De sus, de pe poante

Când și-a primit prima pereche de poante, în clasa I, Teodora Badea – Teea, așa cum se prezintă tuturor – și-a legat benzile elastice până la genunchi. Prințesele din desenele animate pe care le urmărea le aveau legate tot până la genunchi, așa că nu a înțeles mirarea profesoarei, care de cum a văzut-o a pus-o să se descalțe. I-a arătat apoi că poantele se leagă doar puțin mai sus de gleznă și a ridicat-o pe vârfuri în fața ei.

Teea a început cursurile de balet la 6 ani, după ce a fost diagnosticată cu scolioză și a fost nevoită să aleagă între înot și balet pentru a-și îndrepta postura. Pentru că făcea cursuri de dans la grădiniță și pentru că educatoarea îi spusese mamei de multe ori că Teea are înclinație pentru dans, baletul a fost alegerea firească. Mama ei spera ca, pe lângă postură, baletul să o ajute pe Teea să-și deschidă ochii către artă și muzică clasică.

Așa că a trimis-o o dată pe săptămână la o școală privată de balet, unde fiecare final de an aducea cu sine un spectacol. Teea avea mereu emoții înainte să pășească pe scenă, însă mereu era cea mai serioasă dintre copii în momentul în care pornea muzica în sală. Colegii ei râdeau, făceau cu mâna părinților, dar ea stătea cocoțată pe poante cu spatele drept și aștepta acea parte din piesa muzicală când știa că trebuia să înceapă să danseze.

Atunci nu se gândea că o să stea cu poantele în picioare mult timp. Era doar un hobby de care se bucura și un tratament pentru coloană. Apoi profesoara de balet i-a sugerat să meargă din clasa a V-a la Floria Capsali, singurul liceu de coregrafie din București. Avea picioarele drepte, subțiri și lungi, care, încălțate în poante, îi făceau tot corpul de 10 ani să pară ca un șnur care nu se mai termina. Avea și mâinile lungi, și corpul îngust și flexibil, calitățile fizice care, așa cum învățase Teea de-a lungul celor patru ani de cursuri, te fac o balerină perfectă.

Dar profesoara i-a mai spus ceva. „Că la început o să fie greu, că o să fie stresant și că s-ar putea să mă distrugă psihic.” Teea nu a luat în seamă asta. Ce putea merge prost? Fericirea că avea să danseze pe mai multe scene era prea mare pentru a-i lăsa loc să se gândească cu adevărat la vorbele profesoarei.

Apoi s-a urcat pe cântarul din cancelaria liceului, în clasa a V-a, și a înțeles.

În fiecare zi, Teea și colegele de grupă se prezentau în fața profesoarei cu care făceau studii, cea care le învăța mișcări de balet și cum să-și pregătească corpul pentru ele, apoi se suia pe cântar. Dacă mâinile și picioarele ei erau perfecte pentru o balerină, greutatea pe care o arăta cântarul o descalifica. Dacă depășeai greutatea ideală calculată după o metodă rusească, trebuia să te antrenezi mult mai mult și, de cele mai multe ori, să înduri vocile profesorilor care-ți spuneau că ar trebui să renunți la balet. Dacă nu reușeai să slăbești și adulții din școală nu vedeau că încerci să faci asta, îți era recomandat să te transferi în altă școală.

La 1 metru și 55 de cm, înălțimea pe care o avea atunci, Teea ar fi trebuit să aibă circa 35 de kilograme – iar ea avea 50. Profesoara de studii i-a spus să înceapă imediat să slăbească și să o facă repede, pentru că dacă apucă să intre la pubertate cu greutatea de pe cântar, chinul va fi și mai mare.

A început cu dulciurile, de care s-a despărțit cu greu, și a continuat cu sucuri, fast food și mâncare prăjită. Când pofta nu-i dădea pace, topea pe cerul gurii o bucată de ciocolată neagră dimineața. Își spunea că e pentru energie. Îi venea să plângă de fiecare dată când vedea cântarul tras în fața ei și se enerva pentru fiecare kilogram în plus care reapărea. Până în clasa a X-a, Teea a continuat să încerce tot felul de diete și să alerge nebunește pe bandă în sala de sport. Apoi s-a oprit, pentru că goana după greutatea perfectă o seca de puteri, și a început să slăbească involuntar. Nu s-a mai oprit până nu a ajuns la 43 de kilograme și 1 metru și 63 de cm. Greutatea ideală. Nu-i venea să creadă. Și acum, la 19 ani, Teea are fix aceleași înălțime și greutate. Și nu mai ține diete.

