[EduDoR] Deficit de atenție

Pentru 29 de copii de 13 ani de la o școală din Pitești, 17 octombrie ar fi putut să fie o zi de luni ca oricare alta. Să înceapă cu o oră de fizică și să termine cu sport, să-și dea check in la școală și să-și mai facă în pauză câte un selfie, să meargă acasă și, printre teme, să-și scrie sute de mesaje pe grupul de WhatsApp RIP7BNaspa, cum fac de obicei. În schimb, au venit la școală înainte de opt și au rămas în hol, unde s-au așezat în semicerc cu fața la intrare și cu spatele la biroul directorului.

Iuliana Pîrvu, președinta comitetului de părinți din clasă, le-a împărțit ecusoane cu „Sunt elev european și am drepturi” și foi A4 laminate: „Vreau să învăț”, „Vreau respect”, „Vreau să fiu protejat”. De-o parte și de alta îi flancau câțiva părinți cu ecusoane-pereche „Sunt părinte european și am drepturi” și afișe cu „Protest clasa a VII-a B”.

Așa i-au găsit colegul lor, Marius Rizoiu, și tatăl lui, Viorel, un bărbat înalt, subțire și obosit, cu cioc cărunt, pomeți proeminenți și ochi afundați în orbite.

Vineri, toți părinții căzuseră de acord să nu mai intre la ore. Deciseseră și conținutul mesajelor, iar Iuliana Pîrvu făcuse afișele în dimineața protestului, așa cum, în săptămânile și lunile de dinainte, ea scrisese toate memoriile către Inspectoratul Şcolar, Protecția Copilului, Poliție, Salvați Copiii, Parchet, sperând că cineva le va rezolva problema.

Problema lor era comportamentul agresiv al băiatului cu cerințe educaționale speciale (CES) care stătea acum în fața lor cu capul plecat și mâinile încleștate pe ghiozdan, fără să fi apucat să-și dea jos geaca și căciula. Tată și fiu, aproape înghesuiți într-un panou galben cu scris triumfător „Diversity for special needs education 2013–2015”.

În următoarea oră, au venit televiziunile naționale și ziarele locale. Părinții protestatari susțin că nu știu cine le-a anunțat. Au spus presei că de luni întregi Marius îi lovește și îi amenință cu moartea pe copiii lor, familia lui nu colaborează, orele nu se mai pot face. Pîrvu l-a întrebat agresiv pe tatăl băiatului: „Îmi puteți garanta, în scris, mie și celor 29 de familii, că într-o zi acest copil nu va lovi grav?”, el a răspuns stins: „O să vin să stau cu el”, iar directorul, apărut mai târziu, a spus că „triunghiul format din părinți, copii și cadre didactice trebuie închis”. După vreo două ore, Marius și tatăl au plecat, iar copiii protestatari au intrat în clasă. Până seara, toate televiziunile naționale spuneau povestea elevilor agresați de colegul lor, a părinților lor care făcuseră totul să îl integreze și a familiei care refuză să îl mute. Era sfârșitul unei lupte și începutul unui război.

Marți, protestul a continuat în aceeași formă: cei 29 în hol, cu afișe în mâini, și părinți care făceau cu rândul să-i însoțească, în timp ce Marius și tatăl erau în clasă, pentru o oră de biologie și una de română. Cei 29 au primit absențe. Tot marți, presa a început să publice detalii care au nuanțat povestea: copilul are ADHD și din această cauză a fost discriminat la școală, a supraviețuit unui cancer „cu 1% șanse la viață” și e adoptat. A ieșit la iveală și o pagină de Facebook, „29 de copii în pericol”, ulterior ștearsă, unde părinții elevilor protestatari publicaseră două documente din dosarul școlar al lui Marius, cu toate datele lui de identificare: CNP, adresă, tip de deficiență; bilețele cu amenințări care ar fi fost scrise de el pentru un coleg: „vreau să te spintec, să te omor”; și procese verbale semnate de profesori că deranjează orele.

Părinții celor 29 au spus atunci că ei protestează din cauza comportamentului violent al băiatului, că nu știau că ar avea ADHD și că, dimpotrivă, în clasa lor mai e încă o fetiță cu ADHD care s-ar fi integrat perfect. Internetul s-a împărțit în două tabere: pro-părinți și anti-discriminare.

Din a treia zi de protest, Marius nu a mai venit la școală, copiii au intrat la ore, Ministerele Educației și al Muncii au început să facă controale, iar instituțiile județene să facă ședințe: la Prefectură, la Consiliul Județean, la Inspectoratul Şcolar. S-a vorbit despre „o situație de netolerat”, „desfășurarea în bune condiții a procesului educațional”, „trebuie făcut ceva”.

Dar ce înseamnă când niște copii de 13 ani se aliază împotriva unui coleg de-al lor? Cine nu și-a făcut treaba, de s-a ajuns aici? Cine e victima și cine e agresorul? Şi ce se întâmplă când suntem prea siguri de adevărul nostru și încercăm să ne facem singuri dreptate?

