Medic infecționist: „Este ruletă rusească în continuare cu oricine intră pe ușă”

Ana este medic într-un spital COVID din București. În primele cinci luni de pandemie a învățat să-și regleze așteptările și efortul pentru că sprintul pe care credea că-l va avea de alergat la început s-a transformat într-un maraton fără sfârșit. 

Am vorbit cu ea la începutul stării de urgență, când nici nu avea voie să meargă acasă, dar când nici spitalul nu era plin. Acum, în august, nu mai e niciun loc în spitalul ei, dar măcar, la finalul turelor de 36 de ore, poate merge acasă la soțul, cățelul și Playstation-ul ei. Ceea ce o ajută să se regleze emoțional după zilele pline de pierderi. 

Ana ne-a rugat să nu-i publicăm numele complet și numele spitalului în care lucrează.

Interviul este varianta editată și comprimată a unei discuții audio.

---

Andreea Vrabie: Cum au trecut ultimele luni pentru tine, ca medic în linia întâi, într-un spital COVID-19?
Ana: Mă așteptam ca până acum să treacă pandemia de coronavirus. Eu sunt încă OK fizic; psihic am obosit. S-a schimbat mult – și asta mă enervează – atitudinea socială. În aprilie, când am vorbit noi prima oară, eram erou. Acum sunt discipolul lui Bill Gates, al lui Soros, al ordinii mondiale, al oamenilor șopârlă, nici nu mai știu, nici nu mai țin minte care conspirație este trendy în momentul ăsta, toate sunt. Mai avem puțin și ajungem la naziști pe lună și gata, le-am luat pe toate.

AV: Asta spui despre social media sau și pacienți cu care interacționați?
Ana: Și pacienți. Eu am avut noroc cu pacienți super OK, ne-am împrietenit, au mers bine, dar o aud și la colegii mei. Am auzit în gardă de mult prea multe ori despre ordinea mondială și COVID-ul care este invenție, încât nici nu mai reacționez la ele. Dar mă enervează. 

Asta s-a schimbat mult: atitudinea. Am ajuns de la a fi precauți la „clar este orice altceva decât un virus”. Și într-un fel o înțeleg, pentru că înțeleg că e o reacție psiho-emoțională a oricărui om când i se întâmplă o chestie care e prea mare. Cauți soluții, rezolvări sau nu știu ce, dar am ajuns puțin în extrema urâtă.

AV: Apropo de schimbări, în primăvară lucrai șapte zile cu șapte zile pauză. De când a crescut numărul de pacienți cum arată programul?
Ana: Tot așa lucrăm, pentru că e mult mai mult de muncă. Adică vedem mult mai mulți pacienți zilnic, avem mult mai multe probleme pe secție față de cum era înainte, doar că acum ai șase zile cu șase, pentru că ne-am dat seama că și personal preferăm să muncim șase zile pe brânci după care să ai câteva zile libere să ne revenim la normal. 

Încă mai facem față, adică spitalul nostru încă mai face față, și echipa, și toată lumea la acest stil de muncă. În echipa mea suntem trei medici specialiști și doi rezidenți – în perioada asta, fiind concedii, am fost doar doi specialiști și un rezident – și avem 60 de pacienți, dintre care 10 sunt pacienți de terapie acută. Adică destul de gravi. 

Avem trei sau patru clădiri care funcționează pe același sistem și îi mai avem pe colegii noștri care trag și mai greu. Ei sunt de obicei patru sau cinci specialiști cu rezidenți în diferite grade – săracii, și-au început și ei cariera în boli infecțioase direct în pandemie, îmi este foarte milă de ei – care au 150 de pacienți. 

Iar săptămâna asta, spre exemplu, am fost doi specialiști cu un rezident cu toată secția, plus 30 de pacienți veniți cu ambulanța în fiecare zi în gardă. Minim. Cu chiu cu vai facem față. Cred c-o s-o ținem așa à la longue. 

AV: Îmi spuneai în mesaj, când ți-am scris să înregistrăm, că ai lucrat 36 de ore?
Ana: Da, am fost de gardă. Am venit la 8:00 la muncă și am plecat la 15:30 sau 16:00 a doua zi.

