De ce câștigă Germania?

Despre germani, un sondaj al Pew Research Center spune că sunt cei mai optimiști europeni în privința situației economice (a lor și a țării), singurii fericiți în UE și mulțumiți de liderii lor și de măsurile luate împotriva crizei. În plus, în toate țările din Uniune, cu excepția Greciei, sunt considerați cei mai de încredere europeni.

Acest dosar cuprinde mai multe materiale independente. Citește-le în ordine sau apasă pe titlurile din sumarul de mai jos, pentru a sări direct la ce te interesează.

• O vizită la ferma tradițională a familiei Weber
• Ce înseamnă sustenabilitate în agricultura germană
• Conştiinţa binelui comun
• O grădină urbană în Dortmund
• Lacul Phoenix a înlocuit o oțelărie dezafectată
• BMW Welt reflectă valorile brandului în tot ce face
• Gusturi locale la cutie
• Zentrum, cel mai mare parc tehnologic din Germania
• Cum s-a transformat Dortmund dintr-un oraș minier într-un centru pentru noi tehnologii
• Cum funcționează școlile vocaționale din Germania
• De ce sunt germanii punctuali
• Imigranții din Dortmund

---

Tradițional de Biberach

Fermele de familie din sudul Germaniei reuşesc să îşi păstreze tradiţiile şi să supravieţuiască pe o piaţă competitivă pentru că s-au aliat în organizaţii patronale puternice.

Paula weber coace pâine pe vatră în fiecare joi dimineaţă. Din 25 kg de făină de grâu şi de secară integrală face un aluat pe care îl amestecă cu seminţe şi îl coace în cuptorul de lut în pâini mari, chifle sau plăcintă bavareză cu smântână. Soţul ei, Josef, face focul – cuptorul e o căsuţă în sine în curtea fermei – şi după ce ajunge la temperatura potrivită scoate tăciunii şi îl curăţă pentru a putea pune pâinea. Abia au loc în faţa cuptorului şi ei doi şi paleta cu coadă lungă de iese pe uşă, pe care o foloseşte Josef pentru a pune şi scoate pâinea, dar gesturile lor curg firesc: Paula ia un boţ de cocă dintr-o ladă de plastic, unde a stat acoperită ca să crească, îi dă formă şi îl pune pe paletă. Cu grijă, Josef îl pune cu paleta în fundul cuptorului şi apoi o iau de la capăt, fără prea multe vorbe sau indicaţii. Fac asta împreună de fiecare dată, e un moment doar al lor într-o săptămână în care se împart între câmp, animale, magazin, clienţi, utilaje, angajaţi şi viaţa de familie.

Soţii Weber coc pâinea din cerealele pe care le cultivă respectând principiile agriculturii biologice şi o fac pentru familie şi pentru a o vinde în magazinul de la fermă. Plăcintele bavareze – un fel de pizza locală – sunt cu mere, zmeură sau şuncă şi smântână produse de ei şi sunt prânzul din acea zi și pentru ei, şi pentru internele şi angajaţii fermei.

Familia deţine trei ferme, toate în zona oraşului Biberach din landul Baden-Württemberg, chiar la graniţa cu landul Bavaria: una de vaci, pe care o administrează fiul lor cel mai mare, David, una de porci în grija fratelui Paulei, Georg, şi ferma principală, unde locuieşte mare parte din familie. Aici au animale şi păsări mici – iepuri, găini, curcani, dar şi un păun – terenurile pe care au opt culturi diferite, de la cartofi şi praz la rapiţă şi magazinul în care vând doar produse bio făcute de ei şi de alţi producători din organizaţia patronală Bioland.

Paula și Josef sunt căsătoriţi de 30 de ani şi au cinci copii adulţi, dar ferma există de la începutul secolului XIX. Au moştenit-o de la părinţii lui Josef şi au extins-o la 140 de hectare, din care doar 40 sunt ale lor, celelalte sunt luate în arendă de la biserică. Cu 140 de vaci de lapte, 85 de porci, 300 de păsări, plus culturile diverse, ferma valorează în jur de un milion de euro şi produce suficient pentru a oferi locuri de muncă la nouă oameni – toată familia, plus un imigrant polonez şi un tânăr cu dizabilităţi intelectuale venit în practică de la o şcoală specială din zonă – şi pentru a scoate un profit anual brut de 60 – 70.000 de euro.

Fermele tradiţionale ca aceasta sunt obişnuite în sudul Germaniei, unde 5% din agricultură este organică, lipsită de chimicale şi hormoni. Familia Weber face parte din Bioland, o asociaţie de producători ecologici, care îi asigură desfacerea produselor, ambalaje standard şi o voce în politica landului. Pentru a fi în Bioland, familia plăteşte o taxă anuală şi, cel mai important, se obligă să respecte normele ei ecologice, pentru că eticheta bio nu vine de la statul german, ci de la asociaţia din care faci parte, pe principiul autoreglementării. Dincolo de stan­dardele ecologice, familia Weber mai are un crez: nu cultivă pământul decât pentru hrană. Mulţi fermieri cultivă acum intensiv cereale pentru a fi transformate în combustibil – biogaz –, o afacere mai profitabilă decât agricultura tradiţională. David, fiul cel mai mare, care are 28 de ani, spune că din cauza acestei exploatări preţul pământului a crescut de două-trei ori în ultimii ani. Terenurile devin astfel inaccesibile fermierilor care vor să cultive doar mâncare şi care, pentru că au un profit mai mic, nu îşi permit să ofere atât de mult pe hectar.