Pe lângă groaza cântarului, Teea mai afla povești și de la celelalte colege, care se plângeau de profesoara lor de studii. S-a îngrozit când a auzit cum, în timpul unei ore, profesoara s-a enervat pe una dintre ele și și-a înfipt unghiile în carnea de sub genunchii ei. Acum știe că este o metodă împrumutată tot de la ruși prin care balerinele sunt forțate, din cauza durerii, să-și întindă picioarele mai sus, dar atunci s-a speriat.

Școala de coregrafie a maturizat-o mai repede decât se aștepta. Încă din clasa a V-a avea un program căruia abia îi făcea față. Începea ziua la ora 8 cu studiile, sau ceea ce Teea numește „bazele baletului”. Timp de o oră și jumătate, ea și colegii de grupă învățau mișcările de bază din balet. Aveau opt exerciții, iar fiecare oră de studii începea în fața oglinzilor. Cu mâinile bine prinse de bara de la oglinzi, fiecare elev își lucra părțile corpului. Începeau cu călcâiele, pentru încălzire, și terminau cu ridicarea picioarelor mai sus de cap. Toate trebuiau făcute perfect, altfel riscai să nu-ți încălzești suficient corpul și să greșești în timpul dansului. Sau, mai rău, să cazi și să te accidentezi.

Teea își amintește și acum de cele două colege de clasă care au fost nevoite să se transfere în alte școli după ce s-au accidentat și n-au mai putut dansa. Pe lângă această oră și jumătate de studii și de celelalte ore obișnuite, Teea și colegii ei trebuiau să ajungă și la ora de pian, care avea loc o dată pe săptămână. Pianul îi ajuta să-și formeze urechea muzicală și să înțeleagă mai bine ritmul. În clasa a VIII-a, Teea ajunsese să cânte partituri de patru pagini la pian. Apoi s-a oprit, pentru că generația ei a fost ultima care n-a mai continuat studiul pianului și la liceu.

Din clasa a VII-a a început să meargă la meditații de trei ori pe săptămână, la fel ca ceilalți colegi, pentru că orele de studii și de repertoriu nu erau suficiente dacă voiai să mergi la concursuri sau dacă voiai pur și simplu să fii mai bun. Meditațiile se făceau tot în liceu, iar costurile lor se adăugau peste cei 600 de lei dați pe poante la fiecare șase luni.

La finalul clasei a IX-a, Teea s-a gândit pentru prima dată că baletul nu e pentru ea. Primul an de liceu vine cu un program și mai încărcat. Elevii încep să danseze cu Opera, iar colaborările și temele pentru acasă se înmulțesc. Teea a început liceul cu optimism. Câștigase pe final de clasa a VIII-a locul II la olimpiada de balet și primul loc în cadrul mai multor concursuri. Credea că e anul ei și că nimic nu avea să o abată din drum. Până când profesoara de studii de la liceu a aflat că s-a îndrăgostit.

I-a spus că nu ar trebui să aibă o relație, că un băiat nu face decât să-i încetinească performanța și în final are să o facă să renunțe la balet. Teea nu a renunțat la relația pe care o începuse cu un băiat din același liceu, cu un an mai mare, care-i fusese ceva timp foarte bun prieten, așa că a văzut cum atenția pe care i-o acorda profesoara scădea pe zi ce trece. Nu o mai încuraja, nu-i mai observa mișcările, nu o mai ajuta. Pierduse, de fapt, sprijinul singurului profesor care o învăța balet în liceu.

„Mergeam la concursuri, doar că nu mai găseam puterea aia să lucrez, să trag de mine, pentru că atâta mi-a băgat în cap că nu mai fac nimic, nu mai fac nimic, încât am ajuns să spun bă, dar eu chiar nu mai fac nimic”, povestește Teea.

Tot la sfârșit de clasa a IX-a și-a dorit să dea audiție la Opera Comică pentru Copii, însă nu a avut suficient curaj să se înscrie.

