De la carantina dintr-un centru de stat la izolarea de acasă

După 14 zile în care Lucian, un inginer de 36 de ani, a mâncat, muncit, dormit în aceeași cameră, holul ăla care i s-a întins în față când a deschis ușa a părut interminabil. Prin ușă nu auzea decât sunetul unui cărucior care anunța că urmează ora mesei. De trei ori pe zi. Polițistul lăsa mâncarea pe o măsuță, ciocănea și dădea binețe. Luci aștepta ca sunetul de cărucior să se înfunde, deschidea ușa, băga tava în cameră. Câteodată mai auzeau și vocile altor vecini, apoi pe ale polițiștilor care veneau să vadă ce s-a întâmplat. Vocile le auzea și prin pereți și dacă n-ar fi avut acces la internet, i-ar fi fost ușor să creadă că e într-un episod din Black Mirror. În ultima săptămână venea un ciocănit zilnic la ușa lui și câteva întrebări:

„Sunteți bine? Temperatură aveți?”

Venise dintr-o Italie care era pe punctul să-și închidă granițele, autoritățile îl luaseră direct de la aeroport cu ambulanța fără să treacă de controlul pașaportului, fără să-și recupereze bagajul. Se trezise într-o cameră de 20 de metri pătrați de la un centru de carantină din București, nemâncat de vreo 12 ore.

În Italia, unde fusese într-o delegație, dormise la un hotel de patru stele, iar în dormitorul de-acasă avea o saltea confortabilă, aleasă cu greu. Aici avea doar o saltea „OK”, dar fără cearceafuri (doar cu husă de pat), iar pijamaua și alte haine de schimb îi rămăseseră în valiză. A purtat două zile același tricou, același pulover și și-a tras fesul pe cap, pentru că nu mai stătuse nimeni acolo de ceva vreme și căldura a pornit mai greu la început.

În prima noapte s-a zvârcolit între 4:00 și 6:00 dimineața, încercând să găsească soluții ca să plece de acolo. Apoi l-a prins iar somnul.

În carantină, la început, cu rutine noi

În primele zile, cât a mâncat ciorba pe marginea unui pat, s-a simțit al nimănui, ca într-un colț de spital. A cerut și i s-a dat o masă și a reușit să-și împartă camera în două. Într-un colț, masa pe care lucra și mânca, pe care o băgase în baie cum o primise, ca s-o dezinfecteze cu Domestos. Dezinfectase oricum toată camera cu un burete tăiat în patru bucățele, folosite pentru suprafețe separate. În partea opusă, patul pentru somn, 9gag, meme-uri și chat-uri și Survivor. Timpul trecea și cu glumele de pe grupul de WhatsApp cu doamnele de la primărie, poliție și alți carantinați din centru, fiecare cu cerințele lui. El cu masa, cineva care ajunsese noaptea în centru și cerea de mâncare. Cuiva îi pâlpâia becul în cameră și i se sugera să deșurubeze de tot neonul.

Rutina aia cu roți scârțâinde pe care Luci le simțea prin ușă că-s îmbătrânite și care se auzeau de trei ori pe zi îi lăsaseră și lui loc să-și creeze o rutină, să aibă spor la laptop pentru multinaționala la care e inginer. Ceaiul cald devenise bucuria unei zile de lucru. Ciorba de la prânz marca o pauză. „Îmi pare rău, e caldă”, le mai spunea colegilor, „acum trebuie să mănânc.”

Urma o întindere în pat, un episod din Survivor, o pauză de o oră. Apoi muncă până când roțile se auzeau a treia oară pentru cină.

În ultima zi a fost cu mai multă agitație ca de obicei, pentru că aștepta un semn ca să poată pleca. Bagajul și-l făcuse, curățenie la fel. Pe la 17:30 i s-a dat liber. Straniu că intrase cineva la el în cameră. A trecut de holul interminabil buimac, lent, și s-a oprit la recepția de pe etaj, unde oameni cu mănuși și măști pregăteau caserolele cu cina. După ce a primit rezultatul negativ la coronavirus și dovada că a fost în carantină, Luci le-a spus că e foarte bizară situația. Era mult spațiu, iar oamenii din jur se mișcau parcă prea repede. Și jandarmii care păzeau clădirea când a ieșit păreau fâșneți, își arătau lucruri pe telefoane, unul fuma. L-au îndrumat pe Luci pe unde să iasă în bulevard, în ziua aia mohorâtă, care venea după altele însorite.