---

Deoarece comportamentul lui Marius se înrăutățise odată cu începerea clasei a VII-a – își amenința colegii și își pipăia colegele – și nimeni nu reușea nici să îl potolească, nici să îl facă să plece din școală, în ședința de vinerea dinaintea protestului părinții nemulțumiți i‑au dat familiei Rizoiu un ultimatum. Luni, la opt, să vină cu o decizie: îl mută sau nu? Şi ca să fie siguri că obțin ce vor, în discuții care nu au inclus familia băiatului, au hotărât ca, dacă el va veni la școală, să pornească protestul.

„Ni se spunea că trebuie să conciliem, să rezolvăm”, spune Iuliana Pîrvu. „Dar am ajuns la disperare, și nu peste noapte, ci după zeci de ore în ședințe.” Iar ea ar trebui să știe cel mai bine, căci a participat la toate întâlnirile, a scris toate petițiile, a apărut la televiziuni, a făcut pagina de Facebook pentru care avea să răspundă ulterior la autoritatea care supraveghează prelucrarea datelor cu caracter personal și avea să iasă ultima de la Parchet în noiembrie. Dintre părinți, pe ea, genul de mamă-leoaică, hotărâtă și mereu cu vorbele la ea, tensiunea a atins-o cel mai mult, de nu mai voia să-și facă controlul endocrinologic programat, convinsă că rezultatele analizelor vor fi luat-o razna. Pîrvu, consultant imobiliar și voluntar la o asociație pentru copii cu cancer, e obișnuită cu emoțiile și cu riscul: soțul său e instructor de parașutism în Germania, iar fiul ei, colegul lui Marius, visează să facă Academia de Aviație.

În clasă, totul a fost bine până când, în 2016, în semestrul al doilea dintr‑a VI-a, a venit Marius, transferat de la A. Aproape toți colegii lui cei noi învățaseră în clasele I-IV în sistem step‑by‑step, adică au avut două învățătoare și au stat împreună zilnic până la ora 16. Copiii sunt extrem de uniți, la fel și părinții. Își fac poze prin clasă, în care Marius nu apare niciodată, și își serbează zilele de naștere fără el, pentru că „nu aduci pistolul la petrecere”, cum spune unul dintre ei. Unii părinți se vizitează acasă. Pîrvu spune despre Cristina Radu, care e bibliotecara școlii și mama uneia dintre fetele din clasă, că e cea mai bună prietenă a ei, iar când vorbesc despre copii, toți se referă la „ai noștri”.

Şcoala nr. 16 „I. L. Caragiale” e a treia pentru Marius. Conflictele par să-l fi urmărit peste tot și erau ba din vina lui, dacă îi întrebi pe foștii colegi, ba din vina colegilor și a școlii, dacă o întrebi pe mama lui.

Noii colegi știau că la A, recunoscută drept o clasă violentă, Marius fusese bătut, dar și că lovise, la rândul lui. Așa încât a surprins pe toată lumea când, în primele săptămâni, era prietenos și foarte politicos. „La început a fost foarte bine. Părea ciudat ce ziceau ceilalți”, spune șefa clasei. Şi părinții au fost impresionați după prima întâlnire, când familia le-a spus că e adoptat, că a avut cancer, că e în urmă cu materia și că ceilalți l-au marginalizat. „La ședință, plângeam toți, eram zob”, își amintește Pîrvu.

După o vreme, Marius a început să vorbească în ore. Apoi să se ridice din bancă. Apoi să lovească alți copii, astfel încât a terminat semestrul al doilea din clasa a VI-a cu media șase la purtare. Apoi să agreseze fetele și să amenințe că se sinucide: copiii spun că într-o oră a vrut să se arunce pe geam, în alta și-a băgat compasul în mână de a ajuns la cabinetul medical. În multe familii, „ce a mai făcut Marius” se discuta imediat ce copiii intrau pe ușă. Se discuta între copii, pe grupul de WhatsApp, și între părinți, pe grupul lor de WhatsApp, din care nici Marius, nici mama nu fac parte. Se discuta la ședințele cu părinții, la care venea mai mult tatăl și nu reușea să dea o explicație sau o soluție pentru comportamentul lui. Se discuta în cancelarie și în biroul directorului, unde, spune acesta, în ultimul an ajungeau, pe rând, grupuri-grupuri de elevi să se plângă că îi lovește.