Agricultura de familie este oricum în pericol pentru că, în multe cazuri, copiii nu vor să rămână la ţară şi să preia fermele de la părinţi. În cazul familiei Weber, doi dintre fii au făcut şcoli vocaţionale de agricultură – David pe creşterea animalelor şi Phillip, 23 de ani, pe cultivarea ecologică – şi au lucrat la alte ferme pentru a câştiga experienţă înainte de a lucra cu părinţii lor. Ceilalţi trei copii studiază sau lucrează în alte domenii şi ajută la fermă doar în perioade aglomerate, cu jumătate de normă. David, un bărbat energic care mulge singur cele 140 de vaci, de două ori pe zi, în opt stații de mulgere, n-a avut însă niciun dubiu că asta vrea să facă, chiar dacă tatăl lui nu i-a spus niciodată să devină fermier. Paula spune că şi-au asumat un risc când i-au trimis să studieze şi să lucreze în alte părţi, că puteau să nu se întoarcă acasă, dar că sperau că amândoi băieții vor fi fermieri, pentru că de mici nu îi puteau da jos din tractor.

germanii cheltuiesc doar 11,4% din venit pe mâncare (românii – 42%, conform Institutului Naţional de Statistică) și asta în special datorită lanţurilor mari de magazine care cumpără cantităţi uriaşe de materie primă la preţuri mici şi îşi permit să le vândă la fel, scoţând profit din cantitate. Producătorii mici, şi în special fermierii precum familia Weber, nu au nicio şansă dacă intră în competiţie pe piaţa convenţională, de aceea nici nu încearcă. Există însă o masă critică de consumatori care e mai interesată de calitate decât de cantitate şi pe ei se bazează Bioland, Demeter, Naturland şi alte organizaţii ale agricultorilor organici (Bioland e cea mai mare, cu aproape 6.000 de ferme şi alţi 1.000 de producători). Pe de o parte sunt oamenii din zona rurală care au crescut cu produse naturale şi ştiu ce cheltuieli implică agricultura tradiţională; la ei produsele ajung prin magazine precum cel al fermei Weber. Pe de altă parte sunt orăşenii care au început să se autoeduce despre calitatea mâncării, şi la care produsele ajung fie prin târgurile de duminică, fie prin magazinele online sau fizice specializate. Puţine supermarketuri vând produse bio certificate de organizaţiile locale, mai mult se găsesc EU-bio, o certificare europeană standard pe care producătorii locali o consideră o glumă (permite inclusiv folosirea seminţelor modificate genetic, câtă vreme sunt cultivate organic).

pâinea coaptă de paula şi josef se vinde în magazin, care e într-o parte a casei principale. Crăpată, rumenită bine de căldura din cuptorul de lut, arată exact cum trebuie să arate pâinea rustică. Carnea proaspătă de vită – sacrificată şi tranşată de Josef, care a învăţat să fie şi măcelar – luceşte roşie în vitrina frigorifică nu departe de brânza de capră produsă de o altă fermă din Bioland. Miercurea şi duminica, magazinul e închis toată ziua şi în rest e deschis trei sau şapte ore. Programul e cunoscut de oamenii din sat, care pe la trei încep să apară cu motociclete, biciclete şi maşini pentru a-şi lua carne şi brânză, mere sau iaurt. Mai găsesc aici şi delicatese, de la dulciuri de casă la condimente, toate bio, dar lumea vine în special pentru carne, căci familia anunţă calendarul sacrificărilor de la începutul anului şi ştiu când pot lua vită, porc, pasăre sau cârnaţi. La magazin ajută şi două femei din sat, voluntar, pentru ca Paula să fie tot timpul disponibilă să vorbească cu clienţii, să le povestească despre produse şi să le răspundă la întrebări.

Paula închide magazinul pe la șase. Cele patru ore pe care le-a oferit astăzi satului s-au terminat şi trebuie să se pregătească pentru întâlnirea de la biserică, unde merge să cânte la clarinet împreună cu mai mulţi enoriaşi. Va fi prima oară de la masa de prânz când va sta jos.  

---

Pământul, între moştenire şi eficienţă

Povestit Georgianei Ilie

Dr. Fritz Feger e fermier, dar nu aşa cum ţi-l imaginezi. E profesor la Universitatea de Ştiinte Aplicate Nürtingen Geislingen, în sudul Germaniei, iar ferma lui de 460 hectare, adică de vreo patru ori mărimea parcului Herăstrău, este lângă Hanovra, în nord. O administrează de la 500 de km distanţă. Scrie pe tema aceasta pe agroblogger.de şi are o abordare practică şi ştiinţifică a tendinţelor de producţie, distribuţie şi consum – cultivarea pentru biogaz, costurile ultimei mile în transportul alimentelor (cea pe care o face cumpărătorul) sau educarea copiilor despre originea mâncării. L-am întrebat ce înseamnă sustenabilitate în agricultura germană, o ţară în care oamenii relaţionează diferit cu pământul în sud şi în nord şi asta se vede în legislaţie şi în eficienţa fermelor:

Există un prag al sustenabilităţii. Dacă ai mai puţin de 150 de hectare per angajat, nu ai cum să te susţii. Ferma noastră, care e de fapt o cooperativă de trei ferme, e administrată de trei oameni: un manager şi un angajat la faţa locului şi eu de aici, care îi aloc cam 600 de ore pe an, adică o treime de normă. Şi noi suntem la limită. Cele mai multe ferme din nordul ţării sunt ultra-tehnologizate şi au raport mai bun.

Aici în sud se face agricultură de subzistenţă, loturile sunt mici, fărâmiţate de moşteniri succesive. Dar oamenii nu renunţă la ele. Sunt foarte ataşaţi de pământ şi mulţi preferă să facă o agricultură arhaică, de după serviciu, decât să îl vândă. Nu e eficient. Pentru ca un lot să îşi acopere măcar cheltuielile de cultivare trebuie să aibă cel puţin 8,5 hectare. Altfel, costă mai mult combustibilul să plimbi utilajele de la o fermă la alta decât să ari sau să prăşeşti propriu-zis. E diferit la fermele bio, unde preţul produselor le face mai eficiente.

