De unde-i varza asta?

Când a primit mesaj la 5:30 dimineața, Anca Marcu și-a dat seama că nu va avea duminica pe care o plănuise. L-a privit pe Dan, iubitul ei, în timp ce dormea lângă ea, și a știut că nu vor mai găti prânzul împreună și că plimbarea lor de seară cu bicicletele prin împrejurimile Clujului devenise incertă. Anca a oftat, dar s-a ridicat hotărâtă din pat. A apucat primele haine pe care le-a zărit în dulap, o pereche de blugi rupți și un tricou în dungi alb-bleumarin, și s-a încălțat cu niște papuci înflorați. De pe unul dintre cele două telefoane pe care le are a trimis înapoi un mesaj: „Ionuț, vezi că vin”. A luat cheile de la Peugeot-ul ei roșu 206 și a plecat cu gândul că ar avea nevoie de o cafea. Afară încă nu răsărise soarele.

În mesajul pe care i-l trimisese, Ionuț Baciu i-a scris că, în seara de dinainte, în timp ce conducea spre depozitul cooperativei lor, una dintre pernele de aer ale camionului încărcat cu marfă cedase, iar camionul se lăsase într-o parte, punând presiune pe cauciucurile din dreapta. Nu știa cât or să mai reziste, dar în dimineața aia avea de gând să riște un drum de cinci kilometri spre depozitul de la Profi, cu primul transport de produse al zilei.

„Conduc încet”, a asigurat-o pe Anca.

Camionul ăsta, un second hand reparat de trei ori în ultimele șase luni, face toți banii. De el depinde bunul mers al cooperativei formate din 13 producători agricoli din Cluj, relațiile lor de șase ani cu mari retaileri, transportarea legumelor către supermarket și câștigurile financiare planificate. Așa că Anca voia să fie și acolo, să vadă cu ochii ei cât de gravă e avaria. La 37 de ani, e managerul de vânzări al cooperativei și femeia care pune pe roate întreaga afacere.

În 15 minute, Anca a ajuns la depozitul din Centrul Agro Transilvania, aflat la ieșirea din oraș, în Dezmir, comuna Apahida. A parcat lângă hala cărămizie semnalată prin două pancarte mari, pe care scrie „Cooperativa Agricolă Lunca Someșului Mic” și „Legume din grădina Clujului”. Era prea devreme să-și sune colegii, s-a gândit, așa că a anunțat pe Lunca, grupul de WhatsApp al cooperativei, în ce încurcătură erau. Deși era duminică, câțiva s-au oferit imediat să ajute. Președintele cooperativei, Gavrilă Chindriș, era chiar la doi pași, cu niște treabă prin piață. Radu Telecan și vecinul lui, Victor Ciplea, doi dintre membrii fondatori, s-au urcat în mașină cu o trusă de scule, promițând că-n 10 minute urmau să fie în Apahida. Anca s-a mai liniștit puțin.

Apoi a primit un alt mesaj de la Ionuț care, de doi ani, e șoferul lor de nădejde.

Avea o veste bună și una proastă. Cea bună era că ajunsese în siguranță cu marfa la Profi. Vestea proastă era că cele trei tone de vinete din transport nu trecuseră de controlul calității, așa că se întorcea la depozit cu un camion stricat și cu un retur de marfă. Asta însemna că factura de 20.000 de lei, care ar fi trebuit încasată în ziua aia, putea fi ruptă-n două. Asta mai însemna, pentru cooperativă, și o pierdere, și o bătaie de cap.

Anca a urcat în birou, în clădirea de lângă hală, hotărâtă să găsească soluții pentru toate urgențele. Și-a făcut o cafea tare. Avea să fie o duminică grea.

---

Dintre toate, trezirea într-o duminică cu noaptea în cap a neliniștit-o cel mai puțin pe Anca. De când e manager de vânzări al Cooperativei Agricole Lunca Someșului Mic, se trezește zilnic la 4:00. La 5:00–5:30 e la birou. E momentul zilei în care reușește să-și facă ordine-n acte – cu două ore înainte de prima livrare, înainte de-a i se umple din nou inboxul de comenzi și oferte, înainte de zgomotul de motostivuitoare și camioane care o bruiază de-afară, înainte de a începe să-i sune încontinuu telefoanele.

Nu-și imagina că o să aibă ritmul ăsta agitat în urmă cu câțiva ani.

Totul a început cu un apel al unui reprezentant al Fundației Civitas pentru Societatea Civilă – Filiala Cluj, care voia să se asigure că Anca va urma cursurile de fermieri la care se înscrisese. A rămas mută. Nu știa nimic despre asta. A aflat atunci că tatăl ei – care lucra în administrație la primăria locală din Cojocna, comuna ei natală, – și un alt prieten de familie, Sorin – care lucra la GAL (Grupul de Acțiune Locală) –, au înscris-o, dar fără s-o anunțe. Cei de la GAL, o cooperare public-privată care promovează și îmbunătățește condițiile de viață din zonele rurale, aveau nevoie de minimum 10 participanți ca să poată ține cursurile și, așa, din pix, a apărut Anca pe listă. Situația i s-a părut cam anapoda, dar a și amuzat-o. Fugise de munca agricolă în tot ce făcuse înainte și acum i se întâmpla asta.

Adevărul e că Anca se cam plictisea la Centrul de Informare Turistică din Cojocna, unde lucra de o lună. I se părea că pierde timpul, pentru că nu primea nimic de lucru. În luna următoare, a preferat să stea acasă fără plată. Așa că Civitas a picat la momentul potrivit. A hotărât să meargă la cursuri, fără să știe dacă o să-i folosească vreodată.

A învățat despre managementul și marketingul fermei alături de văcari și oieri. Pe de-o parte, o fascinau descoperirile care-i aminteau de Viața satului, emisiunea duminicală de la TVR. Pe de altă parte, nu era complet pe lângă, pentru că noțiunile de bază de marketing le știa din facultate.

Celor de la Civitas le-a plăcut de Anca, așa că au chemat-o și la alte cursuri, care se țineau în Apahida. Acolo i-a cunoscut pe fermierii care, de doi ani, se grupaseră într-o cooperativă cu ajutorul fundației. A fost impresionată că mulți dintre ei erau tineri și i-a plăcut că micii fermieri locali erau sprijiniți să-și dezvolte împreună o structură organizațională. Sătenii își construiau propria corporație și asta era mare lucru.

