De la Sepsiszentgyörgy până la Cluj-Napoca

Eseul face parte din seria „De unde sunt”, povești despre devenire, maturizare și descoperirea identității personale.

Sfântu Gheorghe. Oraș mic, cu vreo 55.000 de locuitori. Mic, câteodată simpatic și, cum este de așteptat, toată lumea știe pe toată lumea. Cel puțin, până când stai acasă așa e, dar de când mai mult stau în Cluj s-au schimbat un pic lucrurile.

Pe mine toată lumea mă știe Dutzu. Da, știu, soluția cu tz e cam cocalar, dar pe vremea respectivă nu am găsit una mai bună. Dacă lăseam în maghiară, Ducu, românii mă strigau greșit. La fel și invers, dacă mergeam pe varianta română Duțu, maghiarii mă strigau greșit. La noi C se pronunță Ț. Duci în maghiară înseamnă plinuț, și cum eram ca un butoi în copilărie, am rămas lipit cu porecla asta.

Așa cum pentru cel mai mulți dintre voi primele cuvinte în viață au fost în română, pentru mine au fost în maghiară. Eu am crescut cu anya, apa nu cu mama, tata. Și cam toată lumea din jurul meu era în situația aceasta. Cel mai mult timp în fața blocului petreceam cu ceilalți copii, jucam toate jocurile posibile, dar la ascunselea, de exemplu, numerotarea inversă suna kilenc, nyolc, hét etc. Ați înțeles ideea.

La un moment dat am ajuns la școală, unde totul învățam în maghiară, mai puțin româna. Aveam nu știu de câte ori pe săptămână ore de limba română. Probabil zilnic o oră. Pentru mine era ca și o limbă străină, mă întâlneam cu cuvinte prima oară în viața mea, trebuia să le învăț pe de rost și să le memorez.

La un moment dat, atâta s-a schimbat situația că am început să auzim română și la TV, odată cu PRO TV-ul anilor ’90. Dar tot nu vorbeam; o făceam numai la școală, la orele de limba română. Și nu am vorbit pentru că pur și simplu nu aveam unde, de ce și de cele mai multe ori, cu cine. Poate din afară Sfântu Gheorghe pare un loc izolat, dar pentru oamenii de acolo așa e viața de zi de zi. Nu cred că e de mirare din moment ce din cei 55.000 de locuitori în jur de 42.000, rotunjit în sus, sunt de etnie maghiară. Cred că e de menționat și că la noi nu religia ortodoxă domină peisajul, ci cea reformată.

Știu o poveste de la Teatrul Maghiar din Sfântu, de când Radu Afrim regiza o piesă. Unul din actori a terminat facultatea la Budapesta și uite așa drumul lui nu prea s-a intersectat cu limba română, dar juca în piesă. Îmi povestea cât de șocat era Afrim de situație. Nu în sensul naționalist; pur și simplu îi era greu de înțeles cum în mijlocul țării nu se vorbea limba. Cred că foarte mulți ar fi avut o reacție asemănătoare sau una mai nasoală. Dar până la urmă piesa a ieșit bine și cred că asta e cel mai important.

Printre primele iubite românce a fost Ioana. Era ușor să ne înțelegem; dacă nu știam să mă exprim în română, ziceam în maghiară, că ea înțelegea. Și cam așa era în Sfântu cu toți prietenii mei români. Chiar dacă nu vorbeau maghiara, înțelegeau. Greșeli făceam încontinuu, dar nu mă corecta, nu râdea nimeni de mine.

Apoi am intrat la Cluj, la design. Mai mult desenam, teorie mai puțin. Istoria artelor în maghiară, engleză în engleză și în română oare ce aveam? Ergonomie, parcă. Nu aș putea să zic că nivelul meu de vorbit se îmbunătățea. În schimb, începeam să trăiesc primele clipe când râdeau de mine colegii pentru cum vorbesc. Încontinuu voiau să mă corecteze. Oamenii ăștia probabil habar nu aveau cum e să petreci copilăria într-un oraș ca Sfântu. Mă deranja și începeam să simt frustrare. Oamenii care merg la facultate să fie atât de închiși la minte? Zic închiși pentru că mentalitatea lor pe vremea aia așa suna: „Cum să nu vorbești limba țării în care trăiești?”.

Sunt convins că multă lume din țara asta numai din știri aude de noi. Acum imaginea redată de media cât de reală sau falsă e, asta să decide fiecare pentru el. Ceea ce pot să zic e că în mijlocul acestei țări campania electorală a lui Băsescu a fost în maghiară și am văzut reclame Vodafone sau Orange tot în maghiară.

Dar erau și momente nostime, când înjuram și eu, ca să fiu „cool”. Ziceam „fiecare cu pizda mă-tii”. Fețe înlemnite, un zâmbet ciudat și o șoaptă la sfârșit, „mă-sii”. Unele lucruri s-au prins de mine, altele nici în ziua de azi. În primul rând, gramatica noastră nu conține genuri și rădăcina greșelilor în mare parte la aspectul ăsta se rezumă. Eu vorbesc româna traducând gândul maghiar din cap. Mă concentrez să zic fluent ce am de zis, dar genurile mereu mă încurcă. Și OK, gen feminin sau masculin, dar neutru? Serios?

Sau în stația de autobus, când prietenul meu încă cumpăra biletul și eu urlam la șofer: „Mai stați un puțin”. Evident că toata lumea din bus, inclusiv șoferul, râdea de mine, dar ne-a așteptat. Asta conta.

