Scriu ca să îmi completez goluri despre lume

Acest eseu face parte din „De ce scriu”, o serie a reporterilor și editorilor DoR despre ce ne determină să căutăm și să scriem povești.

Parcă mi-e jenă să folosesc clișeul ăsta, dar n-am ales eu scrisul, ci scrisul m-a ales pe mine. Mi-ar fi plăcut să spun că am moștenit scrisul de la părinții mei jurnaliști, sau că în generală le luam interviuri colegilor, sau că am câștigat concursuri de tinere talente. Mi-ar fi plăcut să port cu mine poveștile părinților, bunicilor, fraților, rudelor îndepărtate. Dar n-a fost așa.

Bunicii s-au dus devreme și n-am apucat să prind înțelepciuni, cum prind, generic, nepoții. Au lăsat în urmă un apartament cu frânturi din ei – bibelouri, pahare, tablouri care nu vorbesc. Au apucat să-mi pună în față câteva farfurii cu supă cu găluști sau cu chiftele. Copil singur la părinți despărțiți, am înțeles doar frânturi din ei și din farfuriile lor cu șnițele sau mâncare de cartofi – mama – și cu ciorbe și palinci – tata. N-am fost la grădiniță (am învățat poezii și bastonașe acasă, cu mamaie, cât a fost, până n-a mai fost), nici în tabere cu școala, n-am făcut mare tărăboi.

N-am știut niciodată să povestesc farfuriile din fața mea, nu am avut tragerea de inimă să învăț să le facem împreună, cred că mult timp nici n-am vrut. Am vrut să se schimbe gustul din farfuriile lor, dar între timp m-am îndepărtat eu de ele până s-au răcit.

Am preferat să gust din poveștile altora, să mă refugiez în tot felul de familii temporare, cu vecini din cartier, în generală, în case în care mama nu știa că sunt, sandvișuri și hălci poștite în trenuri aglomerate cu colegii de liceu, în garsoniere cu 3 în 1 și fum de țigară în facultate, apoi cu tot felul de prieteni făcuți prin păduri, la drum.

Am început să dorm în corturi, refugii, cabane, casele altora, să mă mut, din cartier, din oraș, din țară, să mă întorc, să plec iar, să plâng, să râd, să fiu bulversată; am fost mai mult sau mai puțin însingurată și mi-am dat seama ce mare e lumea asta din jurul meu și am fost copleșită, m-am simțit și mă simt în continuare mică. Sufocată de gândul că nu o să apuc, cât trăiesc, să văd, să simt, să ating, să gust cât mi-aș dori din lume.

Și toate personajele pe care le-am cunoscut și pe care o să le mai cunosc pun un lemn în foc și-l întrețin în timp ce mâncăm ceva simplu și mai aruncă câte o povață. Despre viață, despre familie, despre Univers și întâmplare. Poveștile altora au început treptat să mă hrănească, să-mi ia atenția de la mine și să-mi completeze goluri despre lume. Și cred că singurul meu merit e că sunt în preajmă, cu o farfurie întinsă, și că primesc ce mi se pune pe ea, fără să cer un meniu înainte, fără mari mofturi. Mai stau la colț cu câte-o întrebare, după ce înghițim câte-un dumicat.

Scriu pentru că mi-e teamă de multe lucruri, cum ar fi să mă întorc prea mult la farfuriile personale, dar nu mi-e teamă să gust ingrediente noi, să întreb ce mâncăm, de ce și de ce ar mânca și alții. Îmi notez rețetele și-ncerc să fac un sens din ele într-o pagină albă. Uneori îmi iese mai bine o lasagna decât să umplu o pagină cu sens. Dar apoi îmi amintesc că sunt prea puțin creativă ca să scriu ficțiune și că scrisul nu mi-e o romanță. Mă gândesc la el din ce în ce mai mult ca un job ca oricare altul, pe care vreau să-l fac din ce în ce mai bine, dar care mă surprinde peste tot în viață și la masă. Și e bine. Dar trebuie să pun ceva pe masă. Mai toc din cuvinte, mai adaug altele, uneori prea întortocheate și sper să reglez un gust, folositor cuiva, din restul de ingrediente.   

Anca Iosif e reporter pe mediu și vrea să înțeleagă cum ne raportăm la natură și cum o protejăm. A început cu relația noastră cu râurile și cu consumul de plastic. Din 2017 s-a ocupat de educație, apoi a explorat satele și potențialul lor. A scris despre cățăratul ca unealtă de a ține copiii în școală, despre producători locali, despre zbor sau despre urși.