La început, au colaborat la distanță, pe un proiect coordonat de Anca și finanțat de Civitas, cu legume ambalate, vândute prin cooperativă. Erau caserole ștampilate cu etichete „Lunca. Legume din grădina Clujului”, care conțineau fiecare un morcov, o ceapă galbenă, un cartof alb, țelină și pătrunjel – necesarul minim pentru o supă –, și care ajungeau pe rafturile de la Profi. Pentru că cei din cooperativă cultivau doar o parte dintre ele (cartofi, morcovi, țelină), treaba Ancăi era să se ocupe de distribuție, dar și să găsească producători locali care să completeze caserola cu legumele-lipsă. Așa a aflat cine și ce avea pe piață.

Apoi, au mai făcut alți pași unii spre alții. Trei luni s-au tatonat. Anca a participat la team buildingurile echipei, deși nu se simțea neapărat parte din team. Când, la începutul verii, în 2016, echipa a rămas fără manager de vânzări, ea n-a acceptat propunerea, dar s-a oferit să fie mentor pentru un tânăr absolvent al Universității de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Cluj-Napoca (USAMV) până când el avea să devină stăpân pe poziție. Munca peste program și ritmul agitat l-au determinat pe tânărul candidat să renunțe repede și cooperativa a rămas iarăși fără persoana care dirija întreaga activitate.

Anca, care are părul șaten deschis, nasul cârn și ochii albaștri, visa încă la un job liniștit. Unul în care să fie „mai doamnă”, la un birou în centrul orașului. Dar n-a putut să nu ia în considerare cursurile care se adăugaseră recent CV-ului ei. Așa că, până la urmă, a acceptat jobul full-time la cooperativă, mai ales că și fermierilor li se schimbase contextul. După trei ani de sprijin, venise timpul ca Fundația Civitas să iasă ușor din schemă și s-o lase să se dezvolte independent. Acum, presiunea cădea cel mai mult pe umerii managerului de vânzări. Anca nu s-a temut de această responsabilitate. Credea în cauza cooperativei, așa că provocarea de a prelua frâiele a cântărit mai mult decât un program liniștit și o pereche de tocuri.

La începutul toamnei lui 2016 a devenit oficial manager de vânzări și s-a dovedit un pariu câștigător. Cea mai evidentă schimbare se vede în cifra de afaceri din ultimii ani. Dacă în 2016–2017 au avut livrări de 260.000 de euro, în 2018 au urcat la 320.000. În august 2019, cooperativa a atins deja suma de anul trecut. Până la finalul recoltelor de anul ăsta, estimează Anca, cifra de afaceri o să se dubleze față de anul trecut.

Ce e în spatele cifrelor e o poveste despre comunitate și încredere.

---

Anca, Radu, ’nea Victor și Gavrilă îl așteptă pe Ionuț la intrarea în hală – o încăpere simplă, de 30 de metri pătrați, în care sunt stivuite în partea stângă lădițe de lemn goale. În spate sunt vreo 10 paleți cu saci de varză albă și roșie, porumb și pătrunjel. Într-un colț, e rezemat un panou în mărime naturală pe care e desenată figura unui bărbat cu gaură în jurul feței și pe care scrie „Valori esențiale ale unui antreprenor social: altruism”. L-au folosit în primii ani, într-un proiect în care au învățat despre principiile afacerilor sociale – responsabilitate față de mediu, performanță economică și generozitate – notate și ele pe un alt panou.

Pe la 7:00, Ionuț parchează camionul de șapte tone pe aleea din față. Toți sar să vadă ce e în neregulă cu roțile.

„Ai căutat perna de aer?”, întreabă ’nea Victor.

„Stai, tu, că mă taie ăștia”, îi răspunde Anca, deranjată de ațele blugilor, care-i trec peste genunchi. Stă așezată pe vine, lângă camion, și butonează telefonul.

„Da’ faini blugi ai”, spune Radu, zâmbind pe sub șapca army.

„No, păi, dacă așa mă plătiți”, glumește Anca, și cei doi bărbați se strâng în jurul ei. Împreună caută un tutorial pe YouTube. „Dezasamblare pernă de aer camion.”

Variantele găsite în engleză nu-i ajută și nici instrucțiunile pentru Mercedesuri – lor le trebuie pentru un DAF învechit, modelul 45.220. Plimbă telefonul pe la fiecare, sperând că unul dintre ei va reuși să găsească videoclipul salvator.

„Ești sigur că noi ne pricepem să schimbăm perna de aer?”, întrebă Radu cu o privire neîncrezătoare în ce vede pe YouTube.

„Voi așa mi-ați spus”, răspunde prompt Anca.

„N-avem ce să schimbăm, că deocamdată n-avem alta în locul ei”, spune nea’ Victor, în timp ce iese de sub camion.

„Da’ marfa cu ce o mai ducem azi?”, întreabă Anca de parcă i-ar certa.

„Nu găsim noi?! Cu căruțul de butelii”, se amuză Radu.

Anca merge în depozit să verifice vinetele descărcate în hală. Vede prin sacii din plasă că au zgârieturi și sunt prăfuite. Are zilnic presiunea de a livra marfă de calitate, dar crede că asta nu trebuie să fie tradus prin produse care arată perfect, pentru că aspectul nu e primul indicator pentru calitățile lor nutritive. „Semnele astea apar și de la cum se așază pe pământ, nu înseamnă că nu sunt bune”, spune. Ceilalți, însă, le privesc cu judecată. Ceva trebuie să facă cu ele azi. Anca se întoarce și-și plimbă privirea stânga-dreapta căutându-l pe Gavrilă, președintele. Când apare, inițiază o ședință informală în fața depozitului, pentru că trebuie să ia două decizii importante.

Mai întâi, criza camionului.

E clar pentru toată lumea că al doilea transport programat în ziua aia trebuie amânat pentru luni. Camionul nu poate fi reparat duminica, pentru că magazinele de specialitate sunt închise și n-au de unde să ia pernele de aer și anvelope noi. Soluția e să aducă un camion de rezervă, pe care-l au la 60 de kilometri distanță, în Chețani, județul Mureș. E un camion mic, de trei tone, care însă nu poate acoperi decât livrarea de luni. Pentru cele obișnuite, de peste șase-șapte tone de legume sau fructe, au nevoie să închirieze unul cu o capacitate mai mare. Dar asta era deja altă problemă.

