Adevărul e al celui care scrie

Acest eseu face parte din „De ce scriu”, o serie a reporterilor și editorilor DoR despre ce ne determină să căutăm și să scriem povești.

Acum zece ani am scris un eseu despre despărțirea părinților mei. Era o temă de la un curs și nu părea nimic mai mult până a venit momentul să-l scriu. Ce poveste voiam să spun? A mamei, care fusese părăsită după 16 ani de căsnicie? A tatălui, care se simțise îndreptățit să-și caute fericirea în altă relație? Mi-era clar de pe atunci că fiecare credea că are dreptate – iar eu puteam să-i înțeleg pe amândoi.

Așa că singura perspectivă din care mi se părea corect să vorbesc era a mea, martor, între 15 și 21 de ani, la certurile, despărțirea și divorțul lor. Spuneam povestea mea.

M-am apucat să scriu, să rescriu, să tai, să recitesc, să caut scrisori, să-mi verific amintirile cu prietenele cărora nu le spusesem nimic multă vreme, cu prima colegă de la care auzisem că și alți părinți de despart, să citesc transcrierea unui interviu pe care mama i-l dăduse unei colege de la ziar care scria despre divorț. Singurul lucru pe care nu l-am făcut a fost să vorbesc cu mama și cu tata. Cu oamenii care jucau rolurile principale în poveste.

După ce am publicat textul, l-am printat și i l-am dat mamei. Apoi am așteptat cu inima strânsă în camera mea. După o vreme, a venit și mi-a spus că a impresionat-o.

Tatălui meu nu i l-am arătat niciodată. Pot să-mi dau multe justificări. Că el era the bad guy din poveste și nu voiam să se simtă prost că cineva i-o spune pe față; că simțeam că nu era de fapt the bad guy și nu voiam să se vadă descris așa; că el nu citea chestii din astea „sentimentale” și, chiar fiind despre el și copilul lui, nu l-ar fi interesat; că nu mai urmărea ce scriam de câțiva ani – și nu merita să citească textul ăsta dacă nu le citise și pe altele.

Nu i-am dat nicio șansă de a spune ceva despre povestea mea. De a fi parte din ea, chiar și după publicare. De a o lăuda sau a o critica, de a se justifica sau de a se dezice de ea.

Din clipa în care am pus pe hârtie versiunea mea asupra poveștii și am dat-o altora s-o citească, mi-am dat seama că am puterea de a înclina balanța într-o parte sau alta. Era mai mult decât o notiță într-un jurnal în care îmi turnam tristețea de la 16 ani. Era ceva ce aveau să citească și alți, să o înțeleagă sau să o răstălmăcească, să o ducă mai departe.

Așa că aveam o responsabilitate să fie și factual corectă – de aici verificarea minuțioasă a amintirilor –, și sentimental corectă, dacă există așa ceva – de aici anxietatea pe care am simțit-o când i-am dat-o mamei să o citească. Și teama că tata o s-o găsească undeva pe internet din întâmplare și o s-o considere incorectă.

Contractul nescris dintre un jurnalist și personajul despre care scrie e mereu la limita moralității, de ambele părți. Unul crede că povestea îi va fi spusă așa cum și-o spune el; celălalt crede că efortul de a o înregistra și reda lumii îi permite să dea poveștii o nouă cheie de citire.

Peste relația asta complicată, în cazul meu s-a suprapus una și mai complicată: cea dintre părinte și copil, unde sentimentul de a fi recunoscător și credința că ți se cuvine ceva se amestecă într-un ghem de emoții încurcate.

Am scris povestea și i-am dat drumul în lume. După asta n-a mai fost nici a mea, așa cum nicio poveste nu mai e a celui care o scrie și nici a celui despre care e scrisă, ci a celui care o citește. Asta a echilibrat puțin balanța.

Întrebările au rămas.

Era corect să iau povestea părinților mei și s-o dau altora doar pentru că puteam? E vreodată corect să iei viața altuia și să o transformi într-o poveste? Ar fi fost mai fair să-i iau și pe ei la întrebări? Să fac interviuri și cu mama, și cu tatăl meu, înainte să scriu acel text?

Dacă aș fi făcut-o, eseul s-ar fi transformat în reportaj și aș fi avut mai puțin grija adevărului sentimentelor și mai mult pe cea a citării corecte sau a adevărului contextual, adică ecuații mai familiare și mai simplu de rezolvat pentru un jurnalist.

Dar adevărul poveștii ar fi fost tot al meu. Scrisul despre lumea din jur e legat mereu de puterea de a face o poveste să fie a mea și responsabilitatea de a scrie despre viețile unor oameni reali. Frumusețea e în lupta dintre ele.

Maria Bercea e editor la DoR din 2017 și colaborator de la începuturile revistei. În prezent se ocupă de actualizarea arhivei DoR online și de corectura articolelor pe care le publicăm. A editat proiectul de jurnalism despre educație Școala9; înainte, a coordonat o revistă pentru bărbați citită mai mult de femei (Esquire) și a strâns multe informații despre modă, mașini și ceasuri scumpe; în preistoria DoR a scris despre subiecte eclectice (de la artă și benzi desenate la boardgames sau cai abandonați). Îi place să organizeze texte și procese.