurnal. Dar nu aș numi asta scriind despre sentimente, mai mult am scris despre reacțiile oamenilor din jur. Și am încercat un pic să-mi pun propriile sentimente în perspectivă. E dificil pentru că, de exemplu, atunci când a murit mama ta, ceea ce ți-a lipsit instantaneu a fost contactul cu ea, nu?

Da.
Eu și Tiffany nu mai vorbiserăm de opt ani când a murit. Era o persoană foarte dificilă, iar asta a făcut totul mai complicat. Mă gândeam „am voie să fiu trist?” sau „sunt o persoană oribilă dacă nu sunt și mai trist?”. Mulți oameni din afara familiei îmi spuneau că sunt un nenorocit, că nu am susținut-o, că puteam s-o ajut cu bani. Dar ei nu înțeleg diferența dintre prietenie și familie. Era atât de dificilă și mulți membri ai familiei noastre au spus, la un moment dat, „gata, trebuie să mă opresc, nu mai pot să mă supun chestiei ăsteia”. Pentru că de fiecare dată când vorbeai cu Tiffany, erai supărat câteva săptămâni. Iar sentimentele astea încă există în mine, nu trece nicio zi în care nu mă gândesc la ea. Dar nu scriu despre ea prea des.

Cred că jurnalul meu a ajuns să fie mai mult despre lumea înconjurătoare. A evoluat spre asta de mult timp.

Dacă aș auzi pe cineva publicând un jurnal în care se plânge tot timpul și povestește numai despre sentimente, aș zice că-i un căcat. Cine naiba ar vrea să citească asta? Dar aș citi un fragment despre un program TV folcloric din România, în care niște oameni dansează cel mai leneș dans pe care l-am văzut, legănând niște carafe în aer și având niște pălărioare amuzante în cap.

Totodată, dacă sapi și selectezi prin 40 de ani de jurnale, e ca și cum ai sculpta o persoană. Poți să faci persoana asta să fie oricum vrei: generoasă, iubitoare, înșelătoare. Eu controlez cum o să arate produsul final. Nu știu cât de bun o să fie portretul, pentru că e greu să te privești obiectiv. Acum ani și ani, am mers acasă la un prieten și am deschis o scrisoare trimisă lui de alt prieten comun. Mare parte din scrisoare era despre mine și spunea „așa m-am săturat de David și de arta lui seacă și depresivă”. M-am șocat: depresivă?!

Primești ce meriți dacă te uiți prin scrisorile sau jurnalele altora. Tot acum mulți ani, am citit jurnalul fostului meu prieten și includea o listă cu toți oamenii cu care s-a culcat ÎN TIMPUL relației noastre. Erau 17 nume, iar eu îi fusesem complet fidel. Multe dintre acele persoane erau prieteni de-ai mei, pe care îi șantajase să nu îmi spună nimic. Amuzant e că, înainte de asta, el mi-a citit jurnalul și ceea ce l-a supărat era că nu fusese menționat nici măcar o dată. Și avea dreptate, chiar nu scrisesem nimic despre el până la acel moment.

Hugh, pe de altă parte, apare des în jurnalul meu și întotdeauna îi spun că, dacă mor și îmi citește jurnalul și vede ceva urât despre el, trebuie să citească mai departe. Pentru că o să găsească mult mai multe lucruri bune decât rele. E la fel cu toată lumea: dacă ar exista o transcriere fidelă a gândurilor din capul tău, nici n-aș vrea să arunc un ochi. A fost foarte drăgut să petrecem ziua împreună azi, dar nu vreau să știu fiecare lucru care-ți trece prin cap, gen „ce bătrân arată David!”. Am ajuns să-mi dau seama că fazele astea oricum nu înseamnă mare lucru. Dacă stai mult cu cineva, poți să-i urăști acum și să-i iubești în cinci minute. Ți se tot schimbă gândurile. Nu sunt rănit de treaba asta.

Totuși, nu citesc nimic scris despre mine în presă. Am renunțat să fac asta prin anul 2000. Nu mi se pare că e treaba mea să citesc recenzii despre cărțile mele sau articole despre mine. Dacă sunt curios cum scrie un anumit critic, citesc ce-a scris despre altcineva. Eu dau și multe interviuri, iar uneori un reporter începe cu veșnicul „cum ai descrie scriitura ta?” și mă gândesc „fuuuuuck”. Schimb subiectul imediat.

Dar tu intervievezi oameni, scrii recenzii?
Nu, aproape deloc. Și nu spun asta ca să mă compătimești sau ca să mă contrazici, dar eu nu sunt o persoană foarte inteligentă. Am alte calități, dar nu sunt foarte răsărit și obișnuiam să încerc să ascund asta. Însă atunci când încerci să ascunzi așa ceva, se vede că ești un idiot. Odată cu înaintarea în vârstă, m-am împăcat cu situația și cu ce mă caracterizează. Pot să spun despre mine că-mi place bârfa, că sunt un căpcăun. Întotdeauna poți să te îmbunătățești în multe privințe, dar nu cred că poți să devii mult mai inteligent.

Depinde la ce te referi prin „inteligență”, nu?
Uite, de exemplu, cei de la The New Yorker îmi cer uneori să scriu recenzii de carte și întotdeauna refuz. Nu mă văd făcând asta. În primul rând, n-aș scrie de rău despre cineva doar pentru că pot. Și dacă îmi place o carte, când merg în turneu prefer să o promovez publicului direct, să le citesc din ea și să-i încurajez s-o cumpere. Uneori, invit și autorul să apară pe scenă împreună cu mine, cum am făcut cu Akhil Sharma în ultimul turneu. Le-am spus oamenilor „dacă vă cumpărați cartea lui Akhil, puteți să săriți coada atunci când semnez autografe”. Și am ajuns să-i vindem 100 de cărți pe noapte. Dacă îmi place cartea cuiva, fac chestia asta, îl vând eu însumi. La urma urmei, câți oameni o să citească o recenzie de carte și câți oameni care citesc recenzii chiar se duc să cumpere cărți datorită acelor recenzii? Dacă le spui că îi scutești de așteptat trei ore, e altceva.

Dar, nu, chiar nu sunt foarte inteligent. Cred că poți să trăiești cu asta.
Adică nu sunt atât de prost.

***
An evening with David Sedaris a fost un eveniment organizat sub umbrela The Power of Storytelling, conferința care aduce la București unii dintre cei mai buni comunicatori creativi și artisti care să ne arate cum putem construi povești mai bune, care să schimbe vieți și comunități.