 

AV: Apuci să te odihnești?
Ana: Atunci când am vorbit nu apucasem, pentru că atunci am fost și câștigătoarea loteriei de a fi șefa de gardă pe spital. Știu că mi-au zis doi colegi de-ai mei că au fost fericiți că sunt eu de gardă pentru că ei s-au odihnit. 

Am zis „mă bucur foarte mult pentru voi!”. 

În teorie, eu după gardă, gata, la 8:00 dimineața eram liberă, dar după aia ai secția, ai pacienții, ai externări și n-ai ce să faci. Eu m-am obișnuit deja. Mi-am dat seama că rezist până la 40 de ore. După 40 de ore mi se închide creierul.

 

AV: Dar apuci să dormi în alea 36 de ore?
Ana: Am mai avut sâmbătă o gardă, am fost 32 de ore la spital și atunci am avut noroc că un alt doctor a fost șeful de gardă și eu am putut să dorm trei ore, în timp ce el făcea toată munca cu telefoanele, triaj, cu tot. 

Am ajuns într-un punct în care spitalul e plin non-stop. Adică constant ajungem într-un moment în care există zero paturi libere și asta nu se întâmpla acum o lună. Totuși suntem cinci clădiri diferite în spitalul meu. 

Și nu doar la noi, și toate celelalte spitale. Că aveam chestia aia, nu găseai la noi, nicio problemă, sunai, găseai undeva. Și numărul este din ce în ce mai mare, prezentările sunt din ce în ce mai multe, ambulanțe non-stop și pacienții – senzația mea e că sunt din ce în ce mai rău.

AV: Adică mai gravi?
Ana: Mai gravi, da. Adică cu forme din ce în ce mai urâte. Eu am avut noroc, am avut destul de mulți pacienți cu forme urâte față de cum eram obișnuită, dar care au ajuns când trebuie. E un moment din ăla, în care îl prinzi exact când trebuie, când dacă începi tratamentul sunt șanse mari să meargă spre bine. 

Dacă mai stai acasă câteva zile, nu. Dar mult mai mulți.

AV: Îmi spuneai și data trecută că cel mai mult te îngrijora atunci că nu știi niciodată la un pacient dacă o să meargă bine sau rău. 
Ana: Asta nu s-a schimbat. Am învățat să gestionăm mai bine situația când se întâmplă asta, să știm mai bine cum să ne jucăm cu medicamentele și tratamentele, dar este exact la fel.

Este ruletă rusească în continuare cu oricine intră pe ușă. Din păcate.

Promit că peste un an, când vorbim, o să fie mai bine. 

Înainte să apară următoarea pandemie, sper, că la asta mă gândeam și vorbeam cu colegii: dacă mai apare încă unul acum? Niciunul dintre noi nu vrea să se gândească la asta. Sper că ceilalți viruși care aveau planuri, știi cum e, read the room, clar nu este momentul, mai lasă-ne câțiva ani.

O zi într-un spital plin

AV: Ceva ce te-am rugat și data trecută: povestește-mi rutina unei zile acum. Adică de când începe până când se termină.
Ana: Din fericire, sunt acasă acum. Deci este totul mult mai OK. Mă trezesc cu un cățel care este constant entuziasmat că sunt acasă și un soț drag care direct îmi pasează cafeaua. După care ajung la spital, în fiecare zi raportul de gardă care este tot pe Skype, în fiecare zi parcă raportul de gardă ne bagă și mai mult în depresie.

AV: De ce?
Ana: Pentru că auzi pe toți colegii cu câți oameni au venit, câte cazuri au fost, câte probleme au fost pe secție, care parcă nu erau așa acum câteva luni de zile. După care, eu cu colegii mei avem momentul nostru de zen: 15 minute în care stăm pe bordură și glumim și râdem ca să ne obișnuim cu ideea că începe munca. 

După care, vizitat secția. 