În nord e altfel, pentru că nu vei găsi ferme tradiţionale, ci doar întreprinderi profesioniste. Legislaţia privind pământul e diferită. Deşi e tot proprietate privată şi poţi face ce vrei cu ea, de fapt nu poţi. Terenul arabil nu se împarte la moştenitori. Rămâne la unul dintre ei, care îşi asumă răspunderea pentru integritatea fermei – nu trebuie să le dea fraţilor decât o compensaţie. În schimb, nu are voie să vândă.

Dacă vinde, trebuie ca în acelaşi an fiscal să cumpere un teren arabil cel puţin egal ca suprafaţă sau să le dea celorlalţi moştenitori partea lor. E o atitudine diferită faţă de agricultură. Se consideră că pământul nu e cu adevărat al tău, ci al comunităţii pe care o deserveşte. Integritatea lui trebuie protejată pentru binele generaţiilor viitoare. E o abordare anti-individualistă care a salvat agricultura din nord şi a eficientizat-o.

---

Diferenţele care contează

Înainte de politicile economice, Germania are avantajul conştiinţei binelui comun.
De Georgiana Ilie

Prima oară când am fost în Vest mi-am petrecut tot timpul făcând conversii moneda locală-leu şi minunându-mă că nu erau hârtii pe jos. Curăţenia asta mă frapa şi mă umilea în acelaşi timp, pentru că eram conştientă că e o sechelă de om dintr-o ţară subdezvoltată.

Au trecut de atunci 12 ani cu multe călătorii şi nu cred că m-am mai gândit vreodată la curăţenia stradală ca la o minune. Era o mulţime de alte lucruri de care să mă bucur – mâncarea, obiceiurile, obiectivele turistice. Asta până am călătorit ca reporter în Germania ca să văd de ce funcţionează economia lor.

Am început să mă uit la sisteme – educaţie, agricultură, industrie – pentru că aşa părea logic: ai legi, politici, infrastructură şi servicii care influenţează calitatea vieţii. Dar apoi am remarcat lucrurile mici, de fiecare zi. Oamenii în scaun rulant se mişcă independent prin oraş. Persoanele cu dizabilităţi intelectuale lucrează în servicii şi nimeni nu se enervează că e coada înceată. Toată lumea staţionează pe dreapta pe scările rulante. Vânzătorii dau restul fix. Şi nimeni nu aruncă hârtii pe jos.

M-am păcălit de multe ori în ultimii ani că nu sunt diferenţe de fond între noi şi ei, vesticii. Abia când m-am uitat la lucrurile esenţiale – cum tratăm cei mai vulnerabili cetăţeni, cum ne respectăm reciproc, cum întreţinem spaţiul comun – mi-am dat seama că, oricâte progrese economice am face, vom fi mereu cu o treaptă sub ei pentru că nu avem, ca naţiune, conştiinţa binelui comun.

---

Grădina domnului Sattler

Unul dintre lucrurile care-ţi sar în ochi când te plimbi prin Dortmund sunt pâlcurile de căsuţe cu câte o grădină mică în faţă, întinse meticulos pe hectare întregi. De la distanţă, par nişte locuri de joacă pentru copii.

De fapt, sunt grădini împărţite în parcele de aproape 200 de metri pătraţi, pe care locuitorii le închiriază şi pe care cultivă legume, flori sau, pur şi simplu, un petic perfect de gazon. Prin lege, aceste terenuri, chiar dacă unele sunt destul de mari şi în mijlocul oraşului, nu pot avea altă utilizare. Cu alte cuvinte, niciun mall n-o să apară aici prea curând. 

Herbert Sattler e posesorul uneia dintre cele 230 de parcele ale grădinii urbane din cartierul muncitoresc Nordstadt, din nord-vestul Dortmundului. E trecut de 65 de ani, pensionar şi a lucrat 35 de ani la oţelăria Hoesch, cea mai mare din oraş.

Astfel de grădini urbane nu sunt ceva specific german – există în mai multe oraşe din SUA, Japonia, precum şi-n alte oraşe europene. În Germania, primele au apărut în Leipzig, pe la 1864, când un medic ortoped le-a recomandat părinţilor să-şi ducă copiii să facă mai multă mişcare în natură. Câţiva cetăţeni au format o asociaţie şi au făcut un loc de joacă la marginea oraşului. După doi ani, unul dintre ei a avut nemţeasca idee de a parcela o parte din teren pentru ca cei mici să se joace şi de-a grădinăritul. Copiii s-au plictisit repede, dar părinţii le-au luat locul şi, în timp, au mărit terenurile, le-au îngrădit şi şi-au construit câte un mic şopron pentru unelte.

În timpul războaielor mondiale, astfel de grădini au contribuit la asigurarea hranei pentru o bună parte din locuitorii oraşelor. Apoi, în perioada industrializării, era o practică frecventă ca muncitorii din mine sau oţelării, care locuiau în blocuri, să primească astfel de grădini pentru a se relaxa în timpul liber.

E şi cazul lui Sattler. Pe parcela sa, fostul oţelar are o căsuţă cu o singură cameră, practic o bucătărie de vară, cu un frigider, aragaz şi o masă cu câteva scaune. Pe pereţi are poze cu nepoţii. „E un loc foarte bun pentru copii”, spune el, „păcat că mai multe familii tinere nu închiriază astfel de grădini”. Vine aici în fiecare zi cu vreme bună, deşi acum 10 ani s-a mutat din cartier. În curte, pământul e proaspăt săpat, iar aleea către casă este încadrată de flori. Până acum trei ani, cultiva legume, dar în urma unui accident chimic petrecut la o fabrică chiar peste gard de grădină, municipalitatea le-a interzis să mai facă asta o vreme. S-au reapucat anul acesta, de probă.