Apoi, ce fac cu vinetele? Anca propune două variante. Ori le duc într-un depozit de marfă și le vând la un preț mai mic decât cel oferit de Profi, ori ajung la Banca de Alimente – o inițiativă care combate risipa alimentară prin colectarea, de la diverse companii private, de alimente și produse nealimentare care n-au ieșit din termenul de garanție și le oferă gratuit către diverse categorii de persoane defavorizate. Până una-alta, hotărăsc că trebuie sortate – cele cu mai puține semne într-o parte, restul în alta. Pentru asta au nevoie de câțiva muncitori.

Echipa se împarte: Gavrilă merge în Apahida să aducă muncitori. Ionuț și Radu pornesc spre Chețani să ia camionul, Anca rămâne la depozit, vigilentă la sortarea vinetelor.

„Mi-e groază să-l sun pe Dan să-i spun că mai durează”, spune Anca, în timp ce urcă scările în biroul care se află la etajul al doilea. E în jur de 9:30 când îi scrie un SMS că o să mai stea vreo două ore.

Oftează, dar știe că Dan, prietenul ei care lucrează în IT, e înțelegător cu programul ei. Nu s-au certat niciodată din cauza asta. Sunt însă momente în care nu se sincronizează. În weekenduri, când ea ar vrea să doarmă jumătate din timp, el încearcă s-o convingă să meargă cu bicicletele, la vreun concert (ultima oară au mers împreună cu nepotul ei la Electric Castle) sau la o plimbare pe munte. Au învățat împreună că, dacă îi afectează ceva, soluția e micul compromis. Cum ar fi ca ea să treacă peste oboseală și să-și pregătească rucsacul pentru o escapadă în Făgăraș. Asta e mai complicat pentru ea în perioada asta, după ce, la ultima drumeție împreună și-a luxat piciorul și simte că nu s-a refăcut complet.

De când lucrează la cooperativă, timpul ei se împarte între familie – sâmbăta e ziua lor de reuniune la prânz –, muncă și Dan. Prietenii? Sunt „out of the question”, spune Anca. E partea care a avut de suferit, din cauza lipsei de timp. Dar a reușit să găsească un echilibru în forma de-acum. „Am pe cineva în funcție de ce trebuie să mă plâng.” Pe sora ei, dacă vrea să i se confeseze cu ceva personal. Dacă vrea să vorbească despre familie, îl are pe Dan. Dacă e ceva legat de muncă, oricui.

De pe geamul oval din stânga biroului Anca vede plecând și aterizând zilnic planoare de la Aeroclubul „Traian Dârjan”. Gândul îi mai zboară la vacanță, oricâte facturi ar avea strânse pe birou. Și ea, și Dan, adoră călătoriile. „Oriunde e plajă”, descrie Anca destinația ideală. Recent, au făcut un calcul. El a vizitat 31 de țări, ea – 17. Împreună au fost în Cuba, Thailanda, Cambodgia, Israel, Iordania, Sri Lanka și în Insulele Guadelupa (din sudul Mării Caraibelor). Le place să și le planifice împreună, de la A la Z, fără agenții de turism. Zilele trecute, i-a ridicat moralul un e-mail primit de la Dan care n-avea subiect. În el era un Excel cu planul pe zile pentru prima călătorie din decembrie, în Zanzibar.

„Numai când îmi dau câte un șoc cultural din ăsta reușesc să mă deconectez”, spune Anca. Când e în vacanță însă și vede că e prea liniște pe grupul de WhatsApp al cooperativei, trimite câte-o poză cu ea pe plajă și scrie: „Unii la apă, alții la sapă, amărâților”.

---

„Conducem așa, mai sportiv”, glumește Radu, care porneşte cu mașina personală la 10:30 spre Cheţani. „Da’ ce s-o întâmplat cu camionul aseară?”, îl întreabă pe Ionuț, care stă pe scaunul de alături.

„Deodată am auzit un pjjj! pjjj!”, răspunde Ionuț și spune că a păţit-o chiar pe drumul ăsta.

„N-o pușcat?”

„N-o pușcat. Nu pușcă la camioane, îs atâta de-nalte. Altfel, bubuia ca o bombă. O făcut numa’ musss!”

„S-o lăsat.”

„Da’ cum, că m-am și oprit, mă”, și se lasă o tăcere prelungă.

Lui Ionuț, șoferul cooperativei, drumul spre Chețani îi este bine cunoscut. Trece pe aici cel puțin o dată pe săptămână, lunea. Merge să livreze marfa pentru Kaufland, la depozitul logistic Turda, situat la intrarea pe autostrada care leagă Turda de Gilău. De aici sunt aprovizionate toate magazinele pe care grupul german le are în Transilvania.

Radu are un flashback. Kaufland e primul retailer pentru care cooperativa a început să furnizeze marfă. Se întâmpla în 2013, după patru luni de la înfiinţare. „Ce vremuri, era mai ușor atunci”, spune. El cultiva doar varză și cooperativa avea una-două livrări pe săptămână. Spune că asta se simțea și-n buzunare: aveau mai puțin decât acum.

Radu își amintește perfect de vara anului 2012, când a participat la prima întâlnire organizată de Fundația Civitas în Apahida, cu fermierii și mici producători din zonă. A făcut ochii mari când a văzut aproape 50 de oameni în sală.

„Asta da asociație!”, și-a spus, cu gândul că vrea și el să facă parte. Se apucase de legumicultură de doi ani, după o perioadă în care a lucrat în tâmplărie și un an în construcții în Italia. Agricultura însemna pentru el un nou început, în care-și punea toate speranțele, mai ales că avea și pregătirea necesară, fiind absolvent de liceu agricol. În perioada de muncă în Italia, Radu a văzut cum funcționează cooperativele agricole de succes și a înțeles că doar așa au micii producători șansa să încheie contracte cu marii retaileri.

A simțit că ăsta e momentul lui.

Nu toți fermierii au privit cu ochi buni inițiativa. Unii au văzut-o ca pe o întoarcere în comunism, când aproape toate proprietățile agricole private au fost confiscate abuziv de stat, în procesul de colectivizare desfășurat în perioada 1949–1962. A fost o dramă națională și oamenii nu au uitat. În cazul unora dintre participanții la întâlnirea din Apahida, fantomele trecutului au fost mai puternice decât rațiunile economice ale prezentului. Nu mai voiau să-și pună pământul sau roadele la comun. Pentru alții, așteptările au fost mai mari decât viziunea cooperativei: căutau, de pildă, un plan de business măreț, prin care să-și exporte produsele.