Părinții spun că cel mai afectat este un coleg pe care Marius îl suna cu număr ascuns noaptea, îl amenința și îi trimitea bilețele cu „te omor”, „te spintec” și SMS-uri cu „Ești un laș și nu mai vrei să fii prietenul meu”, confirmă tatăl acestuia. Băiatul a avut nevoie de 15 ședințe de consiliere psihologică. Familia lui nu are nici înregistrări ale convorbirilor, nici SMS-uri, pentru că a resetat telefonul. Mai există doar câteva bilețele, într‑un scris aproape ilizibil. Într-unul, cu titlul Proces Verbal, scrie: „Subsemnatul Rizoiu Marius, vreau să îl dau în judecată pe elevul Flavius, pentru că vrea să îmi fure câte ceva din bancă. Eu nu îl mai sufăr pe acest elev deoarece mă amenință, mă înjură, se răstește la mine. Eu vreau să îl spintec, să îl bat, să îl omor în autobuz.” Ştia să facă procese verbale pentru că și lui i se făcuseră. Şefa clasei spune că, în pauze, Marius scria pe tablă adresa și numărul de telefon al băiatului și îi îndemna pe ceilalți: „Să mergem să îl spintecăm!”. Iar alteori zicea că în geaca lui e o cameră care îl înregistrează.

Pe un alt coleg, Marius l-a amenințat că îi împinge pe scări fratele mai mic, încât acesta ajunsese să îl păzească în fiecare pauză și să se bucure când e răcit și stă acasă.

O colegă povestește că i-a învinețit brațul stâng în timpul unei ore de informatică, în luna mai – unul dintre primele incidente serioase. „Dădea cu tastatura în bancă, i-am spus să înceteze și m-a prins de mână”, spune fata. Părinții au vrut să depună o plângere la poliție, dar n-a fost acceptată, pe motiv că agresorul e minor, așa că i-au trimis la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Argeș (DGASPC). Răspunsul scris al instituției a fost că mama lui Marius nu crede că a avut loc acest incident și că „fiica dvs. nu îl suportă pe fiul său”, dar l-a inclus pe băiat într-un program de consiliere psihologică.

Nu înțelegea ce înseamnă „nu”, spune șefa clasei și cea care și-a asumat, fără să i-o ceară nimeni, rolul de a-l potoli pe Marius. Nu înțelegea că nu vrea să o pupe pe brațe într-o zi în care purta tricou. Nu înțelegea că nu voia să o ia în brațe. „Mă întindea pe bancă, mă înghesuia într-un colț al clasei, voia să mă pupe. Nu știam ce să fac. Mă gândeam că dacă mă depărtez prea repede îl enervez. Când făcea așa mi-era… nu scârbă, dar nu îmi plăcea.” Iar când i-a cerut s-o lase în pace, i-a zis și ei că o spintecă.

Mama acesteia a sunat-o pe mama lui Marius în octombrie și a rugat-o să vorbească cu el pentru ca băiatul „să nu mai aibă contact fizic” cu fata. Când a revenit la școală după protest, Marius o considera din nou cea mai bună prietenă și era mult mai liniștit. „Nu știm ce gândește și ce planuri are”, spunea șefa clasei la mijloc de ianuarie 2017, cu un ușor amuzament care arăta că ar fi depășit situația. „Şi acum îl mai apucă să mârâie sau să râdă, dar e mult mai OK.”

Comportamentul lui nu are legătură cu vreun profesor sau cu vreo materie, și-au dat seama colegii, care nu știu că ar suferi de ceva, ci doar că e „bolnav din dragoste”.

Poliția a venit la un moment dat să le vorbească despre prevenirea violenței. Ce au înțeles copiii a fost că amenda e mai mare pentru acte de violență în școală. Așa încât unul dintre părinți i-a găsit la sfârșitul orelor făcând socoteala cât i-ar costa să-l bată pe băiat în afara școlii.

Cu toții, de la părinți, la directori, la copii, dau toate aceste exemple când vorbesc despre Marius, dar, cu cât sunt mai des repetate, cu atât detaliile devin incerte: n-a încălecat pervazul, ci doar s-a grăbit să se ducă la geam într-o pauză, după ce în oră spusese că e nervos și că se sinucide, iar compasul și l-ar fi împuns ori în încheietura mâinii ori în dosul palmei, dar nu i-a curs sânge și nu a ajuns la cabinet, spun copiii care au fost de față.

Scăderea rezultatelor la școală era a doua mare nemulțumire a părinților. Orele nu se mai puteau ține pentru că profesorii pierdeau timp să-l potolească pe băiat. A VII-a B se transformase din cea mai bună clasă (spun cadrele didactice și directorul) într-una la care profesorii nu mai voiau să intre și scriau procese verbale, pe care le dădeau elevilor să le semneze: „Elevul Rizoiu Marius a deranjat în mod constant procesul de predare, adresând cuvinte injurioase colegilor de clasă, amenințând cu acte de violență pe elevul…” (ora de fizică, 15 septembrie 2016); „Elevul Rizoiu Marius deranjează constant ora, folosește expresii de genul «vreau să-l spintec», «să-l fac harcea-parcea».” (ora de engleză, 20 septembrie 2016); „Elevul Rizoiu Marius a deranjat ora, a râs, a glumit, a mâncat hârtii, făcând un adevărat circ.” (ora de română, 11 octombrie 2016). Aceeași profesoară de română spunea însă în ianuarie că sunt în școală elevi mult mai agresivi decât el, iar în trecut îi dăduse și mamei lui un bilețel asemănător, în care confirma că băiatul nu deranjează orele.