În mod normal, vizita mea la pacienți era mult mai ușoară. Nu aveam foarte mulți pacienți gravi, era mult mai OK. Acum am ajuns chiar la două ore de stat echipată pe secție. Eu încerc să vorbesc cu pacienții, eu pierd și mult timp – ca să zic așa – cu pacienții care au foarte multe întrebări, toți sunt speriați.

Toți mă iau mereu cu „Eu am citit pe net…”. Așa că prefer ca omul, când pleacă de la mine, dacă tot a avut ghinionul să fie infectat, măcar să plece mai lămurit decât a intrat. 

După care urmează momentul preferat în care îți iei frumos toate foile, te așezi la masă și începi să te gândești, mai ales pentru cazurile grave, ce să mai faci: cum o iei, pașii, ce analize, ce radiografii. Și chestia asta ne ține de obicei până la 14:00-15:00 în fiecare zi. În zilele de gardă, se continuă plăcerea cu camera de gardă. Tot ce intră pe poartă trebuie văzut, pre-analizat. 

Am ajuns și în punctul ăla în care vin foarte mulți oameni, iar locurile sunt limitate, asta e mereu o problemă. Trebuie să faci un examen clinic și să fii foarte, foarte atent ce pași faci în continuare: dacă îl trimiți acasă sau dacă îl ții în spital. Și asta e cel mai greu. Nu știi, un asimptomatic poate să devină incredibil de simptomatic ulterior. Din fericire, noi acum avem niște posibilități legale, ca să zic așa, că întotdeauna în România medicina se face și pe partea birocratică, nu doar pe partea medicală. Avem posibilitatea de analize, radiografii, săracii ne așteaptă. Eu am avut, din fericire, oameni destul de înțelegători. Stăm, așteptăm și putem, măcar după analize, după raze, să vedem exact ce facem. 

Când le-am luat analize bune, i-am trimis acasă cu tratament și i-am sunat ulterior să văd ce fac. Să fiu sigură că sunt bine. Pentru că rămân constant undeva in the back of your mind cu chestia aia: Oare e bine? Oare e bine? Oare e bine? Oare e rău? Oare a pățit ceva? Dacă a pățit ceva, o să vină la timp înapoi? 

Deci stresul e mare, și nu doar la muncă, am început să-l iau acasă cu mine.

Acasă, dezinfecție și Playstation

AV: Ce se întâmplă după aia? Nu într-o zi de gardă.
Ana: Din fericire, vin acasă. Ca întotdeauna, vine dezinfecția în mijlocul holului: toate hainele date jos, este destul de amuzant, te plimbi prin casă în fundul gol. Râdeam și cu colegii mei că este fuga aia către baie.

Oricât de frumos era hotelul acela în care am stat în starea de urgență, tot e mai bine acasă. După care, eu de obicei în timpul săptămânii când sunt la muncă, stau acasă. 

Cred că e și o psihoză din asta că e ideea că dacă am fost dimineață la spital să mă duc după aia în oraș… Dacă nu m-am spălat cum trebuie? Dacă am atins ceva ce nu trebuie? Dacă sunt în momentul ăsta infectată? 

Din nefericire pentru soțul meu acum este și el ostatec cu mine. Iar de obicei, după, este odihnă. Sau mai devreme mi-ai zis că mă auzeai, erau telefoanele de la ora asta. Îți suni colegul de gardă sau suni pe cine ți-a preluat pacienții și începi: Și ce mai face? Și domnul din camera 16? Și doamna aceea, cum i-au ieșit analizele? Mi-a venit radiografia? Deci nu prea se închide, nu prea poți să pui pauză. După care, a doua zi de la capăt.

AV: Spuneai mai devreme că ai ajuns să duci o parte din stres acasă. Cum faci cu soțul tău să nu vorbiți doar despre asta?
Ana: Dacă ar fi după mine, eu aș vorbi în continuu despre muncă. Din fericire, soțul meu e și inginer, în primul rând, și mereu când încep eu: „Îți vine să crezi că avea atâta troponina?”, el îmi spune: „Ce este o troponină?”. 

Din fericire, mă controlează. 