Din 50 de oameni, câţi au participat la acea primă întâlnire, au rămas 16 care au devenit membri fondatori. Cei mai mulți au renunțat, pentru că se uitau în stânga și-n dreapta și nu le plăcea ce vedeau, povestește Valentin Filip, de la Fundația Civitas, care a fost parte din fondarea cooperativei. Discutau: dar cutare producător, mai mare, de ce n-a venit? Ăsta care are jumătate de hectar ce caută aici? Dar el, care s-a apucat de un an de agricultură și urmează să plece în afară? „Principalul motiv pentru care renunțau era că nu-i considerau pe ceilalți membri din grup suficient de puternici sau de încredere în așa fel în care să meargă cu ei mai departe”, explică Filip.

Cooperativa Agricolă Lunca Someşului Mic s-a înființat oficial pe 27 februarie 2013. Cei care au rămas au văzut-o ca pe un colac de salvare. Majoritatea avea probleme cu desfacerea: produceau mult și, în plin sezon, ajungeau să vândă marfa la prețuri mai mici sau și-o aruncau pe câmp. Civitas, care are un istoric în domeniul economiei sociale și al dezvoltării rurale din 1992, primise un grant din partea Fundației Româno-Americane (RAF) pentru a înființa o cooperativă în județ. Zona o permitea. Mediul agricol roditor, traversat de Someșul Mic, și piața mare de desfacere, Cluj-Napoca, au fost atuurile de bază.

Scopul cooperativei era acela de a facilita vânzarea și de a promova legumele producătorilor din zonă. Majoritatea fermierilor (65–70%, conform Civitas) cultivau varză – leguma-vedetă a zonei – iar restul, conopidă, vinete, sfeclă și cartofi. Fundația și-a făcut temele și în ceea ce privește resursele comunității: activitatea agricolă era constantă – erau săteni care trăiau strict din agricultură și nu priveau asta doar ca pe un hobby. Erau și fermieri tineri în regiune, iar drumurile erau corespunzătoare pentru distribuție.

Începutul a fost dificil, își amintește Radu. „În primele ședințe ne luam la ceartă și de la culoarea ochilor.” Orgoliile erau puternice și lipsa experienței de lucru în echipă – evidentă. Să cumpere un camion de trei sau de cinci tone? Să fie sancționat – și dacă da, cum – producătorul care a estimat greșit cantitatea de legume promisă? Dar cel care nu a participat la ultimele ședințe? Puteau s-o țină așa până a doua zi.

În timp, au lăsat garda jos și s-au mai învățat unii cu alții. „S-a cernut pleava”, spune Radu, care crede că plecarea oamenilor mercantili, care incitau discuțiile, a contat la sudarea echipei. Știe că e răutăcios când spune asta, că perfect nu e nici acum, dar așa glumește el. Acum, sunt 13 membri și fiecare depune anual o cotizație de 2.500 de lei, plus 9% din vânzările fiecăruia, care rămân și ele în cooperativă. (Florentin Bercu, director al Uniunii de Ramură Națională a Cooperativelor din Sectorul Vegetal, spune că la finalul anului 2018 erau în jur de 1.400 de cooperative agricole înscrise la Oficiul Național al Registrului Comerțului, dar mai puțin de jumătate din ele și-au depus bilanțul.)

Momentele când echipa de la Lunca Someșului s-a închegat par minore, dar au acționat puternic, ca brațele lor. De pildă, când și-au dat sfaturi între ei despre tehnologii. De la colegi, Radu a aflat de o aplicație pentru fermieri și agronomi, Agrobase, de unde se informează despre paraziți, insecte și bolile legumelor și care-l ajută mult acum. Nu sunt printre ei oameni care vor să păstreze secrete, așa că, dacă pun ochii pe o varză frumoasă prin hala comună, își spun ce soi e, că poate o sădesc și alții. Radu e de părere că motivele care-i unesc acum stau chiar în forța cu care au trecut împreună peste probleme.

„Suntem mai relaxați. Ce, e prima dată când ni se strică nouă camionul?”

La asta, au contat și team buildingurile prin țară și schimburile de experiență în Ungaria, Italia. Radu își amintește de unul în care încercau să stabilească câteva reguli de ordine internă, iar membrii echipei nu se puteau hotărî când să stabilească data de ședință lunară. Atunci a fost de față și Anca, care venise în calitate de prietenă a cooperativei. „De ce nu preluați modelul administrației publice locale?”, i-a întrebat. „Când ați putea?” „Păi, lunea.” „La ce oră?” „Dimineața, pe la 8.” „Atunci, să fie în prima luni din fiecare lună. Și nu vă complicați cu date.”

Așa a și rămas. De altfel, venirea Ancăi în echipă a fost un moment de cotitură în dezvoltarea cooperativei.

„Datorită Ancăi, cooperativa e unde îi”, admite Radu.

„Zici că e copilul ei”, spune și Ionuț. „Altcineva ar fi putut să stea acasă azi și să spună: să se spele pe cap cu vinetele.”

Dedicarea Ancăi i-a schimbat pe cei din jurul ei. De pildă, pe Radu l-a ambiționat să-și sporească și să-și diversifice producția. De la un hectar a ajuns să aibă cinci. La început avea marfă doar în lunile august-noiembrie, acum începe să vândă din primăvară. Are varză, conopidă, ridichi, țelină, vinete, ardei și – cea mai bună investiție din ultima vreme – porumb zaharat. Adică pentru fiert. (Spre deosebire de soiul furajer, cel pentru fiert se culege mai repede și are boabe dulci.)

Anca crede că, pentru a vinde mult, producătorii trebuie să aibă din toate câte un pic. E unul dintre motivele pentru care cooperativa a atins cifrele de afaceri din ultimii ani. În felul ăsta, retailerii revin săptămânal cu cereri.

Sunt anumite produse, de 1 leu-2 lei, pentru care cererea va fi mereu foarte mare – ceapa verde, salata, pătrunjelul – și nu e nevoie să cultivi sparanghel sau broccoli ca să te îmbogățești. De altfel, produsele ei preferate sunt țelina și conopida. Nu sunt greu de crescut, iar prețul lor înclină balanța preferințelor ei. Un kilogram de țelină ajunge până la 4,5 lei, iar unul de conopidă, la 5 lei în perioada octombrie-noiembrie. Ca dovadă a devotamentului ei pentru conopidă și-a pus la status pe WhatsApp o vorbă de-ale lui Mark Twain: „Conopida nu e decât o varză cu studii superioare”.