„Până la urmă toți ne comportam curajos, la modul: «Ce poți să ne faci? », spune fiul Iulianei Pîrvu, un puști rârâit și cu un cap mai mic decât Marius, pasionat de aeromodele, Pokémon anime și street dance. „Dar te simți ciudat când se uită la tine așa urât și-ți zice: «te tai, te omor!»”. „Faceți voi, adulții, ceva, că noi nu știm ce să mai facem”, i-ar fi spus mamei lui înainte de protest.

---

Şcoala și Protecția Copilului consideră că au făcut tot ce era nevoie: de doi ani, Marius avea un manager de caz, adică un asistent social care trebuia să urmărească situația lui la școală și în familie și, din vară, după incidentul în care îi învinețise mâna colegei, făcea consiliere cu un psiholog al DGASPC. Mai mult, în septembrie 2016 fusese creată o „comisie de integrare”, formată din Inspectoratul Şcolar, DGASPC, școală și familie, care a decis ca el să stea la cursuri numai trei ore pe zi și să fie însoțit de un adult. Deși părinții lui acceptaseră condițiile, nu îl însoțiseră în zilele de miercuri, care le reveneau, și îl lăsaseră să stea la școală toată ziua, nu doar cele trei ore.

Ceilalți adulți care ar fi trebuit să îl supravegheze erau: Cristina Radu – bibliotecara școlii (lunea), Pîrvu (marțea), profesoara de sprijin (joia) și psihologul școlii (vinerea).

„Cred că au fost cele mai grele ore din viața mea”, spune Pîrvu despre cele două zile în care a stat în clasă. „Începe și face ca în filmele de groază.” Se schimbă la față și respiră greu pe nas, îl imită femeia. „«Marius, ce ai?», «Sunt nervos.»”.

„În a doua săptămână în care am stat cu el am auzit un freamăt în clasă. Era în picioare, schimonosit la față, cu mâna ridicată deasupra colegului din față. Eu am văzut compas, dar nu știu dacă avea pix sau compas, n-am stat să-l caut. Am înnebunit. Am pus mâna pe mâna lui, deși știam că n-am voie, și am coborât cu el la Protecția Copilului, care era în școală. Am zis: (…) dacă nenorocește un copil de față cu mine, eu răspund”, continuă Pîrvu. „E dual copilul ăsta, cred că știe foarte bine ce face. Cu cei de Protecție, avea față de spășit. Când am închis ușa s-a întors spre mine și a rânjit.”

După a treia zi de protest, Marius n-a mai venit la școală până la sfârșitul lunii. A fost bine, spune fiul Iulianei Pîrvu, „n-a mai avut cine să ne amenințe”. În schimb, a venit la ei în clasă într-o zi Narcis Sima, psihologul lui Marius de la DGASPC, și i-a rugat să scrie toți pe aceeași foaie ce își doresc de la băiat și să semneze. „Vreau să pleci”, „Să nu mai fii violent”, „Să fii cuminte”, au scris unii. „Să fim ca frații”, „Să fim prieteni”, au scris alții. Copiii spun că i-au transmis clar psihologului că vor ca Marius să plece, dar acesta părea că nu înțelege și le mulțumea că vor să-l integreze. Părinții n-au fost anunțați de vizită și au considerat-o un abuz. Luciana Hăloiu-Richardson, analist comportamental, spune că elevii au răspuns prin contagiune și, ca atare, irelevant. Ea ar fi stat într-un colț al clasei câteva zile, fără ca elevii să știe de ce e acolo, să-și culeagă datele și apoi să decidă metodele de intervenție. Sima a refuzat să stea de vorbă cu noi despre Marius. Singura lui declarație a fost în timpul protestului, în presă: „copilul nu are întârziere cognitivă și nu prezintă un pericol social”.

În săptămâna de după protest, de partea lui Marius a ieșit public o serie de ONG-uri. Într-o scrisoare semnată de alte 27 de organizații, Centrul de Resurse Juridice (CRJ), care luptă pentru respectarea drepturilor omului și a egalității de șanse, a cerut Ministerelor Muncii și Educației să explice în ce fel au fost respectate drepturile lui Marius la educație și integrare școlară. Iar Centrul European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilități (CEDCD), alt ONG din București, a anunțat că a depus o plângere penală pentru șantaj și incitare la ură sau discriminare împotriva a patru părinți care și-au folosit propriii copii și pe colegii lor ca „instrumente de ură împotriva unui copil cu dizabilități”, fără să spună, nici până în ziua de azi, cine sunt cei patru părinți.