Grădina din care face parte parcela lui Sattler, ca şi celelalte aproape 100 de grădini din Dortmund, e organizată sub forma unei asociaţii. Cine vrea să închirieze trebuie să devină membru. Sattler plăteşte 325 de euro pe an: chirie, apă, curent, plus accesul la fondul comun de unelte. Deşi nemţii nu mai sunt la fel de interesaţi ca pe vremuri de aceste grădini, mulţi imigranţi au început să le ia locul. Vecinii din dreapta sunt un cuplu bătrân de ruşi, ceva mai încolo e un italian, iar în asociație mai sunt polonezi, croați și mulți turci. „Multikulti, multikulti”, spune Sattler râzând.  

---

Plan lacustru

Lacul Phoenix – o întindere liniștită de apă cu maluri terasate, pline de vile şi clădiri de birouri, înconjurat de zone de promenadă și piste de bicicliști – e primul pe lista de obiective musai de văzut pe care ţi-o face orice locuitor al Dortmundului când îl întrebi despre transformarea prin care a trecut oraşul în ultimii 10 ani.

E în cartierul Horde, unde trăiesc aproape o treime din cei 570.000 de locuitori, un cartier muncitoresc format în jurul unei foste oţelării. Municipalitatea avea încă din ’99 un plan urbanistic care presupunea amenajarea unui lac pe o parte din suprafaţa oţelăriei (închisă în 2001) şi ecologizarea râului Emscher, folosit sute de ani drept canal de colectare a deşeurilor menajere.

Pentru a implementa proiectul au făcut ceea ce fac de obicei oraşele germane când au de dus la capăt o investiţie pe termen lung: au înfiinţat o companie privată, subsidiară a principalei companii a municipalităţii. În Dortmund, toate utilităţile, de la transport, la energie, sunt asigurate de Dortmunder Stadtwerke AG, o companie la care acţionar unic e oraşul. DSW21, cum e branduită, e echivalentul unei regii autonome româneşti, cu diferenţa că managementul e numit prin concurs, pe o perioadă îndelungată, cu bugetul şi activităţile evaluate periodic, şi fără a putea fi concediat discreţionar.

„Încercăm să ne folosim de ce-i mai bun din ambele lumi [public şi privat] într-un mod democratic”, mi-a explicat ghidul meu, un profesor de urbanism, atunci când l-am întrebat, nedumerit, dacă asta e soluţia lor de a proteja proiectele de influenţa politicului sau doar o metodă discretă de subvenţionare din partea statului. „Ce-i drept, UE nu e foarte fericită cu practica asta, dar pentru noi funcţionează şi suntem fericiţi cu ea”.

Compania a cumpărat cele 96 de hectare ale oţelăriei cu 15 milioane de euro şi a vândut instalaţiile unui cumpărător din China. În mai puţin de un an, oţelăria a fost dezmembrată bucată cu bucată şi remontată undeva la nord de Shanghai. Proiectul presupunea realizarea unui lac de 24 de hectare, care să aibă în jur o zonă rezidenţială de lux, spaţii de birouri şi agrement. Investiţia a fost estimată la 168 de milioane de euro – cea mai mare parte din ei au fost acoperiţi dintr-un program de dezvoltare finanţat de UE și de guvernul federal german şi landul Renania de Nord – Westfalia. Compania plănuia să facă profit de pe urma vânzării terenurilor de pe marginea lacului.

În 2006 au decopertat pământul îmbibat de chimicale şi l-au depozitat într-un înveliş etanş pe care apoi l-au acoperit cu sol curat, transformându-l într-un deal înverzit, pe malul lacului. În toamna lui 2010 a început umplerea lacului. Toate cele circa 1.000 de terenuri pentru construcţii rezidenţiale au fost vândute, iar astăzi aproape toate casele şi clădirile de birouri sunt finalizate. „O casă aici costă 400 de mii de euro” mi-a spus profesorul. „Sunt cele mai scumpe din Dortmund. Dar tot sunt mai ieftine decât în München.”  

---

Totul e marketing

Angajaţii BMW Welt, o clădire futuristă imensă de lângă parcul olimpic din München, spun că cel mai mult le place să se întâlnească pe holurile complexului cu grupurile de şcolari care vin la cursurile tehnice. Sunt îmbrăcaţi toţi în tricouri albastre pe care le primesc la intrare şi au diferite instrumente în mâini pentru a vedea cum se folosesc şi pentru a construi, la sfârşitul turului prin diferite departamente – de la Rolls Royce la motociclete BMW – o maşină. Una întreagă. Cursurile sunt organizate împreună cu şcolile din Bavaria şi sunt integrate în curriculă.

Thomas Muderlak, directorul BMW Welt, spune că e interesat ca viitorii adulţi să înveţe despre tehnologie, mobilitate şi implicaţiile condusului asupra mediului şi că e normal ca Welt să ofere această experienţă, pentru că şcolile nu au tehnologia pe care o are BMW. Dincolo de cursuri, la Welt se organizează duminici cu activităţi de familie, se pune spaţiul la dispoziţia cluburilor de motociclişti şi se fac seri de operă.

Toate fac parte din misiunea de marketing a BMW Welt: să ofere vizitatorilor o experienţă directă a valorilor brandului. Nu e şi nici nu se prezintă ca o politică de responsabilitate socială corporatistă, chiar dacă a devenit, de când s-a deschis în 2007, un centru comunitar şi educaţional pentru München şi unul dintre cele mai vizitate obiective turistice ale landului Bavaria.

