De 15 ori octombrie

Anastasia avea 10 ani când Alex i‑a făcut primul portret alb‑negru, după o ședință foto cu tatăl ei, realizatorul radio‑TV Andrei Gheorghe. De atunci, Alex a fotografiat‑o în trei studiouri, cu vreo cinci alte aparate. Anastasia a studiat modă în Italia și Marea Britanie, iar acum lucrează la Londra. Undeva pe parcurs, proiectul lui a devenit proiectul lor. Mai jos, câteva piese de puzzle strânse dintr‑o întâlnire cu Alex și un apel pe Facebook cu Anastasia.

Anastasia Olaru: Toți prietenii mei apropiați știu că în fiecare octombrie dispar un weekend. Le zic: trebuie să fac poza. The photo. Înțeleg despre ce e vorba, dar niciodată nu le‑am arătat proiectul întreg, pentru că sunt cam timidă când vine vorba de el.

Alex Gâlmeanu: De fiecare dată, eu aranjam lucrurile. Dar cred că la ultimele 2–3 fotografii n‑am mai apucat eu să sun, a sunat ea înaintea mea: „Alex, vezi că pot în perioada asta. Ești OK?”. Speram să se întâmple lucrul ăsta, pentru că e genul de proiect pe care trebuie să ți‑l asumi.

A.O.: Când mă uit în trecut, o văd mai mult ca o amintire din copilărie, unde cei din jurul tău dictează ce se întâmplă. Țin minte că mereu mă ducea un membru al familiei acolo [la studio], era organizat de altcineva. Și acum parcă totul e mai mult organizat de mine, e responsabilitatea mea să găsesc bilet de avion, sunt puțin mai independentă.

A.G.: A existat un moment, nu‑mi aduc aminte la a câta fotografie, în care a avut o cerință pe care am înțeles‑o: să‑și aleagă singură fotografia. Până în momentul ăla, eu alegeam fotografia. A venit după una din ședințe, exact în momentul în care probabil conștiința de sine, emoțional vorbind, a crescut suficient de mult și mi‑a zis: Pot să aleg eu?

A.O.: Când vezi poze cu tine – mai ales în adolescență, când treci prin multe schimbări, și de personalitate, și fizic – poate nu ești mulțumit de ele. Cred că‑mi aleg poza de trei ani. Uneori mă și întreb: de ce nu te‑ai gândit mai devreme la asta? De când mă lasă Alex să‑mi aleg poza mă simt mult mai confortabil.

A.G.: Singura mea cerință a fost să nu schimbăm expresia corporală. Îmi place că ea e destul de neutră în cadrele alea. Niciodată n‑am intervenit asupra imaginii. Sigur, intervin că pun o lumină, că o încadrez, dar se machiază cum vrea, se îmbracă ea cum vrea, se coafează cum vrea. Ea alege cum vrea să fie și tocmai asta mi se pare important.

A.O.: Eu n‑am primit niciun fel de indicații de la el. Și chiar dacă‑l întrebam, mereu răspundea super‑candid și scurt: cum vrei tu, cum te simți bine, poartă ce vrei. Mi‑ar fi plăcut să fie mai multă structură, dar în același timp cred că și înțeleg care era tema și ideea cu care voia să meargă înainte. Să fie ceva complet natural, fără să fie regizat.

A.G.: Din punct de vedere strict fotografic, nu e vreo mare fotografie – e o lumină simplă, e o încadratură simplă. E genul de proiect pe care‑l poate face oricine, nici nu trebuie să fie fotograf. Dar performanța mi se pare tocmai că reușim să ne vedem. Eu o văd pe ea o dată pe an. E o surpriză când intră pe ușă. Fotografia e o urmă, o dovadă. Documentez, într‑un fel sau altul, întâlnirea asta cu ea.

A.O.: Mereu vorbim despre ce am făcut în ultimul an. Foarte simplu pus, cum o mai ducem. Anul ăsta am vorbit despre carieră, despre cum am început să lucrez la Net‑A‑Porter [platformă online destinată modei de lux]. El îmi povestește despre cum călătorește, despre fotografie. În felul ăsta mereu ne ținem la curent.

A.G.: Poate că fotografiile următoare vor fi din ce în ce mai dificile. Poate că o să plece mai departe de Londra. Sau poate că o să plec eu în altă parte a lumii. Oricum, așa, pentru mine, mi‑am zis că ăla va fi momentul când voi încheia proiectul: momentul în care din n motive n‑o să ne mai putem vedea. N‑o să sar un an. O să‑l închei.

A.O.: Am investit 14 ani în acest proiect și cred că ar fi mare păcat să renunț pentru orice motiv, dacă ar apărea vreunul. Alex zicea mereu că „o să facem poza asta până‑mi crește mie părul lung și alb. O să fiu un bătrân”. Nu cred că o să ne oprim vreodată.

A.G.: Pe măsură ce trece timpul, simt că e un lux, simt că aș vrea să‑l opresc cumva, să‑l înregistrez, să‑l documentez. Am intrat în filosofia asta care e destul de păguboasă, anume că timpul e tot ce am. E de departe cel mai important lucru pe care‑l pun pe masă în orice fel de situație. E singurul lucru pe care nu‑l mai pot recupera.

Chiar cred că am un soi de proiecțel nedus la capăt, dar major, care ia în considerare timpul din toate punctele de vedere. De exemplu, în 2013 am făcut o fotografie o dată pe zi, de fiecare dată la ora cinci după‑amiază, timp de 365 de zile, de la 1 ianuarie la 31 decembrie. E expus la mine la studio. Dacă mă uit la întregul an, la tot peretele ăla de 2013, mă copleșește. Încă. E un soi de energie inexplicabilă de care nu‑ți dai seama în momentul în care‑l faci, ci în momentul în care‑l vezi cu totul, pe perete. Pentru că fotografia are o caracteristică anume, e un declanșator de emoție, un declanșator de întâmplări, un declanșator de situații pe care le uiți dar, odată ce vezi o fotografie, îți revin într‑o cascadă stranie. Uneori nu e nici măcar despre ce se vede în fotografie, ci despre momente de dinainte, momente de după, momente din cursul zilei ăleia pe care le pui cap la cap doar pentru că ai văzut fotografia aia. Aveai nevoie doar de un mic imbold, doar de un început de frază.