Radu spune că trebuie să fii pasionat ca să te apuci de agricultură și să nu fii lacom. Nici nu s-a gândit la profit în primii doi-trei ani. La el, treaba funcționează așa: răsăritul soarelui e ceasul lui biologic. Intră direct în tractor sau în mașină – cu pompele pline cu benzină pentru motorul care pune în funcțiune stropitorile de pe câmp. Merge la marginea comunei, unde are 58 de ari de varză și conopidă. Apa pentru udat e trasă din Someșul Mic, care e la 400 de metri de terenuri. Stă să ude două-patru ore pe zi. Asta e dimineața, de la 5:00 la 8:00. După aceea, prepară soluțiile și se apucă de stropit.

Apahida nu e nici pe departe „apă hâdă” cum îi mai spune Radu în glumă. Reședința comunei cu opt sate și cu o populație de aproape 6.000 de locuitori arată ca o suburbie a Clujului. Pe ulițele satului poți face un slalom printre firme de construcții, fabrici de carton și depozite de tot felul. Pe dealurile din jur – pe care Radu obișnuia să schieze în copilărie – sunt acum blocuri. Lângă solariile din spatele grădinii lui, un dezvoltator voia să ridice un ansamblu rezidențial, pe care Radu a reușit să-l stopeze printr-o solicitare la primărie. I-ar fi distrus culturile. În ultimii cinci-șapte ani, economia s-a dezvoltat atât de mult în zonă, încât terenurile s-au acoperit de hale gigant, iar oamenii au renunțat să le muncească pentru un salariu fix și sigur la firmele extinse până-n sat. În unele cazuri, noii angajatori vin și-i iau cu autobuzele de la poartă.

Radu împarte munca zilnică cu soția lui, Nicoleta, și din când în când îi mai ajută fiul lor cel mare, Timotei, care are 11 ani. Cea mai mare provocare pentru Radu e să găsească muncitori. N-are angajați permanenți, dar și-ar dori măcar un om care să-l ajute în perioada mai aglomerată, adică august-noiembrie. Plătește oameni cu ziua, dar nu e rentabil: zilierii cer 12 lei pe oră, plus un pachet de țigări, un prânz și bere. E o cheltuială de 150 de lei pe zi.

---

La ora 12:30, Radu și Ionuț se întorc cu camionul de la Chețani. Se opresc la o benzinărie din apropierea Clujului, unde fac plinul. La sfârșit de misiune, se răsplătesc cu un Red Bull și câte-o înghețată. La pachet, îi iau Ancăi un sandviș și puncte bonus autocolante pentru ca ea să-și poată cumpăra un ghiozdan de la promoție.

Când ajung la depozit, o găsesc pe Anca îngândurată. Vinetele de la retur, care trebuiau sortate, erau abandonate pe paleți, prăfuite, în saci închiși, cum le-au lăsat. Anca și-a dat seama că era nevoie ca legumele să fie spălate de pământ, chestiune care nu putea fi rezolvată la depozitul lor. Oricum, chiar aveau multe semne. A hotărât, până la urmă, să facă și ea un retur. A doua zi, avea să vină după ele producătorul care le trimisese și care are posibilitatea să le vândă la magazinul propriu din Chețani.

„Ioi, numa’ bine, că mai am, și mâine mă duc și-mi iau ghiozdanul”, mulțumește Anca când vede punctele promoționale și-i fuge gândul de la vinetele returnate.

Retururile o frământă cel mai mult. Înseamnă timp mâncat pentru toată lumea, bani pierduți de producător și, implicit, de cooperativă, și o relație cooperativă-retaileri care se poate transforma oricând din stabilă în complicată.

„Retailerii se supără pentru că nu le-ajunge marfa”, spune ea. „Se bazează pe produsele promise și, dacă nu sunt conforme, se trezesc în situația că n-au ce să pună pe rafturi. Nouă ni se întâmplă să avem retur poate doar o dată pe lună. O dată pe lună e OK.” Când e grav, din cauză că unii producători au retururi dese, de pildă, una dintre regulile interne ale cooperativei e că membrii pot să-și dea buline negre și asta înseamnă că nu mai pot să livreze marfă prin cooperativă timp de două săptămâni. S-au gândit dacă nu cumva ar fi trebuit s-o dea și acum, din cauza vinetelor. Au ezitat, în cele din urmă, pentru că se gândesc că s-ar putea s-o pățească și ei.

Un lucru e cert: cooperativa nu-și permite retururi dese. Însăși existența ei depinde de traseul legumelor până la consumatorul final, iar retailerii sunt cei mai importanți intermediari, pentru că oferă un preț mai bun decât piața en-gros. „Nu știu ce ne-am face fără ei”, spune ea. În prezent, cooperativa are contracte de furnizare cu trei lanțuri de hipermarketuri mari: Kaufland, Lidl și Profi, care distribuie marfa lor în magazinele din regiunea Transilvaniei. În trecut, au mai colaborat și cu Mega Image, Penny și Carrefour.

Deși spune că bunul mers al cooperativei depinde de retaileri, faptul că lucrează cu mai mulți clienți îi păstrează o forță în negocierea cu ei. Pentru asta merge la conferințe, face networking, vorbește imparțial despre fiecare colaborare. E conștientă că are totuși o putere scăzută, dar, chiar și așa, spune că negocierile cu retailerii sunt de bun-simț. „Azi poate îmi cresc un preț la un produs, mâine îmi cer o promoție, deci și cantitate mai mare, pentru altul.” Reușește uneori să-i convingă să-i dea un preț mai bun invocând, de pildă, creșterea unor cheltuieli, cum ar fi prețul combustibilului. Alteori le vorbește „la corazon” despre producători și simte că asta-i face să se rușineze. „Domnilor, noi un singur lucru știm să facem și aia e munca cinstită! Ce-i cu prețul ăsta la cartof?”, spune pe un ton autoritar în timp ce râde. Uneori funcționează.

Retururile venite de la retaileri nu au întotdeauna argumentul „marfă bună vs. marfă rea”. Frumusețea e în ochii privitorului, așa cum și calitatea legumelor stă, de fapt, în aspectul perfect, aproape fotografic. Nu e niciun secret că oamenii „s-au obișnuit să cumpere cu ochii”, spune Anca. Nimeni nu mai pune mâna pe o vânătă prăfuită, zgâriată sau cu pete decolorate, chiar dacă astea sunt efectele creșterii în natură, pe câmp. „N-ar mai fi o risipă alimentară atât de mare dacă consumatorul ar fi educat să nu se teamă de o mică pată pe coaja unei legume. Retururile ar fi mai rare, dar și mai întemeiate. Ne-ar fi tuturor mai ușor.”