Muderlak e strict cu rolul Welt – marketing, nu vânzări. Nu poţi cumpăra maşini de aici; poţi eventual afla unde să te duci să îţi iei. Lipsit de presiunea vânzării, rolul complexului în comunitate s-a dezvoltat natural. Dar asta nu înseamnă că n-are impact şi în business: Muderlak ştie câţi din cei peste 2,5 milioane de vizitatori anuali îşi cumpără maşini după vizita la Welt. Nu dă cifra, dar spune că e mulţumit. Vrea ca în următorii patru ani BMW Welt să fie un reper de interacţiune cu publicul şi pentru alte branduri, auto sau nu. Deocamdată, Apple îşi face toate evenimentele din München în clădirea lui.  

---

Gusturi locale la cutie

De Georgiana Ilie

Gutesvonhier.de. Nu trebuie să ştii cine ştie ce germană ca să deduci că înseamnă „bun de aici”. „Aici” sunt împrejurimile oraşului Ulm din landul Baden-Württemberg, în sudul Germaniei. „Bun” e ce produc fermele de familie: vin spumant de pere, prăjituri făcute în casă, chutney de mere sau jeleu de chili, salam şvăbesc, muştar cu cimbru, tării de fructe. Produsele sunt împachetate în recipiente mici, cât să încapă vreo cinci-şase într-o cutie de lemn botezată Schwäbische Genießerbox – cutia gurmandului din Şvabia (numele regiunii istorice). Cutiile sunt vândute companiilor din regiune, ca să le dea în dar partenerilor.

Iniţiativa aparţine unei platforme online, reg.io, care promovează fermele locale axate pe produse tradiţionale sau artizanale care, dacă nu sunt membre în vreo asociaţie patronală, nu au cum să îşi vândă produsele dincolo de sat. Hendrik Maechler, unul dintre iniţiatori, spune că ideea cutiilor le-a venit când au văzut câte produse artizanale de calitate se fac în regiune şi ce potenţial au. S-au orientat spre companii pentru că au intuit că sunt interesate să promoveze produse din regiune; ţine cumva de mândria locală.

Serviciul a început în 2012, dar deja primesc comenzi constant şi au externalizat asamblarea cutiilor către un atelier dintr-un institut de sănătate mintală, unde sunt angajate persoane aflate într-un program de reabilitare (în România astfel de instituţii se numesc „atelier protejat”).

Scopul pe termen lung e să creeze o piaţă pentru produsele premium de la fermele locale – de aceea fiecare produs e etichetat cu numele şi contactele producătorului – dar, până atunci, Gutesvonhier.de se mulţumeşte să le ofere fermierilor un venit constant şi să îi pună faţă în faţă cu orăşenii gurmanzi.

---

Zentrum, un centru all inclusive

Ce face cel mai mare Parc tehnologic din Germania și ce înseamnă asta pentru Dortmund.

Technologie zentrum, parcul industrial aflat în continuarea campusului Universității Tehnice din Dortmund, este cel mai mare din Germania. Are o suprafață de 120.000 de metri pătrați de birouri și laboratoare, închiriate de aproximativ 280 de companii de IT, nanotehnologie, bioinginerie și logistică.

Cu zecile sale de clădiri joase, lunguiețe, înconjurate de verdeață, în care lucrează peste 8.000 de oameni, parcul nu arată deloc așa cum ți-ai imagina că ar trebui să arate viitorul. Dar e exact viitorul de care Dortmund avea odată nevoie.

La începutul anilor ’80, când industria grea era pe ducă, în Germania a început un boom al centrelor de inovație în tehnologie. (Sunt 400 în toată țara, multe în zona Ruhrului.) Când le vezi adunate pe-o hartă, ca ouăle într-un coș, aproape că simți disperarea celor care, în urmă cu 30 de ani, căutau soluții salvatoare pentru economia regională.

Cei din Dortmund l-au început pe al lor în ’84, când au în­fiin­­țat o companie privată care să atragă investiții în domeniul noi­lor tehnologii, oferind spre închiriere spații de birouri și laboratoare gata utilate. Acționarii companiei sunt municipalitatea cu 46,5%, șase bănci locale, Camera de comerț, Universitatea Tehnică și cea de Științe Aplicate.  

„Scopul parcului e unul singur: să transforme ideile și rezultatele cercetărilor ce vin din mediul universitar în produse marketabile”, spune Simone Herrmann, cea care trebuie să explice conceptul numeroșilor vizitatori. „Singurul lucru pe care-l facem, sincer, e să închiriem spațiu și echipamente unor companii axate pe tehnologie.” Pentru companii e un pachet all inclusive: în schimbul unei chirii lunare de 10 euro pe metru pătrat pentru birouri și de 14-16 euro pentru laboratoare echipate, chiriașii primesc de la pază și curățenie, la servicii administrative și consultanță. (Companiile la început de drum nu-și permit echipamente de sute de mii de euro, așa că Parcul le cumpără din finanțări europene sau fonduri guvernamentale. Numai în laboratoarele de biomedicină s-au investit circa 70 de milioane de euro.)

Parcul, spune Herrmann, este dedicat companiilor mici și mijlocii cu până în 250 de angajați și o cifră de afaceri sub 50 de milioane de euro pe an. Există și o componentă de incubator în care start-upuri selectate de board nu plătesc chirie în primele trei luni, și apoi doar jumătate în următoarele trei, timp în care fondatorii sunt ajutați să-și pună la punct planul de afaceri.

Prin Zentrum au trecut până acum vreo 600 de companii, iar rata de insolvență este sub 5%. Printre actualii chiriași sunt un producător de microcipuri, companii de software pentru industria auto sau o companie care produce o sită pentru inhalatoarele de astm, atât de fină încât substanța pulverizată nu mai ajunge și în stomac, ci doar în plămâni.

„Mulți se plâng că s-au băgat multe subvenții în Parc”, spune Herrmann, „dar e demonstrat că anual la oraș se întorc 20 de milioane de euro în taxe, iar fiecare euro cheltuit din bani publici se întoarce înșeptit în învestiții private care se fac în Dortmund datorită Parcului”.