Tot CEDCD a depus la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) o plângere împotriva directorului și a psihologului școlii, a inspectorului școlar general și a celui pentru învățământ special, pentru „pasivitate și măsuri abuzive care au făcut posibilă situația revoltătoare de la Pitești”. Jignirile directorului, bullyingul la care a fost supus zilnic, hate speech-ul de pe pagina de Facebook sunt tratamente injuste și degradante, explică președinta CEDCD, Mădălina Turza. Ea însăși este mama unei fetițe cu sindrom Down care în 2014 a fost bătută de profesori într-o școală specială din București, împotriva cărora a depus o plângere penală (dosarul e încă în lucru). Acum este în Statele Unite, la University of Minnesota, unde studiază politici publice în domeniul persoanelor cu dizabilități, cu o bursă Fulbright.

Turza spune că mama lui Marius contactase CEDCD la începutul lui 2016, spunând că băiatul e marginalizat și umilit în clasă și că nu se poate înțelege cu conducerea. Organizația a studiat cazul și a decis să trimită adrese la școală, inspectorat și DGASPC despre tipul de servicii de care ar fi trebuit să beneficieze, și spune că acest caz nu diferă de alte sute de cazuri care ajung în atenția lor. Pentru unele, organizația ia poziții publice și trimite scrisori deschise autorităților, pentru altele oferă asistență juridică. În cel mai recent caz pe care l-au reprezentat, al unui copil cu sindrom Down din Botoșani, CNCD a recunoscut, pentru prima dată, că și unii părinți ai colegilor se fac vinovați de discriminarea din școală. Turza a scris pe Facebook, în postarea care anunța această victorie, în ianuarie 2017: „Urmează grupul de la Argeș”.

Diferențele între cazul lui Marius și alte cazuri care le ajung în atenție au fost, spune ea, organizarea protestului și faptul că patru lideri ai părinților au conexiuni în media locală. „Dacă tu faci o campanie publică și spui că copilul e un monstru, chiar dacă el ar fi, nu mai e discriminare, e instigare la ură și discriminare”, spune Turza. Pentru că el nu e singurul copil cu nevoi speciale, când îl discriminezi pe el, îi discriminezi pe toți. „Codul Penal definește exact ce au făcut oamenii aștia acum”, spune Turza. Indiferent care e diagnosticul și dacă părinții îl știau sau nu, atâta timp cât există un diagnostic care certifică o dizabilitate, tot se fac vinovați de discriminare.

În cazul lui Marius, raționamentul lui Turza e că agresivitatea există tocmai pentru că are această dizabilitate.

Niciunul dintre cele două ONG-uri nu a vorbit însă și cu părinții colegilor lui Marius și nu a consiliat familia Rizoiu sau pe ceilalți să comunice și să colaboreze. CRJ spune că a formulat scrisoarea publică în baza informațiilor din presă din timpul protestelor. Ulterior au mers și la Pitești cu un terapeut, au sfătuit familia să îl mute pe Marius și s-au oferit să găsească în Pitești o școală cu experiență mai bună în incluziune. Pentru că păreau că acceptă, CRJ nu a mai considerat necesar să vorbească și cu celelelalte familii din clasă, numai că părinții lui Marius nu au mai contactat organizația. Mai mult, CRJ a refuzat invitația la o discuție trimisă în scris de avocata părinților protestatari, pe motiv că solicitarea a fost prea formală.

Pe de altă parte, președinta CEDCD, care a depus plângerile, spune că nici nu intenționa să vorbească și cu părinții celor 29: „Nu avem resursele necesare să ne ducem la fiecare școală din țara asta și să facem asta”. Şi nici nu a răspuns SMS-ului și mesajului de pe site pe care Pîrvu i le-a trimis cu mai bine de zece zile înainte să înceapă protestul și a invitației la dialog trimise de avocată după protest.

Cât timp la televizor și pe Facebook continua dezbaterea asupra cazului – cine și cum ar trebui să facă integrarea?, sunt profesorii pregătiți să lucreze cu copii cu nevoi speciale?, de ce nu au toate școlile psiholog? –, Marius și mama lui erau la Spitalul de Psihiatrie „Dr. Alexandru Obregia” din București, pentru un consult neurologic și unul psihiatric. Şcoala și Prefectura spun că ele au cerut reevaluarea medicală. Familia spune că vizita fusese programată înainte de protest.

Conform documentelor medicale pe care mama ni le-a pus la dispoziție, diagnosticul neurologic a fost în parametri normali, iar cel psihiatric – intelect de limită și „alte tulburări de funcție socială în copilărie”, adică niște tulburări de comportament care îngreunează integrarea. Recomandările au fost consiliere individuală și de familie, precum și terapie de grup pentru a învăța să relaționeze. Adică „nu are nimic, trebuie doar să se comunice atent cu el, are o tulburare de adaptare din cauză că el nu a stat mult la școală”, spune mama.

---

Nu era prima dată când mama și copilul stăteau în spital împreună. Au început când avea trei ani, imediat după ce îl adoptaseră, când l-au operat de hernie inghinală. Apoi la nouă ani, timp de o lună, la Grigore Alexandrescu, când i-au extirpat niște ganglioni axilari și au așteptat un diagnostic care nu mai venea. Imediat după aceea la Fundeni, pentru o lună de tratament intensiv și ulterior șase cure de chimioterapie. Apoi, la 12 ani, la Marie Curie, când a avut apendicită gangrenoasă.