Eugen Știrbu, Coordonator al Departamentului Legume-Fructe la Profi, spune că, în cazul retururilor, hipermarketurile au o primă regulă: nu închid ochii când vine vorba de siguranța alimentelor. Dar nu sunt absurzi atunci când fermierii întâmpină probleme și produsele lor au de suferit. „Dacă, într-o perioadă, într-o zonă, o cultură de vinete a fost afectată de grindină, ne putem aștepta ca ele să aibă urme. Vom accepta în anumite limite și produsul ăsta”, explică el. Știrbu spune că retailerii vor să lucreze cu cooperative pentru că, spre deosebire de producătorii individuali, pot asigura mai multă marfă și continuitate. În prezent, colaborează cu aproximativ 20 de cooperative agricole și peste o sută de producători locali. Un exemplu e cooperativa Lunca Someșului, pe care-l consideră „de succes” – dacă ne uităm numai la cât au crescut volumul de desfacere și cifra de afaceri în ultimii ani. „Dacă asta nu pare mare lucru, când te duci pe teren și vezi suprafețele alea întinse de varză și conopidă cu câțiva oameni pe câmp, atunci sigur îți schimbi optica.” Știrbu e de părere că o rotiță importantă în bunul mers al unei cooperative stă într-un om sau o asociație profesională care să-i ghideze pe producători să cunoască piața – să le spună ce culturi sunt rentabile, să le ofere soluții de unde pot avea semințe mai ieftine și tratamente bune.

Din 2016, că vor sau nu, retailerii au obligația prin lege să aibă 51% produse românești la raft. „Legea e încă greu aplicabilă”, spune Ștefan Pădure, președintele Asociației pentru Promovarea Alimentului Românesc (APAR). După ce a fost promulgată de președintele Klaus Iohannis în iulie 2016, Comisia Europeană a declanșat, în februarie 2017, o procedură de infringement împotriva României, pentru că limitează accesul altor mărfuri. (Atunci când constată încălcarea dreptului comunitar de către un stat membru UE, juriștii CE deschid un proces la Curtea de Justiție a Uniunii Europene.) Anul trecut, Comisia de Agricultură din Camera Deputaților a construit o altă formă a legii, astfel încât să primească OK-ul CE. Ce se va schimba dacă legea trece e că „produs românesc” va deveni „produs autohton”, adică „un produs obținut din materii prime de bază provenite în proporție de 100% din parteneriat direct”. Cu alte cuvinte, retailerii vor fi obligați să aducă produse de la cooperative agricole, asociații de producători agricoli, societăți comerciale agricole etc., printr-un parteneriat încheiat pe un an. „Deja vedem că se întâmplă asta, cu ochiul liber”, spune Pădure, care crede că legea a făcut un climat mai prietenos pentru producători locali. Știrbu, însă, rămâne sceptic cu privire la obligația de a avea anual 51% produse locale.

„De ce ar trebui?”, se întrebă. Spune că retailerii își doresc oricum să aibă mai multă marfă din țară pentru că „oricine vrea să aibă prospețime la raft”. Problema principală, susține el, e că producția din România nu poate să asigure necesarul de marfă dorită de piață, de aceea apelează la import, chiar și în perioadele de sezon ale legumelor.

---

Calitatea: I. Asta scrie pe etichetele lipite pe sacii cooperativei care pleacă zilnic spre depozite. Una dintre condițiile ca legumele să fie la acest nivel e rotația culturilor. E importantă pentru că pământul devine treptat infertil și purtător de dăunători. Fermierii din cooperativă folosesc această tehnică veche, care presupune ca pe un anumit teren să fie alternate culturile o dată la trei-patru ani. Cu alte cuvinte, o cultură de varză poate fi urmată de una de cartofi și apoi de alta de porumb.

Pe lângă condițiile de calitate tradiționale, cooperativa a trebuit să se adapteze și la rigorile cerute de unii retaileri. Acum au produse cu patalama. Certificatul de calitate recunoscut internațional, Global G.A.P., e o condiție impusă de Lidl. Anca a văzut prima potențialul certificatului și i-a convins pe membrii cooperativei să facă un efort financiar pentru a continua colaborarea cu lanțul german. A fost investiția cea mai importantă a cooperativei din 2018, când au plătit, din fondul comun, aproximativ 7.000 de euro. (Global G.A.P. e o garanție pentru o agricultură sustenabilă și fermierii se mândresc cu certificatul ăsta. Ca să-l obțină, trebuie să facă anual analize de sol, apă și tratamente. Costurile de recertificare sunt mai reduse: anul ăsta, au plătit în jur de 1.500 de euro.)

Calitatea mărfii contează cel mai mult pentru o relație durabilă cu hipermarketurile, spune Anca. Însă nu e de neglijat nici încrederea care se construiește între doi oameni de la capetele telefonului. „Odată, am fost rugați să găsim un înlocuitor pentru un de cap de tir la unul plin cu marfă care venea din Polonia și se stricase pe drum. Altă dată, ne-au sunat de la platforma din Timișoara – unde noi nu livrăm – a unui retailer cu care colaborăm doar în Cluj să facem rost, de pe-o zi pe alta, de zece tone de varză. Noi am depus un efort și ei apreciază.”

Pentru Anca, să intermedieze comunicarea și comerțul între fermieri și hipermarketuri nu e tocmai o misiune ușoară. Asta se întâmplă pe e-mail, pe WhatsApp, la telefon, care-i sună întruna. Îi sună și acum.

„E președintele”, spune Anca cu voce tare, cum obișnuiește, și-n biroul ei răsună – pentru a câta oară? – melodia din Cartea Junglei, I Wanna Be Like You.

„Servus, Gavrilă. Deci patru cauciucuri? Eu m-am uitat la Nexxon pe site și am văzut varianta cu 1.047 de lei unul și încă unul de vreo 800. Așa mă gândeam și eu. Ori patru – no. 4188. Și cu perna de aer, vreo 700, și cu camionul de închiriat, și cu cât dai la șofer… Aproape de 6.000 de lei. Eu nu mai stau acum să scrollez site-ul. Merem mâine și vedem acolo dacă vrei. Bine. Nu pierd vremea, dau comandă atunci.”

Gata și problema cauciucurilor.

La începutul fiecărei săptămâni, Anca are o rutină. Trimite către retailerii cu care lucrează un tabel complicat, care include mai multe date: tipul și cantitatea de legume pe care o poate livra pentru săptămâna următoare, prețul pe care-l cere pentru fiecare, precum și prețurile din săptămâna respectivă și cea de dinainte.