Nu totul e roz. Anul trecut, o companie de nanotehnologie a plecat, pentru că există centre dedicate exclusiv nanotehnologiei, mai ales în sudul Germaniei. „Nu vreau să-ți spun povești. Încercăm și noi, dar sunt unii care fac o treabă mai bună.”

Totuși, marea lor problemă e alta. „Nu avem suficiente locuri de parcare”, râde Herrmann. „Am crescut prea repede și prea mult, și acum 20 de ani nu ne-am gândit că o să lucreze aici 8.500 de oameni și că toți vor veni cu mașina la lucru. Încercăm să-i convingem să folosească doi-trei o mașină sau să parcheze undeva în oraș și să vină cu transportul în comun.”  

---

Proiectul Dortmund

Cum s-a transformat un oraș minier într-un centru pentru noi tehnologii.

Povestea începe cu un grafic, pe cât de simplu, pe atât de cutremurător. Pornim din anul 1965 și cu cifra de 40.000 de oameni din Dortmund angajați în minerit și cam tot atâția în industria oțelului. Ce ur­mează apoi e declinul. În zece ani, cifrele, oamenii, se înjumătățesc, în 20, scad sub 10.000, și tot așa până undeva după anul 2000, când ajung la zero. Ca și cum ai urmări un avion plin cu oameni prăbușindu-se cu încetinitorul.

Prăbușirea asta și soluțiile găsite de cei de aici pentru ca ea să nu fie definitivă fac povestea Dortmundului una relevantă pentru multe din orașele mono-industriale din România.

Timp de 100 de ani, zona Ruhrului a fost puternic industrializată ca urmare a extracției de cărbune. Orașele din regiune au crescut intens în jurul minelor și oțelăriilor. (În 1956, existau 141 de mine în care lucrau 470.000 de mineri.) Când a început declinul, în urma industriei grele a rămas nu doar o economie schilodită ci și un mediu puternic poluat. Zona nu era deloc atrăgătoare pentru alte tipuri de investiții.

În ’89, guvernul landului Renania de Nord – Westfalia a lansat un program de revitalizare a întregii regiuni, denumit International Building Exhibition (IBA) „Emscher Park”. IBA-urile nu sunt expoziții propriu-zise, ci niște programe de durată prin care orașe sau regiuni sunt practic reconstruite, cu implicarea marilor arhitecți ai lumii, cu scopul de a le revitaliza. (Sunt un mecanism frecvent folosit în Germania; Berlinul de Vest a trecut printr-o IBA în anii ’80). 

IBA-ul din zona Ruhrului a fost planificat pentru 10 ani, iar pentru implementarea lui a fost înființată o companie public-privată care reunea consiliile locale a 17 orașe din regiune, inclusiv Dortmund, grupuri patronale și ale societății civile. Au fost implementate peste 120 de proiecte, de la ecologizarea de zone poluate de industrie, la construirea și renovarea de locuințe sau amenajare de parcuri și spații publice. Multe s-ar fi întâmplat oricum, dar au fost puse la comun pentru a da o identitate comună regiunii și pentru a învăța orașele să lucreze împreună. Totul a costat 2,5 miliarde de euro, iar banii n-au venit din linii dedicate de finanțare. Fiecare proiect a fost realizat din bugete deja existente la nivelul orașelor, landului, al guvernului federal și din fonduri europene. Cei care le-au implementat au trebuit să aplice pentru respectivele fonduri. Investițiile private reprezintă o treime din bani.

IBA-ul s-a terminat în 1999 și a reușit decuplarea economiei de zona de industrie grea sub care stătuse aproape un secol. Intervenția coordonată de guvernul regional a fost prima parte din drumul spre revitalizare parcurs de Dortmund.

Cea de a doua etapă pornise deja din ’97, când patronii ultimei oțelării din oraș, Westfalenhütte, au anunțat că o vor închide. Municipalitatea și sindicatul IG Metall i-au presat pe cei de la ThyssenKrupp să contribuie la găsirea de soluții pentru crearea de noi locuri de muncă. Compania a plătit două milioane de euro firmei de consultanță McKinsey să facă o analiză a economiei regionale pentru a identifica cele mai potrivite direcții de dezvoltare pentru oraș.

În iunie 2000, a fost demarat „project-dortmund” – un proiect pe zece ani, de dezvoltare economică și urbană care să creeze infrastructura necesară atragerii în oraș a firmelor din câteva domenii cheie: IT, logistică (depozitare și transport de mărfuri) și microtehnologii (în 2003 au adăugat și biomedicina). În esență, un IBA doar pentru Dortmund. Estimarea celor de la McKinsey era ca până la final proiectul să genereze 70.000 de noi locuri de muncă.

Nu s-a întâmplat chiar așa. La o evaluare intermediară, în 2004, numărul de joburi generate de investițiile făcute era în jur de 6.640 (inclusiv cele indirecte).

Un alt pas făcut tot în ’97 de municipalitate a fost reorganizarea Departamentului de Dezvoltare Economică și Ocuparea Forței de Muncă. Practic, a fost decuplat de municipalitate, devenind o companie independentă, Agenția pentru Dezvoltare Economică. Cu o mai mare autonomie și un buget mărit, avea misiunea de a atrage investitori și de a le ușura interacțiunea cu birocrația.

Organizațional, „project-dortmund” a pornit ca un departament al Primăriei, cu o echipă de 18 oameni și un buget anual de 5 milioane de euro. O vreme a funcționat paralel (și s-a călcat pe picioare) cu Agenția pentru Dezvoltare Economică, iar în 2005 cele două entități au fuzionat.