La un moment dat îmi zice: „Gata! Ești nedormită, nemâncată, nebăută, du-te și gata. Este OK? E toată lumea bine?”,  „Da, dar totuși…”, „Nu. Ai lăsat pe toată lumea bine?”, „Da”, „Este cineva acolo care se poate ocupa?”, și reușește să mă desprindă. 

Iar în al doilea rând m-am jucat mult prea mult pe Playstation în ultimul timp decât este cred sănătos pentru mine. Caut alte căi. 

AV: Apropo de Playstation, cum reușești să te încarci? Ai reușit să găsești niște activități care să te ajute să te încarci?
Ana: Mie mi-a plăcut mereu, de când mă știu, să mă uit la filme, la seriale, să citesc. În fiecare zi de obicei încerc să-mi găsesc o activitate. Câteodată stau să mă gândesc că poate o duc într-o extremă, că sunt coping mechanisms. Adică stai zece ore și te joci un joc în continuu sau nu te miști din pat șase ore pentru că ai citit o carte. 

Sunt convinsă că poate o duc într-o extremă, dar reușesc să mă relaxeze astea.

AV: Dincolo de faptul că necesită un efort mai mare și, bănuiesc, creierul tău este destul de obosit după perioada asta, crezi că este și o formă de escapism?
Ana: Clar este. Clar. Spre exemplu, înainte, ca să mă amuz, mă uitam și la seriale medicale. Acum încep să am reacție alergică la ele. Nu pot să mă uit la nimic ce include doctori, medicină. Vreau să văd dragoni și fantezie și povești de dragoste, vrăjitori, adolescenți care privesc apusul de soare împreună, orice, dar nimic foarte serios, de adult.

Cea mai grea zi

AV: Mă întreb dacă a fost vreo zi în care ți s-a părut că e prea greu de dus ce se întâmplă acum.
Ana: Săptămâna asta am pățit-o, cred că și pentru că eram responsabila gărzii. E foarte greu când ești șeful. Ca șef de gardă mereu ai momentul ăla în care realizezi că toată lumea se întoarce și se uită la tine și te întreabă ce să facă. Iar tu nu ai la cine.

Din fericire, eu am avut la cine, cred că l-am înnebunit pe directorul meu medical în ziua aia cu telefoane. La un moment dat l-am sunat inclusiv la 12:00 noaptea și i-am zis: „Nu mă omorî, am o problemă”. Dar țin minte că am avut un moment din ăla, era undeva pe la 21:00, stăteam fizic pe bordură în fața pavilionului meu, aveam trei telefoane care sunau în același timp și o colegă de-a mea mai tânără care mă întreba ceva foarte serios.

Știu sigur că am avut un moment în care jur că dacă mă lăsa cineva s-o iau la fugă spre poartă, cred că o făceam.

Instinctul ăla de o secundă de a lăsa totul jos și de a spune „Gata!”. 

Știi fetele alea care vând țigări îmbrăcate în rochițe drăguțe prin baruri? Pare o carieră foarte frumoasă și relaxantă. E OK. Arăt bine în rochiță. Chiar am avut instinctul ăla. 

Veneau foarte multe lucruri în același timp și am avut, așa, o realizare că se-ngroașă gluma destul de urât. N-am reușit să flatten the curve. 

Eu cred că suntem exact pe muchia aia de ce nu ne doream să se întâmple în aprilie. Și-atunci chiar nu credeam că o să ajungem într-un punct în care să zic că la un moment dat spitalele, sistemul medical, doctorii nu mai facem față. Noi n-am ajuns încă acolo, încă ne ținem bine, dar a fost, așa, o realizare că la un moment dat cred că o să ajungem exact în punctul ăla pe care nu și-l dorește nimeni. 

A fost destul de înfricoșător. Încerc acum să fiu optimistă că poate nu, dar a fost o realizare din aia urâtă de te lovește fix în stomac.