Rodica Rizoiu n-a avut o viață ușoară și acum duce și greul familiei. Ea pe la medici, ea pe la școli, ea la Protecția Copilului, ea la televiziuni, ea cu facturile. O femeie de 46 de ani, de 1,70 metri, cu părul roșcat până la umeri, brațe puternice, mâini muncite și ojă pe unghii rar, când apucă. E asistentă medicală la un centru de îngrijire pentru bolnavi neuropsihici din Bascovele, la 29 kilometri de Pitești. Le dă medicația, le servește masa, îi însoțește la spital dacă e nevoie. Mai are patru frați și lucrează de la 16 ani, de când a terminat zece clase și părinții nu au lăsat-o să-și dea „treapta” pentru că nu-și mai permiteau s-o întrețină la liceu. A muncit doi ani la seră, cinci la o fabrică de textile, șase ca portar la căminul unde e acum, încă șase ca infirmieră și apoi ca asistentă, după ce a terminat liceul și a făcut postliceala de asistente.

Tatăl, Viorel Rizoiu, e muncitor calificat la Administrația Domeniului Public din Pitești și a avut și el probleme serioase de sănătate: un limfom malign operat și urmat de chimioterapie în 2014 și un chist pe plămân în 2015, care l-a lăsat cu grad de handicap și doar jumătate de normă la serviciu. „Muncește ca să ne fie bine la toți, numai la școală să nu-l trimiți”, spune mama. Nu-i place agitația, nu-i place să stea „ca un prost” pe hol. „Suferă enorm în el, lasă capul în jos și tace. De-asta nu mai suportăm ședințele, pentru că tot timpul, tot timpul, au fost numai acuze.”

Şi-au dorit un copil, dar nu au putut avea unul. După 14 sarcini pierdute, spune femeia, l-a văzut pe Marius abandonat în Spitalul de Pediatrie din Pitești. Ea avea 34 de ani și făcea practică la școala de asistente, el avea un an și a fost primul care a întins mânuțele către ea. Am zis: „Pe el îl iau, indiferent ce mi-o da Dumnezeu”. Procedurile de adopție au durat doi ani, timp în care copilul a stat la o familie de asistenți maternali.

L-au luat acasă pe 29 iunie 2006. „A fost bucurie mare, sufletul nostru, ochii noștri din cap.” Chit că șase ani după aceea a făcut numai schimbul trei, ca să fie acasă ziua, chit că în prima lună a slăbit 10 kilograme încercând să-l facă să recupereze întârzierea în dezvoltare: nu mergea, nu vorbea, nu suporta baia și pieptănul, nu știa să dea cu piciorul în minge și la zgomote își băga degetele în urechi, fiindcă crescuse în curte cu un abrict, un fel de cuțit electric de rindeluit lemn. De la DGASPC nu au cerut și nici nu li s-a oferit niciun sprijin: cum să-l crească?, cum să-l facă să depășească cei trei ani de întârziere?, la ce școli să meargă?.

La botez, Marius îl întrerupea pe preot cu câte un „Amiiiin”, căci începuse să rupă câteva cuvinte, povestește cu voce moale mama și scoate un album cu fotografii cât o viață de copil. „Aici era la noi în curte, cu nașa. Aici eram în pădure, ne dusesem la fântâna de leac, de Izvorul Tămăduirii. Aici cu taică-so. Aici începuse să meargă. Aici cu bicicleta, prin casă, îl învățam să meargă. Ce nu a avut copilașul ăsta… Aici prin curte, îl învățam poezii. Aici a început să mănânce singur. Aici eram la Mănăstirea Slănic. Aici în Orășelul Copiilor. Aici la Muzeul Satului.” De când era mic, cel mai mult îi place ciorba. Plus „cărniță la grătar” și „dulciurele”, dar din astea nu are voie prea multe, explică mama în diminutive un regim pe care încă încearcă să-l facă să-l respecte la patru ani după „problemele lui”.

Despre operațiile lui Marius mama vorbește cu lux de amănunte. Cum după o zi cu febră și dureri în zona axilei stângi n-a fost mulțumită de diagnosticul medicului din Pitești și a plecat cu maxi taxi la București; cum a ajuns la Grigore Alexandrescu, unde o lună nu au reușit să-i pună un diagnostic; cum lua cărțile de medicină din cabinetul doctoriței și încerca să rezolve singură puzzle-ul. Cum, după ce i-au extirpat ganglionii axilari, avea în continuare febră și într-o zi a primit un telefon că ar fi limfomul non-Hodgkin, o formă de cancer care se dezvoltă în sistemul limfatic, și că trebuie să aștepte rezultatul încă unei analize pentru a vedea dacă are vreo șansă de vindecare. De aici a dat ea interpretarea de „1% șanse la viață”, pe care a spus-o presei în timpul protestului și pe care o repetă oricând cu convingere.

