Jurnalismul e forma mea de activism

Acest eseu face parte din „De ce scriu”, o serie a reporterilor și editorilor DoR despre ce ne determină să căutăm și să scriem povești.

Până azi, cel mai greu lucru pe care l-am făcut în viața mea a fost să intru la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării a Universității din București, în 2004. În mod ironic, am ales calea mai grea ca să intru într-o profesie care, în România, nici nu-ți cere vreun parcurs de profesionalizare, nici nu te întreabă vreodată dacă ai studiat jurnalismul. Ba chiar face mișto de tine dacă ți-ai pierdut timpul cu asta.

Piatra de încercare pentru mine a fost proba de Creativitate, unde, în mod contrar a ce presupune jurnalismul, adică scriitură de non-ficțiune, trebuia să inventezi narațiuni pornind de la cerințe ca: „Mergi pe stradă, când deodată auzi o bubuitură puternică. Continuă povestea”. Am făcut meditații un an ca să învăț niște rețete care să mă treacă de proba asta. La Argumentație și Gramatică, celelalte probe, zbârnâiam.    

Pentru că trebuia să inventez și să învăț rețete, am ajuns să urăsc scrisul. Să mă conving că niciodată în viața mea nu voi lucra în presa scrisă, ci în televiziune, mai ales că făcusem asta deja, vreo trei ani la un studio local în orașul meu și îmi plăcuse la nebunie. Aveam 17 ani și moderam, printre altele, emisiuni despre educație sexuală fără nicio jenă. Simțeam că și asta trebuie să-ți dea presa, nu doar știri sau divertisment cu Dan Negru.   

Terminam facultatea când am mai făcut o încercare cu scrisul, la cursul de jurnalism narativ ținut de Cristian Lupșa la Centrul pentru Jurnalism Independent. În 10 săptămâni, am învățat că „scrisul” înseamnă, de fapt, observație, documentare, pus întrebări și curaj să-ți explorezi curiozitățile. Iar asta puteam să fac. În primul meu eseu personal, de la finalul cursului, m-am uitat în urmă la toți anii în care părinții mei construiseră o casă și cum toată devenirea mea se lega de casa aia. L-am scris aproape fără să-mi dau seama, în două seri, cu pix roșu pe coli albe. „Erai nescrisă”, mi-a spus atunci Cristi, o vorbă de care-mi aduc aminte de fiecare dată când mi se mai întâmplă să scriu o bucată cu lejeritate și chiar cu bucurie, nu cu groaza eșecului, cu care inventam povestioare la Creativitate.  

12 ani mai târziu, după un Masterat în Jurnalism de Televiziune la Londra, câțiva ani la TVR, câteva colaborări cu BBC și încă niște love and hate cu scrisul o perioadă, cred că nu-mi mai e frică. Hate – când scriam texte stupide despre „afaceri de succes” la TVR, love – pentru momente ca investigația despre abuzurile la adresa muncitorilor români din Londra, din cauza restricțiilor de muncă impuse de Marea Britanie după aderarea la UE. Nu-mi mai e frică nu pentru că mi-am descoperit „vocea” sau pentru că „stăpânesc condeiul”, ci pentru că am crescut din siguranța pe care mi-o dă munca pe teren, puterea care vine cu fiecare întrebare pe o pun și smerenia că, dacă ești atent la cei din jur, și subiectele, și sursele sunt peste tot.

Jurnalismul e forma mea de a ordona și de a controla lumea. Scriu ca să încerc să găsesc sensul lucrurilor care ni se întâmplă ca grup și mie, personal. Ca să înțeleg de ce niște copii de-a VII-a ar protesta împotriva unui coleg de-al lor sau de ce niște studenți la medicină și-ar petrece vara în tabere la o mânăstire. Când sunt pe teren, simt că am super-puteri. Super-adrenalină și, uneori, și o super-doză de inconștiență, ca în noaptea în care bănănăiam singură, fără semnal, în masivul Șureanu, căutând cazare din pensiune în pensiune, pentru că la mânăstirea cu studenți nu mai erau locuri (până la urmă s-a găsit unul). Sau ca atunci când m-am pierdut pe câmp, între Corabia și Calafat, fără GPS și cu puțină baterie la telefon. Sau ca atunci când m-am întâlnit sub un pod în zona 4 a Londrei cu niște muncitori români pe care îi cunoscusem pe un forum.

În ultima perioadă mi-am dat seama că îmi e mai ușor să scriu și pentru că îmi dau voie să dau un sens realității pe care o documentez. Nu scriu texte de opinie, ci am încredere că am documentat suficient un subiect, am citit și am trăit suficient, încât să îngustez unghiul și să-ți arăt și ce ar trebui să înțelegi din subiect, nu doar să te încarc cu informații verificate exhaustiv și să te las să te descurci singur cu ele.

Mi-am dat voie să spun că, deși Nelu Tătaru e mai decent decât alți miniștri ai Sănătății, asta nu e de ajuns și că, prin inacțiunea lui, pune în pericol sute de mii de pacienți cronici. Mi-am dat voie să spun că nu doar iluminatul public și transportul local sunt obligațiile primăriei din orașul tău, ci și cât de curat e sau ce servicii oferă spitalul tău. Și că ar trebui să le ceri explicit consilierilor pe care tocmai i-ai votat să finanțeze spitalul și serviciile medicale.

Într-un fel, probabil că jurnalismul e forma mea de activism și a trebuit să ajung la 35 de ani ca scrisul să-mi devină cât de cât confortabil. Să trec prin mai multe experiențe, să mă expun mai multor lumi, să mă las să mă intereseze lucruri cât mai diverse. Nu știu ce forme va lua jurnalismul meu în viitor, ­dar știu că am ajuns într-o zonă în care vreau să mai stau un pic.

Sorana Stănescu e senior editor și membru în universul DoR de la înființare. Editează în special povești din domeniile dezvoltare rurală, identitate, reziliență și încredere. Ocazional, organizează listele care organizează DoR Live, seria de show-uri de live storytelling. Când merge pe teren, încearcă să explice bucăți de sisteme: cât de competent este ministrul Sănătății în gestionarea pandemiei, unde ar trebui să se întâlnească și unde să se despartă medicina și religia sau ce se întâmplă cu tinerii care nu sunt nici în școală, nici la un job.