Acum am o voce

Acest eseu face parte din „De ce scriu”, o serie a reporterilor și editorilor DoR despre ce ne determină să căutăm și să scriem povești.

Când îmi amintesc de copilăria mea, îmi amintesc de „iar dai apă la șoareci?”, de „nu mai sta în gura oamenilor mari, du-te și tu în casă și uită-te la televizor”, de „semeni cu tac-tu” și „semeni cu mă-ta” și „nu semeni cu soră-ta, că nu prea-ți place cartea”.

Îmi amintesc și de locul în care mă simțeam cel mai bine, în bucătăria bunicii, pe taburetul de lângă soba cu plită, pe care stăteam neclintită când veneau oamenii mari. Veneau femeile din cartier la bunica mea, coana Nuți sau Ceaușeasca, un fel de antrenor-femeie pentru vecinele din cartier, pentru surori și alte rude. Le asculta și le punea întrebări și uneori le dădea sfaturi.

Așa aflasem de pe la 5-6 ani despre femei care se certaseră cu bărbații, despre bărbați care beau prea mult, despre copii care fugeau de acasă, despre bărbați care locuiau în pădurea de lângă, despre militarii din garnizoana din aceeași pădure și despre multe alte povești din lumea oamenilor mari.

Toate mi se păreau fascinante, ca niște filme la care m-aș uita încontinuu.

Acolo, în orele în care stăteam în gura oamenilor mari – cum spunea bunica –, uitam de lucrurile complicate care se întâmplau acasă. De înjurăturile tatei. De tăcerea lui ca o gaură imensă. De lacrimile mamei. De citația de divorț din cutia poștală, pe care am citit-o cu atenție urcând scările către apartamentul nostru de la etajul unu.

Divorțul părinților mei, când aveam 13 ani, dar mai ales decizia de atunci a tatălui de a nu păstra nicio legătură cu mine, mi-au creionat în adolescență o anxietate complicată, pe care o simțeam ca un ghem în piept. La școală nu ridicam mâna chiar dacă știam răspunsul. Vocea mea era slabă. Dar mi-am dorit să pot vorbi.

Mi-am căutat un job în primul an de facultate, pentru că numai muncind aș fi putut să mi-o permit. Așa am ajuns într-un stagiu plătit la un post de radio, unde o perioadă am învățat ABC-ul știrilor. Am descoperit că vocea mea crește atunci când o folosesc pentru a face jurnalism. Când trebuie să aflu o informație, când intervievez o autoritate publică.

Când documentez, am acces la gândurile și viețile atâtor oameni și asta mă îmbogățește și mă ajută să înțeleg lumea și viața. Am simțit de prima oară că terenul – să ies și să stau de vorbă cu oamenii – îmi dă o putere pe care nici școala, nici familia, nu au putut să mi-o dea. O diversitate de idei și oameni pe care altfel nu aș fi avut cum să o accesez.

Vocea mea a devenit și mai puternică când am descoperit jurnalismul narativ.

Am intrat în lumi despre care nu știam nimic – de la un ghetou din Baia Mare la o sală de box feminin, la o organizație studențească care și-a pierdut lidera. Am încercat să aflu ce e în spatele rasismului, cum e să trăiești în sărăcie extremă, ce înseamnă să fii o femeie care boxează, cum e să treci peste trauma pierderii unui prieten când ai 20 de ani.

Vocea mea a crescut dând viață acestor povești și ajutând cititorii să cunoască oameni pe care altfel nu i-ar fi întâlnit niciodată. Dar vocea mea a fost completă când am început să documentez violența în familie, când am scris despre efectele complicate ale violenței domestice asupra întregii societăți, când am adus laolaltă cititori și experți în acest subiect, când am vorbit la evenimente publice despre ce putem face pentru a preveni violența.

În ultimii ani am primit sute de mesaje de la cititori care spun că ceea ce scriu i-a ajutat – să aibă alte perspective, să-și privească altfel familiile, să învețe că lumea e mai mare decât ce trăiește fiecare. Ce scriu îi face să acționeze – și asta e cel mai valoros pentru mine: să-și ajute surorile, prietenele sau necunoscuții care trec prin relații abuzive să iasă din ele; să se ajute pe ele însele și să înțeleagă că ce li se întâmplă e periculos; să schimbe politici publice și să găsească soluții care ne pot ajuta pe noi toți.

Munca de reporter din ultimii 10 ani mi-a amintit adesea de bucătăria bunicii și de poveștile pe care le ascultam fascinată. Și asta pentru că am intervievat multe femei în bucătăriile lor, povestindu-mi unele dintre cele mai grele momente ale vieții lor și cum au reușit să treacă peste. Cred că am reușit să le ascult cum trebuie și fiindcă am învățat în acea bucătărie a bunicii cum să ascult.

Oana Sandu e reporter DoR, specializată în violență în familie, și a intrat în lumea jurnalismului narativ după ce a scris un eseu personal despre cum și-a reîntâlnit tatăl la 15 ani după divorțul părinților ei. A intervievat sute de oameni și a scris despre zidul din Baia Mare, discriminare și identitate romă, cum e să fii părinte de copil cu dizabilitate în România și despre sistemul de nașteri. Printre cele importante texte pe care le-a scris sunt Echilibru, povestea unei tinere care și-a pierdut viața, și Crima de la grădiniță, despre o relație de cuplu care s-a transformat în violență. Oana trimite un newsletter despre violență în familie și inegalitate de gen, iar împreună cu Ana Maria Ciobanu a găzduit mame, un podcast despre maternitate și muncă.