Eram în anul patru când a venit un meșter să ne monteze apometru. Era opt dimineața când m-am trezit cu el la ușă. A intrat fără să mă salute și direct în bucătărie. Toți colegii mei de apartament dormeau. Stimabilul domn deschide ușa de sub chiuvetă, se apleacă ușor, se uită la țevi, care abia se vedeau din cauza gunoiului „depozitat” acolo și mă întreabă dacă am cheia de la beci. Eu mă aplec paralel cu el, mă uit și eu la țevi și mă gândesc, „Doamne, oare ce cheie îi trebuie? Cheia franțuzească? El e meșterul, de ce nu are cheia respectivă?”. La care mă întreabă încă o dată dacă am cheia de la beci. Evident că am trezit un coleg să mă consult cu el despre noul cuvânt întâmpinat: beci. Nu știu dacă cuvantul e regionalism sau nu, dar eu în școală auzeam pivniță și atât. Și nu, nu aveam cheia de la beci!

Am terminat facultatea și m-am întors acasă. Nu voiam să rămân la Cluj, nu îmi plăcea. Era mare, urât și gri. Sfântu era mic, mai curat, mai la munte. Am vrut să fiu freelancer. Nu realizasem că habar nu am de design, pentru că la facultate din păcate nu te învață mai nimica. Dar am făcut firmă și am început cu tot feluri de lucruri mici, acasă. După câteva luni am renunțat, când la o mini identitate cu logo, antet, carte de vizită, mapă am primit 150 euro, plătit în două tranșe.

În 2003 am căutat de lucru și am fost angajat la o fabrică locală unde se imprima folie și pahare din plastic pentru produse lactate. Toți angajații erau români, ca și proprietarul fabricii. Asta a fost clipa când am început să vorbesc limba zi de zi, din ce în ce mai mult. După o vreme parcă era mai bine, parcă vorbeam mai bine. Oamenii erau de treabă, când greșeam zâmbeau, dar nu săreau mereu repede la gâtul meu, „vai, ce am făcut?”

Când ziceam o glumă râdeau de două ori, o dată de poantă, o dată de felul cum le-am zis. În loc de „cocoș tânăr„ ziceam „cocoașa tânăr”. În capul meu imaginea era la fel pentru ambele.

Momentul schimbării a fost în 2005, când m-am întors la Cluj.

Mi-am dat seama că Sfântu e fain, dar îi lipsește ceva. Am fost angajat la o agenție de publicitate, cea mai mare din afara capitalei. Era ca un vis împlinit, cel puțin așa credeam atunci. Toata ziua vorbeam limba pentru care se râdea de mine, eram clovnul agenției. Eram dezamăgit pentru că am crezut că în timpul petrecut la Sfântu am evoluat destul ca să fiu lăsat în pace. Aparent nu era așa. La interviu, când răspundeam la vreo două-trei întrebări, șefa cu sprâncene ridicate mi-a zis: „Te exprimi cam greu, hai să te vedem ce știi pe calculator”. A fost ca o lovitură în burtă.

Mediul cu mai mulți români în jurul meu însemna și mai multe iubite românce. Vorbeam română și după servici. Ce ciudat era să zic lucruri drăguțe în timp ce făceam sex. Aveam gândul în cap și căutam traducerea. Eram la un pas de a visa în română. Glumesc.

Dar am început să vorbesc mult mai bine, toată lumea din jur observa lucrul acesta. Am citit prima carte în română. Bine, nu ceva complicat, era Codul lui Da Vinci, dar totuși e o carte cu vreo 400 de pagini. Am început să observ greșelile rostite de alții. Era epoca de aur.

Numai că nimic nu durează pentru întotdeauna. A venit criza financiară și din ce în ce mai puțin aveam de lucru. Nu mai aveam la ce să facem brainstorming cu colegii, așa că toată ziua stăteam cu căști pe urechi; abia vorbeam unu cu celălalt. Iubita de data asta era maghiară; evident, cum părăseam serviciul schimbam în modul maghiar. Eu nu realizasem schimbarea până în ziua în care am avut primul brainstorming la birou după o perioadă lungă: abia puteam să leg două propoziții. Instant a fost remarcat, colegii nu înțelegeau ce s-a întamplat cu mine.

Sunt în Cluj de 11 ani și în continuare fac greșeli. Dar am prieteni români buni, pe care pot să mă bazez și pe care îi iubesc. Oamenii ăștia nu se blochează la orice greșeală, probabil după atâția ani nici nu le aud. Probabil mă văd pentru ceea ce sunt. Există om care nu greșește?

Prietenii mei sunt simpatici. Folosesc perle scoase de mine că li se pare interesant. Nu mai țin minte exact contextul, dar am scos o perlă când încercam să le explic ceva despre un personaj și cum traduc mereu în gând din maghiară, încurcam cuvintele „neîngrijit” cu „neglijent”. Așa a luat naștere cuvântul „neglijit”. Are sens? Eu zic că da!

Recent am început să le notez: „dezinfectizare”, „filarmonie”. Poate într-o zi mă voi prezenta la OSIM cu o listă.

Și da, zi de zi mai primesc corecturi de la persoane din jur. Li se pare amuzant, dar câteodată de neacceptat că nu vorbesc corect limba țării. Asta e, nu am cum să fiu pe placul tututor și nici nu vreau. Eu visez și gândesc în maghiară și mă simt bine așa și mă simt bine în țara asta.