AV: Îți e teamă de punctul ăla?
Ana: Îmi este teamă pentru că erau filmulețele alea la un moment dat din alte țări cu oameni care stau în spitale pe jos pe pături. Nu-mi doresc chestia aia pentru că nu-mi doresc aia pentru pacienții mei. Noi, ca medici, mă uit la colegii mei, noi am face față. Asta e. Știi cum e? Eu pot să tratez pacientul și într-un pat frumos, pot să-l tratez și într-un privat, pot să-l tratez și pe o bancă dacă e nevoie. Dar pentru oamenii care o să fie în situația aia îmi e frică. Imaginea aia de a avea oameni așa, în corturi, aia mă sperie.

AV: Voi între voi, tu și colegii tăi, cum vă sprijiniți? Când e unul jos, pe bordură, ce faceți?
Ana: Eu și echipa mea suntem un grup de oameni cu un simț al umorului foarte sec și extraordinar de sarcastici. Nu suntem genul ăla de emotivi. Noi nu suntem cu „Hai să te iau în brațe”, dar ne susținem în stilul nostru. Am noroc că sunt în continuare cu aceeași echipă și câteodată am impresia că dacă ne-ar vedea cineva din exterior s-ar întreba: „Doamne, ferește! Ăștia sunt oamenii care ne tratează?”. 

Glumim, râdem, mai înjurăm. Dacă ne-ar auzi cineva vorbind între noi ar fi foarte multă cenzură implicată. Dar reușim. Și am noroc de faptul că putem să râdem și să glumim în continuare, dar în același timp, dacă e ceva, știu că nu sunt singură. N-am colegi care, dacă eu le zic: „Am o problemă cu X”, să-mi zică: „Eh, asta e, treaba ta!”. Nu. „E OK, hai să vedem ce putem să facem împreună.” Dacă merge bine, bine. Dacă nu merge bine, mai am colegi care îmi spun: „Dacă nu merge bine, asta e”. Teoria pe care mi-au pus-o în cap toți cei cu care am lucrat mereu a fost asta: „Ai făcut tot ce se putea face?”, „Da”, „Ai impresia că ai greșit la un moment dat?”, „Nu”, „Atunci, asta e, se mai întâmplă”.

Pare destul de dark treaba că „asta e”, n-a mers bine un pacient, dar la final de zi, faci tot ce se poate. Știi cum e, 99% e tot ce ai putut tu să faci ca doctor, 1% este ceva mai presus de tine. 

Eu nu sunt o persoană religioasă, dar mereu este un 1% care nu mai depinde de tine. Deși nu-mi place, câteodată mă enervez foarte tare pentru că mi-ar plăcea să-l am și pe ăla 1%, să fie al meu, eu să fiu șefa supremă, eu să hotărăsc, am avut deja opt ani de zile în meseria asta și am învățat să accept puțin acest fapt. Asta e.

Moartea e constant la ușă

AV: Apropo de acceptare, în primăvară toți pacienții îți mergeau bine, mă întrebam dacă ai avut pacienți care au murit și cum e de dus asta.
Ana: Din păcate, da. E groaznic. O să sune ca și cum sunt o persoană foarte rece, dar e din nou chestia aia: fac tot ce se poate – și mereu am învățat să fac maxim – și, dacă nu merge bine, încerc totuși să nu le car cu mine acasă. Cred că toți care lucrăm în medicină avem un cimitir în spatele nostru. Ăsta este, din păcate, adevărul crunt. 

Mama mea avea la un moment dat o teorie: vrei să ai medicul ăla care stă și plânge lângă tine? Sau vrei să ai medicul ăla care reușește să se lege înapoi toate bucățile și să facă ce trebuie? Și cam asta a fost și teoria mea de când m-am făcut doctor.

Aș putea să stau și să plâng într-un colț și să nu mai fac nimic sau aș putea să mă ridic și să mă duc la următorul.

N-a mers un pacient bine? Asta nu înseamnă că las toată ziua aia și stau și plâng, pentru că mai am încă 30 care mă așteaptă.

Încă mai țin minte primul meu deces ca medic de gardă. Mai ales le țin minte pe asistentele mele din seara aia, care, la un moment dat, după ce s-a terminat toată nebunia, stăteau cu mine pe bancă și mă țineau de mână pentru că eu nu înțelegeam. „Și eu ce fac acum?” Și ele îmi spuneau: „Facem actele”. Și eu am zis: „Atâta? Fac acte? Cum adică fac doar acte?”. Îmi spuneau: „Păi și ce vreți să mai facem, domnișoara doctor?”.