Pe lângă debirocratizare, promovarea orașului în lume ca destinație de business și investițiile în educație menite să pregătească angajați pentru noile sectoare, una dintre cele mai reușite măsuri ale proiectului a fost inițiativa start2grow. Germanii nu au un spirit antreprenorial la fel ca americanii, mi-a spus Asita Weissenberger, unul dintre managerii proiectului. „Aici mentalitatea e că dacă ai eșuat, ai eșuat.” Așa că au încercat să încurajeze înființarea de start-upuri prin oferirea de consultanță gratuită antreprenorilor și prin organizarea unor concursuri anuale care să premieze cele mai bune proiecte de afaceri. Câștigătorii primesc 30.000 de euro (doar jumătate dacă nu se stabilesc în Dortmund), ajutor în înființarea companiei și acces la infrastructura din Parcul Tehnologic (cea mai importantă unealtă în atragerea de noi firme). Sute de companii au fost înființate în oraș în ultimii ani datorită acestor concursuri.

Au trecut 13 ani de când proiectul a fost demarat. Funcționează în continuare și, conform celor mai recente estimări, a reușit să genereze în jur de 40.000 de locuri de muncă – aproape jumătate din ținta pe care cu prea mult optimism (și ceva motivații politice) și-au stabilit-o în urmă cu 10 ani. Șomajul în Dortmund e încă în jur de 13%, de aproape două ori mai mare decât media națională, dar e în scădere. „E o muncă fără sfârșit”, mi-a spus Weissenberger.

Un grafic, ceva mai complicat, încheie această poveste. E despre activitatea antreprenorială a mai multor localități germane. Începe în 1999, când Dortmundul era undeva aproape de locul 400. În următorii ani, într-o aglomerație indescifrabilă de linii, urcă, coboară, iar urcă, până ajunge pe 58. Nu e neapărat un loc foarte bun, având în vedere că e al optulea oraș ca număr de locuitori din Germania, dar e mai bun decât tot ce aveau înainte.  

---

Școli vocaționale. Ţara te vrea calificat

De Georgiana Ilie

Germania are cea mai scăzută rată a şomajului la tineri – sub 8%, faţă de 50% în Spania şi Grecia sau 22% în România. Dar asta nu se datorează neapărat educaţiei (Germania are şi una dintre cele mai scăzute rate de absolvenţi de universitate/licenţiaţi – mai puţin de 30%, faţă de, de exemplu, peste 60% Slovenia), ci faptului că aproape toată lumea are la 18 ani o meserie.

În München, administraţia locală deţine, împreună cu firme locale, 35 de şcoli vocaţionale în care 40.000 de studenţi învaţă 150 de profesii cerute de piaţă, de la specialişti pentru industria auto la fermieri şi zidari. Numai între 1996 şi 2005 au apărut 42 de profesii noi, precum tehnicieni IT sau mecanici-electricieni pentru maşinile cu computer de bord. Elevii studiază şi fac practică timp de trei ani şi termină şcoala având o meserie competitivă şi un loc de muncă pentru că, spune Dr. Florian Roth de la Inspectoratul Şcolar München, în acest moment există mai multă cerere de muncitori calificaţi decât pot oferi şcolile vocaţionale.

Imigranţii beneficiază la rândul lor de acest sistem. Mai întâi învaţă limba, apoi o meserie. Sunt motivaţi să urmeze o şcoală vocaţională pentru că, spre deosebire de acum 20 de ani, când puteai avea un venit acceptabil ca necalificat, acum nu mai sunt posturi plătite decent care să nu ceară specializare. E şi o chestiune de statut social, spune Roth: a devenit inacceptabil să nu ştii să faci nimic.

---

Puncte de intrare

În interiorul sistemului lor de transport, aproape la fel de neînțeles ca limba, germanii nu au cum să nu fie punctuali.
De Gabriel Dobre

M-am suit în autobuz și i-am rostit întrebător șoferului numele stației care pe hartă părea cea mai apropiată de hotel. Am apăsat mimetic pe r-uri, gândindu-mă că n-are cum să strice. Mi-a zâmbit, mi-a luat 2,5 euro și m-a lăsat să trec. Trei sferturi de oră mai târziu, când mi-era clar că ne întoarcem de unde am plecat, i-am arătat harta și l-am întrebat cum fac să ajung acolo. „Vă dați jos la următoarea și luați metroul.”

Dortmundul e cu vreo 50 de kilometri pătrați mai mare decât Bucureștiul, are de patru ori mai puțini locuitori și un sistem de transport în comun pe care nu se chinuie mai deloc să-l facă accesibil noilor veniți (singurele semne în mai multe limbi sunt „fumatul interzis” și cel despre amenda pe care o riști dacă circuli fără bilet).

E un fenomen peste care am dat peste tot pe unde am căutat puncte de intrare în cultura locală: în conversații, la standurile de ziare și reviste, în librării, chiar și pe internet. Lucrurile aparent mici, dar care te ajută să înțelegi cum funcționează viața de zi de zi, sunt ascunse în germană.

Dar, ceva uimitor mi s-a întâmplat după două zile. Cumva, mai mult mimetic, le-am înțeles amestecul de autobuze, metrouri și trenuri, care circulă doar de trei-patru ori pe oră, dar mereu la același interval și n-am întârziat la nicio întâlnire.

Germanii, mi-am dat seama, sunt punctuali nu pentru că știu când să ajungă la destinație, ci pentru că știu când să plece. Și-au creat un sistem (complicat, ce-i drept) care nu-i lasă să greșească.

---

O plimbare prin cartierul imigranților

„N-ai spune că e o zonă cu probleme, nu?”, mă întreabă Volker Kreibich, un bărbat înalt, trecut de 70 de ani, în timp ce ne plimbăm pe o străduță din cartierul Nordstadt din Dortmund. Copaci înalți, încă neînverziți, punctează regulat trotuarele, pe margini sunt blocuri de patru etaje cu acoperișuri înclinate și fațade bine întreținute. Petice de gazon încadrează intrarea în fiecare scară.