Drumul spre acasă și rutina pe perioadă nedeterminată

Ajunsese într-o intersecție cu un rucsac în spate, cu o pungă de Carrefour într-o mână și la subrațul celălalt cu o antenă de router protejată într-o cutie de dimensiunea uneia de pizza, pe care o ceruse șefului într-un pachet, ca să aibă semnal bun la net în carantină. Încerca să înțeleagă la telefon de la prietenii lui unde vin cu mașina să-l ia, în timp ce-și încheia geaca, și-și punea fesul, gluga, ca să nu-l mai plouă. A fost întâmpinat cu: „Luci, întinde mânuțele” și cu fâsâit de dezinfectant. N-a vrut să meargă la cumpărături, nici la o brutărie, cum i-au propus ei. Ar fi fost prea mult pentru o primă zi.

Au făcut un selfie și l-au pus pe grupul de prieteni de pe WhatsApp, în care sunt și eu. Era un moment important. Chiar dacă era o tranziție înăuntru-înăuntru, își recăpăta niște drepturi, libertatea de a completa o declarație și a merge unde are nevoie. Poza de pe grup mi-a amintit de uimirea din seara în care Luci avea bagajele pregătite pentru Italia, la început de martie. Mai aruncam o carte la whist și vociferam în dreapta lui că e revoltător de calm, că sigur or să-l oprească italienii pe-acolo.

Dar și italienii erau calmi pe-atunci, când nu erau cazuri multe, și Luci a mâncat în restaurante fără probleme.

Înapoi acasă, după ce i-a spus lui Luci să-și lase încălțările la intrare, colegul de apartament l-a întâmpinat cu masa caldă. Pe marginea unor chifteluțe cumpărate, au dezbătut dacă e safe să mai comande mâncare. Apoi au turnat niște beri. Luci nu mai băuse bere din ultima seară în Italia, când anunțaseră că închid granițele. Îi făcuseră poftă și ăia din Survivor care mai primeau câte o bere după o perioadă lungă fără, îl mai terminasem și noi pe WhatsApp cu poze cu maldăre de clătite făcute fiecare în casa lui. A urmat cafeaua de dimineață pe care a insistat el s-o facă la ibric, pentru că îi lipsise în izolare.

În primele zile acasă, a pierdut din eficiența câștigată în carantină. Trebuia să se gândească ce să mănânce, să spele vase, să pună mașini la spălat, să se gândească la cumpărături, să lucreze din bucătărie. Dar nu a fost un capăt de lume că trebuie să continue în casă. După 14 zile în carantină, spune că ar putea să plece într-o misiune în spațiu. S-au mai schimbat și câteva obiceiuri. A coborât să scoată bani de la bancomat pentru întreținere și a apăsat tastele cu cheia. Are răbdare să se spele 20 de secunde pe mâini, obicei moștenit dintr-un filmuleț pe 9gag văzut în carantină, cu un tip care și-a turnat cerneală pe mănuși ca să demonstreze cât de greu se acoperă toate zonele și că tehnica e importantă.

Și-a dat seama că-n Italia se spălase greșit, chiar dacă erau desene peste tot.

Se gândește cu șapte pași în față, cum s-a gândit și-n ultima seară în carantină să-și spele o pijama, pentru situația în care ar fi ieșit pozitiv la testul final de corona, ca să aibă cu ce se îmbrăca la Balș. E nevoie să stăm acasă, să dăm timp specialiștilor să găsească o cale să combată chestia asta, spune Luci, căruia îi e și groază la gândul de a ajunge într-un spital, acum. Că o să luăm virusul mai devreme sau mai târziu știe, dar măcar să ne prindă pregătiți. Stăm cuminți acum, refacem apoi și economia. „Și dacă ar dura zece ani, prefer să fie 10 ani mai greu, dar să am părinții lângă mine.” Spune că e momentul să avem încredere în autorități, în armată, că pe-astea le avem și că doar cu sprijinul Uniunii Europene putem ieși din groapă.

Inginer de meserie și de fel, Luci și-a amintit că are un blat din care-și poate face în sufragerie – o cameră diferită de cea în care doarme -, un birou pe care să aibă loc să-și întindă coatele, să pună o cafea și-un carnet, așa că  și-a comandat patru picioare de la Ikea. A reușit să reintre într-un flow la muncă, tot pentru proiectul din Italia. A doua săptămână acasă a început însă mai greu, chiar și cu spații delimitate. Și-a dat seama că în carantină aștepta ceva, avea o numărătoare fixă. Știa că în 14 zile se termină.