Anca estimează cantitatea împreună cu membrii cooperativei. Îi sună pe rând și-i întrebă cât și ce au de dat. În funcție de asta, programează livrările fiecăruia pe zile. În timpul săptămânii, fiecare retailer revine cu o cerere pentru produsele dorite, la prețurile la care e dispus să facă achiziția. Rar are loc o negociere. De regulă, retailerii dictează prețurile. Când primește oferta finală, Anca face un screenshot pe care-l pune pe grupul de WhatsApp al cooperativei, cu cantitățile ce trebuie livrate, cum trebuie ambalate, în saci sau în lădițe. Este cel mai bun exercițiu de transparență față de echipă pe care l-a găsit din nevoia de a nu lăsa loc de bârfe și alte interpretări.

Cu maximum o zi înainte de transport, membrii cooperativei își aduc marfa la depozitul comun. O aduc în remorci sau cu dubele personale. Excepție face un singur producător, Varo Ștefan, care are o fermă în Chețani și 15 angajați, și-și face singur livrările. Ștefan e unul dintre noii producători mari din cooperativă, curtat și convins de Anca să se alăture echipei anul trecut. Pentru că are marfă multă și diversă – pe 30 de hectare cultivă, printre altele, ardei, vinete, dovlecei, roșii, porumb, conopidă, varză, ardei iute –, procentele lăsate de el în cooperativă sunt frumușele. Pentru Ștefan, cel mai mare câștig de când e în cooperativă e că nu se mai stresează să-și găsească cumpărători. Obișnuia înainte să vândă zeci de tone pe un preț mai mic decât piața. Alții, la rândul lor, profitau de prețurile lui și vindeau mai departe consumatorilor cu mai mult. Ei sunt porecliți „bișnițari” și, crede Anca, în industria asta, ies cei mai câștigați dintre toți.

Împreună, cei 13 membri ai cooperativei au 70–80 de hectare. Toți sunt bărbați, cu vârste între 23 și 60 de ani. Președintele, Gavrilă, e dintre ei și a fost ales de adunarea generală prin vot secret. Conform statului, are răspunderea unor documente, drept de semnătură, ia hotărâri pentru majoritatea problemelor interne care apar și „are cardul”. Din cotizația pe care o lasă în cooperativă, acoperă cheltuieli fixe (salariile Ancăi, șoferului Ionuț, contabilei și chiria halei din Agro Transilvania), cheltuieli pentru combustibil, motostivuitor, altele neprevăzute și investițiile pe care le decid împreună. În fiecare lună, pe 25, fiecare membru primește propriul „salariu”. El reprezintă banii pentru ce a vândut în acea lună minus cei 9% care rămân în cooperativă. (Au și fermieri colaboratori, la care Lunca apelează periodic ca să-și completeze stocurile.)

Când s-a angajat la Lunca – cum mai obișnuiește să-i spună –, Anca n-avea experiență nici în vânzări și nici în agricultură. În timpul facultății de Administrație Publică din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și un an după, a fost învățătoare în comuna natală din județ, Cojocna. A plecat să muncească în Spania, alături de fostul soț, unde experiența din învățământ a ajutat-o. Timp de opt ani, Anca a fost educator social la Asociația Arcos de Altea, din stațiunea Altea, regiunea Alicante, din sud-estul Spaniei.

Mai întâi, a avut grijă de minori francezi certați cu legea (furturi, droguri, agresiuni). Făceau parte dintr-un program numit séjour de rupture, care-i ajuta să-și îndrepte comportamentul prin exerciții de grup și cursuri de formare profesională.

N-a fost o experiență ușoară, dar pe Anca a învățat-o să relaționeze cu oameni dificili și să aplaneze situații conflictuale. Cu unii, a păstrat legătura și e prietenă pe Facebook. A urmat o perioadă de șapte ani în care a lucrat într-un centru de plasament cu copii până-n șase ani, deținut de aceeași asociație și finanțat de stat. Aici, și-a ascuțit spiritul justițiar, devenind unul dintre liderii sindicali care-și striga, la portavoce, în manifestații, nedreptățile din partea angajatorilor. La un moment dat, grevele și întârzierile salariale au obosit-o. Se simțea și singură, după o despărțire complicată de fostul soț, iar sora sa, care locuia de asemenea în Spania, hotărâse să revină în țară. S-a întors și ea, fără să știe pentru câtă vreme. Era 2014.

„De la a face totul la a nu face nimic”, așa descrie Anca tranziția asta. Pentru că avea nevoie de o refacere a legăturii cu locul și de a-și ocupa, totuși, timpul cu ceva, și-a luat atestatul de ghid turistic de la Facultatea de Geografie. S-a plimbat cu grupuri de spanioli prin Transilvania, iar prieteniile noi și locurile re-vizitate i-au prins bine.

Apoi, a primit telefonul ăla neașteptat despre cursurile organizate de Civitas.

Biroul în care lucrează acum nu amintește deloc de trecutul ei. În camera de trei metri pătrați, tot decorul este despre cooperativă. O diplomă acordată cooperativei în 2015 de Ambasada SUA, pe care scrie „Entrepreneur of the month” (Antreprenorul lunii), tronează deasupra biroului ei. Rafturile suspendate sunt pline de dosare etichetate cu numele membrilor și cu registre de contabilitate. Pe zidul din stânga ei are lipite o foaie cu CNP-urile membrilor și un desen cu evoluția vânzărilor din ultimii ani. Desenul arată ca și cum mai multe electrocardiograme sunt puse una peste alta, iar pulsul cel mai ridicat e în luna octombrie. Două panouri din plută adună amintiri din ultimii ani: o fotografie veche cu fermierii, zâmbitori, strânși în jurul ambasadorului SUA în România, Hans Klemm; un articol printat din Ziarul Financiar, cu titlul „De necrezut! S-au format iar cooperative şi livrează în Profi, Kaufland şi Mega Image”, în care Anca apare într-o fotografie, vorbind la microfon într-o conferință, îmbrăcată într-o fustă conică roșie, cu un choker cu ținte la gât. Tot pe panou e și o distincție de participare la un concurs de gulaș la ceaun în Cojocna, primită de cooperativă la o acțiune de teambuilding. Pe un A4 e scris un citat motivațional: „Ca să treci în viață testul/ Trebuie să lupți, să speri/ Nu să fii mai bun ca restul/ Ci să fii mai bun ca ieri”. Încă unul e pe biroul Ancăi: „Do no harm, but take no shit”.