„Pare liniștită”, îi răspund.

„Mi-ar plăcea să locuiesc aici”, continuă Kreibich, „e frumos”.

Îl aprob, neștiind unde vrea să ajungă.

„Dar e un semn acolo sus”, și-mi arată una dintre ferestre, „De închiriat”. „Uite, încă unul. În München n-ai găsi niciodată așa ceva”.

Kreibich e profesor de urbanism, a predat la Universitatea Tehnică din Dortmund până în 2005 când s-a pensionat, și a locuit o bună perioadă în München, unde a făcut planificare urbană pentru municipalitatea capitalei Bavariei.

Îmi spune că în München piața imobiliară e atât de activă încât nici nu e nevoie să pui astfel de anunțuri. „Aici nu e așa de ușor să închiriezi un apartament.” În Nordstadt, pe vremuri cel mai bogat cartier din oraș, trăiesc acum oameni săraci – majoritatea imigranți. Clădirile arată bine pentru că unele dintre ele sunt deținute și renovate de oraș, iar chiriile sunt fixe și mici – cam cinci euro pe metru pătrat. Chiriile mici atrag în zonă numai oameni vulnerabili, structura socială se dezechilibrează, iar germanii mai afluenți pleacă, hrănind un cerc vicios care îi face pe proprietarii blocurilor private să nu mai investească în renovări. În timp, zona, îmi explică Kreibich, va cădea în paragină și va fi foarte greu de recuperat.

Ca să-mi arate structura etnică a zonei, Kreibich se oprește din când în când în fața câte unui interfon și citește numele locatarilor: Sanan, Bouhtaia, Oezcan, Mizel. Printre ele, mai apar câte un Müller sau Braun.  

În Germania, trăiesc 172 de minorități, iar fiecare al patrulea locuitor al Germaniei este imigrant. În Dortmund, din cei aproape 150.000 de imigranți, o treime sunt turci.

Pentru că nu avea suficienți muncitori, Germania a încheiat prin anii ’60 un tratat cu Turcia pentru a aduce bărbați turci să lucreze în minerit. În Dortmund, s-au stabilit în Nordstadt, în apartamentele pe care muncitorii germani, mai bine plătiți, le părăsiseră pentru casele la care visau, în suburbii.

La mijlocul anilor ’70, când mineritul a început să scadă (o tonă de cărbune din America de Sud costa 95 de mărci, iar una din zona Ruhrului, 260), guvernul german a încercat să îi convingă, cu bani, să plece acasă. N-a funcționat. Dându-și seama că nu aveau de gând să mai plece, autoritățile au extins tratatul pentru a le permite muncitorilor să-și aducă și familiile. Atunci s-a născut practic comunitatea turcă. Aveau nevoie să locuiască în preajma unei moschei, iar singurele din oraș erau în Nordstadt (astăzi sunt 28). Așa că au rămas acolo, o pungă musulmană izolată de restul orașului. Aveau propriile magazine, propriile restaurante – puteau trăi ani buni fără să audă un cuvânt în germană. Iar când, în cele din urmă, economia orașului a trecut de la muncă brută la tehnologie înaltă, pentru că n-aveau studii sau specializări, au rămas de tot în urmă.

Când au realizat că ei și imigranții trăiau în societăți paralele, germanii au început să caute soluții de integrare: cursuri de limbă, asistență în interacțiunea cu instituțiile publice, specializări. Abia în 2008, după intrarea României și Bulgariei în UE și pentru că se așteptau la un nou val de imigranți săraci, a fost înființat în Nordstadt un birou dedicat acestui tip de programe. (Conform estimărilor de aici, în jur de 180.000 de români și bulgari ajung anual în Germania, dar cam 60% dintre ei pleacă fie înapoi acasă, fie în alte țări europene.)

Ne continuăm drumul și aproape că trecem pe lângă o curte interioară, unde câteva zeci de oameni stau la coadă. E un magazin social, îmi explică Kreibich. Cei săraci vin și, contra unei taxe simbolice de trei euro, își umplu coșul cu alimente. Oamenii așteaptă la trei cozi marcate cu cretă roz pe asfalt și intră când le face semn un bărbat care stă între ei și ușă. În ciuda numelor pe care le-am citit pe interfoanele de la câteva străzi distanță, printre cei care așteaptă la coadă par să fie și destul de mulți germani – zilnic, 100 de oameni își iau mâncare de aici.

Ceva mai târziu, aproape de finalul plimbării, mergem spre o stradă pe care Kreibich vrea neapărat s-o văd. E cu probleme grave, îmi spune, multe apartamente sunt neocupate, iar despre clădirea de la nr. 1 se scrie des în presă – când ia foc, când e ocupată abuziv, când e evacuată de poliție.

Mă aștept la un ghetou, dar dau peste alt loc calm, chiar apatic. Într-adevăr, clădirea cu trei etaje e singura cu parterul mâzgălit de graffiti și baricadat cu bucăți de placaj. Dar în rest fațada arată foarte bine, fiecare fereastră e încadrată de un basorelief cu model floral, niciuna nu e spartă.

Văzându-mă nedumerit, Kreibich îmi povestește cum, în urmă cu câțiva ani, se plimba pe aici cu un coleg de-al său englez. La un moment dat, englezul l-a întrebat iritat: „Dar unde sunt problemele?”

Morala, îmi spune Kreibich, e că „avem un sistem care menține structura fizică, exteriorul clădirilor arată bine, dar problemele sunt în interior, dincolo de ziduri, cu structura socială”. 

---

Aceste materiale au fost realizate în cadrul proiectului jurnalistic Succesul economic de durată al Germaniei și poveștile din spatele acestuia, finanțat de Fundația Robert Bosch.