Și a fost, așa, un șoc atunci primul meu deces. 

Dar a doua zi trebuie să te întorci la muncă și să faci ce trebuie pentru ceilalți pacienți. Nu e ca și cum cineva o să zică: „Doamna doctor nu se mai poate ocupa de tine acum pentru că e tristă”. Nu merge la noi.

Poți să fii tristă, poate să-ți fie foame, poți să fii obosită, este altcineva care are nevoie de tine. Și trebuie să te duci și la următorul, și la următorul, și la următorul.

Eu mi-am ales și o meserie în care, din păcate, moartea este constant la ușă. Mama mea e ginecolog, ea are paciente tinere, ea le naște. Mereu râdeam că ea a făcut o meserie în care aduce viață. Eu mi-am ales o meserie, boli infecțioase, în care am destul de multă moarte. 

Am avut momente în care m-am gândit că nu mai vreau. Nu mai vreau să fac medicină, nu mai vreau să fac asta. Nu-mi place că uneori te simți ca și cum ești Sisif și împingi un bulgăre pe vârf de munte și când ajungi sus, o ia înapoi de la capăt. Că poți să faci tot ce trebuie și poți să faci totul ca la carte și brusc gata, degeaba. E ca și când ai muncit degeaba.

Dar încă mai îmi place ce fac. 

Și nu am timp acum pentru o cădere nervoasă, mai ales în perioada asta. Încerc să nu mă gândesc la lucrurile proaste. De exemplu, mă gândesc la faptul că am avut niște pacienți absolut fenomenali în această tură. Am avut trei domni care au venit foarte rău. Foarte, foarte rău și pe care am putut să-i trimit acasă, pe picioarele lor. Și care erau și niște domni super glumeți și super amuzanți, în fiecare zi te întâmpinau fericiți că se simt și ei mai bine. Adică ieri nu era bine, dar a doua zi era mai bine, și mai bine și, uite, chestia asta m-a făcut să zic: băi, hai că mergem bine.

AV: Cum te gândești la lunile care urmează?
Ana: Sunt îngrijorată și cred că o să arate la fel. E un optimism din ăsta, nu știu, poate ușor naiv, dar eu am încredere în locul în care lucrez și am încredere în echipa mea. Cred că asta mă ajută. Suntem o echipă bună și încercăm să ne ținem unii pe ceilalți în picioare, eu sper și să facem față. 

Încerc că nu fiu pesimistă, pentru că dacă ajung în pesimism, deja e gata. Mă duc și-mi bag concediu medical psihiatric. Dar cred că o să fie din ce în ce mai urât peste tot.

Dacă toată lumea ar purta mască toată ziua eu aș fi mult mai fericită acum. Mult mai optimistă, de fapt. 

Sigur o să ieșim cu bine.

Medical vorbind, niciun virus nu rezistă chiar atât de mult. O să trecem și peste ăsta. Dar încep în momentul ăsta să fiu îngrijorată pentru viitoarele pandemii. 

Clar o să apară altele și mi se pare că am făcut un trial run, and we failed it. Rău de tot. Am luat nota 4. Mi-e frică că peste 20 de ani o să ajungem tot în același moment și o să fiu: Here we go again. Două luni de cumințenie, două luni de nervi, două luni de conspirații și după care Dumnezeu cu mila.

AV: În The New York Times am văzut o poză cu oameni cu măști la epidemia de gripă în 1918 și scriau fix ce citim și acum: oameni care nu credeau în măști, care spuneau că rețin bacterii, ajungeau să protesteze, nu le purtau corect.
Ana: Pentru că oamenii rămân la fel. Lumea se schimbă, dar oamenii sunt tot oameni. Sper să iasă bine. Sigur o să iasă bine, dar sper să nu mai țină mult. Eu sunt încă aici, sunt încă optimistă, lucrez încă în forțe, am avut și concediu, deci am venit și cu forțe noi, dar gata. Sper să treacă mai repede.