„Apoi m-au trimis la Fundeni. Am zis că ăla e ultimul meu drum”, spune mama și începe să plângă. Au urmat o lună în spital și șase cure de chimioterapie în toamna și iarna 2011-2012. Încă are în portfard un carnețel mic, negru, în care a trecut schema de tratament pentru fiecare cură. Unele perfuzii i le schimba chiar ea. Tatăl venea când putea, în weekend. Şi prin spitale, și pe la școli, a cam lăsat-o pe ea cu toate, dar nu-i reproșează nimic. Băiatul e convins că mama l-a salvat, mama e convinsă că Dumnezeu l-a salvat. Marius nu pleacă nici acum de acasă până nu bea aghiasmă și nu se dă cu mir, iar la biserică merge aproape în fiecare duminică.

După chimioterapie s-a maturizat brusc, spune mama. S-a schimbat mental și vorbea „altfel, mai spre adult”. Atunci s-a gândit că ar fi bine să meargă la un psiholog. Marius s-a dus câteva luni la un cabinet privat, până când psiholoaga i-ar fi spus mamei: „nu știu ce să mai fac cu el, că îmi dă el mie sfaturi, n-are rost să mai veniți”.

A lipsit mult de la școală pentru că între cure nu avea voie să iasă din casă din cauza sistemului imunitar scăzut, așa că în noiembrie 2012 a obținut și primul certificat de orientare școlară, un document eliberat de Centrul Județean de Resurse și Asistență Educațională (CJRAE) pentru copiii cu cerințe educaționale speciale, care stabilea că are dreptul la învățământ la domiciliu. Mama spune că profesorul de sprijin nu a venit niciodată la Drăganu, unde locuia familia atunci, pe motiv că nu avea cu ce să se deplaseze cei 30 kilometri de la Pitești, deși microbuze existau. Familia nu a cerut un alt profesor. „Pe mine nu asta mă interesa. Ştiți ce mă interesa? Copilul meu să fie bine.”

În anul următor s-au mutat la Pitești și l-au adus pe Marius în clasa a IV-a, la școala de care aparțineau cu domiciliul. Nici aici nu a avut profesor de sprijin, spune mama. Învățătoarea povestește că Marius se bătea des cu colegii, că îi mutase scaunul lângă catedră, că ea pleca acasă cu bluze rupte din încăierările pe care încerca să le despartă și că se bucura când el lipsea, pentru că putea recupera materia. Dar că niciunul dintre colegi nu îl atinsese cu un deget în prezența ei.

„Învățătoarea (…) lipsea mult, îi găseam încăierați”, spune mama. Îi călcau pe caiete, îi aruncau ghiozdanul și căciula. Ajunsese să nu mai scrie nici două propoziții. „I-am zis lui taică-so: hai să-l mutăm. (…) L-am salvat din ghearele morții și acum ce facem?”

La începutul clasei a V-a au luat la rând școlile din zonă și au ajuns la actuala, „I. L. Caragiale”, unde director în 2015 era Nicolae Ghiorghișor, profesor de religie și „pâinea lui Dumnezeu”, spune mama. Numai că rapid au început conflictele. Colegii îl strigau „pocitule”, „strâmbule”, „mustăciosule”, zice ea, și se băteau, spune Marius. Așa că mama a început să stea la școală în timpul orelor, când în clasă, când afară, la început din proprie inițiativă, apoi la cererea scrisă a dirigintei. „Şi școala s-a învățat așa, bine mersi, că stăm noi la ușă, or eu îmi doresc să capete autonomie personală, să fie și el liber.”

Din cauza violențelor, părinții au făcut plângeri, cerând ca Marius să plece din școală, ceea ce familia a refuzat. Așa că directorul Alin Vlad, revenit în funcție în septembrie 2015, după un an și jumătate la Inspectoratul Şcolar, i-a convins să se mute de la A la B, actuala lui clasă, cu copii mult mai liniștiți, unde Marius confirmă că a fost primit foarte bine și că nu a fost bătut. Când a început să deranjeze lucrurile și aici însă, în primăvara lui 2016, școala a insistat din nou ca mama să stea la ușă, reclamațiile s-au adunat, astfel încât în iunie tensiunea era explozivă.

Mama spune că acum începe să resimtă și fizic presiunea la care a fost supusă. Criză de fiere în zilele protestului și, mai nou, puseuri de hipertensiune. Tot timpul a fost între ciocan și nicovală. De exemplu, spune că ONG-ul Mădălinei Turza o sfătuia încă din primăvară să denunțe public că Marius e discriminat în școală, dar că ea nu a vrut nici scandal, nici atenția presei. Mai mult, susține că decizia de a-l ține pe Marius acasă două săptămâni după protest i-a fost impusă de Prefectură și DGASPC, cu aluzii că ar putea pierde copilul. În același timp, ONG-ul o sfătuia să continue să meargă la școală. Şi cu noi, mama a acceptat să vorbească doar la recomandarea Mădălinei Turza.