Pe ușă, „băieții” din cooperativă, cum le spune ea, i-au lipit un abțibild pe care scrie „Stop! Câine rău!”. Anca și-a câștigat reputația asta prin loialitate față de echipă, dar și prin principiile riguroase de muncă. A cerut mereu ca toți să respecte termenele-limită pentru livrări și să ofere marfă de calitate. Ei au văzut că ea se zbate să-i ajute: e un du-te-vino continuu la depozite, pe teren, la producători, mereu disponibilă la telefon. Chiar și într-o duminică, la 5:30 dimineața. Unii o critică când nu negociază mai mult cu retailerii, când greșește sau e neglijentă, dar nimeni nu-i poate contesta rezultatele.

În ultimii ani, a fost invitată tot mai des la conferințe ca să vorbească despre cooperativă și „modelul de succes” al ei. „Succes”, spune, și pică pe gânduri. „Până la urmă ce înseamnă succesul ăsta?”, se întreabă mai mult retoric.

Caută prin corespondență și găsește un e-mail cu titlul „prezentare COOP”, de la o conferință la care a participat anul trecut. Deschide o prezentare și trece prin câteva slide-uri. Sunt date despre cooperativă în cifre: cifrele de afaceri, trecute cu roșu, mereu mai mari de la an la an, numărul de tone de legume vândute, la fel – de la 350 de tone în 2014, la 830 în 2016 –, și evoluția vânzărilor – același desen lipit pe zidul din stânga ei.

Însă nu cifrele și graficele sunt miezul prezentării: pe de trei ori mai multe slide-uri, Anca a înșirat fotografii cu familiile membrilor din cooperativă. E familia Chindriș care are trei copii pentru care a muncit din greu prin străinătate. E tatăl lui Radu, Janu, mereu pus pe poante. Sunt femeile bătrâne care-și plimbă scaunele printre rândurile de pătrunjel ca să-l culeagă pentru familia Ciplea. Câștigă ceva în plus la pensie pentru asta. Apoi familia Colceriu, Mureșan, Cociș, mai e și Paul Naș, care a preluat afacerea de la tatăl lui.

„E mai mult despre ei decât varza pe care o vând”, spune Anca. „Contează cât crezi în ceea ce vinzi. Eu vorbesc convingător despre cooperativă pentru că o cunosc foarte bine – de la marfă la familiile producătorilor. Știu să mă adaptez într-o discuție și cu un achizitor, și cu omul de rând.”

De când lucrează pentru Lunca, Anca știe că și-a găsit un rost, pentru că vede ce impact are cooperativa la nivel local. Vede cooperativa în versurile din poezia Los Nadies (Nimeni) a unui scriitor și jurnalist uruguaian, Eduardo Galeano, pe care l-a descoperit în librăriile din Spania. „Poezia e despre acei oameni care valorează mai puțin decât glonțul care-i omoară. E prea mult spus, dar e un vers care zice așa: există locuri unde oamenii înseamnă numai brațele de muncă și reprezintă numai cifre. Asta noi vrem să evităm. Oamenii noștri nu au doar brațe de muncă. Și nu sunt numai o statistică. Avem sentimentul de mândrie că aparținem unei comunități și, mă, noi din asta mâncăm!”

Nu va ști niciodată Galeano cât a contat pentru sătenii din Apahida. Asta e misiunea Ancăi: de a-i face văzuți pe oamenii care trăiesc din agricultură de subzistență, care sunt în cooperativă, pe producătorii care stau cu zilele prin piețe. „Ei nu sunt nimeni, nu sunt numai o resursă umană. Ei contează. Și oamenii ăștia trebuie să-și capete mândria pentru munca lor.”

În viitor, Anca vrea să ateste cooperativa ca grup de producători, ca să poată atrage resurse pentru investiții. Speră să aducă alții noi în cooperativă. Asta le-ar permite să se înscrie pentru un proiect european pentru care ar putea primi fonduri nerambursabile în valoare de 10% din cât au vândut anul trecut și 8% din anul acesta. Certificatul îl emite Ministerul Agriculturii, pe baza unui dosar de acte (act constitutiv, cazier, bilanț contabil etc.) pe care Anca a început deja să le strângă de la fiecare membru. O parte le are-n ordine pe biroul ei. După altele, va merge mâine.

„Dacă nu investești, rămâi în urmă. Mori”, spune Anca, în timp ce se pregătește să pornească spre casă. Își caută cheile de la mașină, se uită după telefoane, după geantă. E aproape două când coboară scările. Anca e mulțumită că măcar unul dintre planurile din ziua aia n-a picat și o să meargă împreună cu iubitul ei cu bicicletele. (Până la urmă, a picat și ăsta. Anca a ajuns acasă prea obosită și a adormit, iar Dan s-a dus singur la plimbare.) Radu a mers să facă paste carbonara cu soția lui, Ionuț și ’nea Victor și-au continuat duminica-n familie, iar Gavrilă a plecat cu gândul la meciul de fotbal din seara următoare – fiul cel mare, care joacă în Liga 1 la FC Botoșani, urma să aibă meci greu cu Viitorul.

Anca spune că banii pe care i-ar primi prin grupul de producători i-ar ajuta să-și reducă din cheltuieli. Recent a făcut un calcul: ca să-și asigure cheltuielile fixe lunare, cooperativa trebuie să vândă în intervalul ăsta de cel puțin 100.000 de lei. Deocamdată reușesc, dar presiunea rămâne. Dacă continuă așa și vin și alți bani, ar putea investi în utilaje pe care să le folosească la comun. Într-un camion pe care să nu fie nevoiți să-l cârpească așa de des. Poate aduc un nou angajat, cu care ea să-și mai împartă din munca tot mai aglomerată. Sau cumpără un motostivuitor, să nu-l mai plătească zilnic pe cel din piață. O mașină de legat pătrunjelul, de ce nu? Dar ideal, spune Anca, ar fi să aibă un sediu nou, în care să pornească toate lucrurile astea. „Să avem casa noastră.”

Articolul a apărut și în DoR #37 cu titlul Oamenii noștri nu au doar brațe de muncă. El a fost realizat în cadrul proiectului La noi, o rubrică despre cum se transformă satul românesc. La noi este susținut de Romanian-American Foundation și DoR. Autonom este partener de mobilitate.

---

Un proiect editorial despre transformarea satului românesc.