Clasa a X-a nu a fost mai bună. Dacă în clasa a IX-a o mai privea puțin, într-a X-a profesoara a abandonat-o. Teea nu mai avea nicio dorință să-și lege benzile elastice la poante sau să se vadă pe vreo scenă. Nu mai simțea că o leagă nimic de dansul pe care-l iubea încă din grădiniță. S-a înscris totuși să dea audiție la Opera Comică pentru Copii la finalul anului școlar.

După ce a primit confirmarea de înscriere și a trimis CV-ul, în dimineața audiției Teea nu a mai vrut să se prezinte. Simțea că nu ar putea rezista unui nou eșec, că asta ar face-o cu adevărat să renunțe pentru totdeauna la balet. Împinsă de la spate de mama și de iubitul ei, s-a prezentat totuși la audiție și apoi a așteptat cu un gol în stomac rezultatele.

Simțea că va eșua, că degeaba a venit, că oricum nu poate dansa, că i-a dezamăgit pe toți. Și pe mama ei, și pe bunica ei, dar și pe iubitul ei. Toți oamenii care o susțineau aveau să primească trista veste că ea, Teea, fata cu picioarele și mâinile de balerină, nu va mai dansa niciodată. Apoi a venit coordonatorul departamentului de balet de la Opera Comică pentru Copii și i-a strigat numele de pe o listă. Deși i-a venit greu să creadă că reușise, Teea a simțit că în sfârșit se poate agăța de ceva care s-o aducă înapoi în lumea baletului. Ceva care să o facă din nou să creadă că locul ei e sus, în vârf și pe poante.

Teea este acum clasa a XII-a și lucrează de un an la Opera Comică pentru Copii, unde simte că și-a regăsit sensul în balet. Chiar dacă îi este destul de greu să îmbine liceul cu job-ul de la opera comică, mai ales că orele de repetiții se pot schimba de la o zi la alta, Teea nu simte oboseala. Nu mai are atât de multe emoții înainte să urce pe scenă, pentru că joacă chiar și de 19 ori la rând un spectacol. Îi place să intre costumată în fel de fel de personaje – comice sau nu – pe scenă, să se învârtă în fața copiilor din public, să-i facă să râdă, să se uite atenți la ea, dar și să-i îmbrățișeze la finalul spectacolului, când cei mici pot veni în spatele cortinei să întâlnească personajele din poveste.

De la începutul anului școlar se pregătește pentru atestatul de final de liceu. Trebuie să prezinte o oră de studii în fața unei comisii și un spectacol. Pentru spectacol, Teea pregătește o variație din baletul Giselle, un duet de dans contemporan cu iubitul ei și, tot cu el, un moment de dans neoclasic.

Încă nu simte că are suficiente cunoștințe cât să dea admiterea la secția de coregrafie de la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” și să devină profesor de balet sau coregraf, dar știe că o să facă asta la un moment dat. Foarte multe colege aleg să meargă la secția de coregrafie imediat după liceu pentru că așa e natural, chiar dacă pot lucra la Operă sau Opera Comică pentru Copii și fără o diplomă de facultate.

Teea, însă, vrea să lucreze mai întâi la temelia planului B. O balerină trebuie să aibă întotdeauna un plan B, spune ea, pentru că nu poți controla niciodată ce se va întâmpla pe scenă sau la repetiții, iar o căzătură se poate transforma într-o secundă într-o carieră ratată.

Așa că vrea să dea admitere la Facultatea de Psihologie imediat ce termină liceul. Dacă a învățat ceva din primul an petrecut la Opera Comică pentru Copii e că iubește să petreacă timp cu cei mici, fie că-i privește de pe scenă sau se lasă luată în brațe după spectacole, așa că-și dorește să ajungă psiholog pentru copii. Teea crede că cei mici sunt cel mai sincer public și nu ar vrea să se despartă de ei. Vrea să-i ajute să se înțeleagă și să-i îndrume prin psihologie. Poate așa va ajunge să se înțeleagă și ea mai mult.

Între timp o să continue să danseze până i se vor întări ligamentele și corpul ei va înceta să mai fie perfect pentru o balerină.

---

Acest articol a fost publicat în cadrul proiectului Școala9, creat de DoR și BRD – Groupe Société Générale.