Şi, ca să nu mai spună că nu își poate însoți copilul la ore, pentru că centrul unde lucrează ea ține tot de DGASPC, directorul general i-a zis că îi vor face programul astfel încât să poată. „Bine, zic, dar la mine se gândește cineva dacă mai pot?”, a spus mama. „Asta e, sunt riscurile dumneavoastră”, i-ar fi răspuns el. Directorul DGASPC neagă că acest schimb de replici ar fi avut loc, dar confirmă că instituția a prioritizat, într-adevăr, nevoia mamei de a-și însoți copilul la școală. Şi acum Rodica Rizoiu detestă cele trei ore pe care le stă zilnic la școală. În prima butonează telefonul, în a doua citește Psaltirea Maicii Domnului, în a treia de-abia așteaptă să se sune și să plece.

„Cinci operații, cinci anestezii nu i-au afectat și lui creierașul? (…) Nu înțeleg de ce unii oameni, știind că a trecut prin atâtea, zic: «Nu mă interesează, e copilul vostru».” Se referă la toți părinții colegilor pe care i-a avut Marius și care, spune ea, nu l-au acceptat tocmai pentru că fusese bolnav și se acomoda mai greu. La directorul Vlad, care i-a spus că un părinte e obligat să facă orice pentru copilul lui. La profesorii care, spune ea, n-au știut să-l ajute.

---

La ora 13, pe 9 noiembrie 2016, în fața Parchetului de pe lângă Judecătoria Pitești, un reporter își dicta știrea la telefon: „Sunt 28 de copii care au venit acum la Parchet după plângerea penală făcută de o asociație din București privind discriminarea unui copil.” Cineva filma cu telefonul, altcineva își ridica aparatul foto deasupra mănunchiului de umbrele deschise, îngrămădite în dreptul intrării, unde un jandarm trecea în registru datele din buletin. Nu erau 28, ci doar 26 de copii de clasa a VII-a, vreo 28 de părinți și doi avocați. La 13:24 intraseră toți. Primii aveau să iasă după două ore, ultimii după vreo șapte.

Au fost împărțiți la patru procurori și audiați pe rând. Atât copiii, cât și părinții aveau calitatea de martor și nu și-au putut da declarațiile unii în fața altora, ca să nu se influențeze, lucru pe care l-au aflat de abia atunci. De față au fost însă patru reprezentanți ai DGASPC și cei doi avocați: unul îl reprezenta pe băiatul sunat și amenințat de Marius și al doilea – pe restul. Deși părinților li s-a părut abuzivă, procedura a fost corectă, conform unei prevederi din Codul de Procedură Penală care spune că, dacă există suspiciunea că părintele ar putea influența mărturia minorului, poate fi prezent în schimb un reprezentant al autorității tutelare.

Martorilor li s-a cerut să povestească tot ce se întâmplase în clasă de când se mutase Marius, dacă și ei îl provocaseră sau îi puseseră porecle și cum s-a purtat directorul cu el.

Cât au durat audierile, în holișorul de la intrare era tensiune ca la un examen. Câteva mame păzeau ghiozdane și fumau țigară după țigară în curte, în timp ce din dulăpiorele încuiate sunau pe rând telefoanele pe care copiii nu avuseseră voie să la ia cu ei. „Gabi era speriat?”, „Ar fi trebuit să intru eu, nu taică-so, că el se enervează și cine știe ce spune…”, „Ce te-au întrebat, te-ai descurcat?”. Făceau presupuneri: care or fi cei patru părinți vizați de plângere, că de chemat fuseseră chemați toți. Nimeni nu își închipuise că protestul le va aduce familiile în fața procurorilor. După ce discutaseră chiar să își mute cu toții copiii din clasă, părinții erau hotărâți să dea în judecată inspectoratul și DGASPC-ul pentru că permiseseră ca elevii să fie puși în pericol în școală, deși cunoșteau situația.

Părinți și copii au plecat de acolo în acea seară speriați și confuzi (unii copii întrebau chiar dacă vor ajunge la închisoare), convinși că li se face o mare nedreptate și că acest ONG reușise să răstoarne lumea împotriva lor. Erau siguri că făcuseră tot ce ținuse de ei: îl primiseră bine pe Marius, încercaseră să medieze conflictele, ceruseră de nenumărate ori ajutorul autorităților, se oferiseră să îi plătească un psiholog, stătuseră cu el în clasă să îl păzească. Şi tot ei erau cei acuzați.

„În conflictul ăsta pare că noi nici nu existăm, există doar familia Rizoiu”, a spus Pîrvu în acea seară. „Am fost tratați ca niște infractori.”

---

Marius a fost prima dată la un psihiatru când era în școala primară; i-a spus că are ADHD și i-a dat medicație. După chimioterapie, s-a dus la un alt psihiatru, care i-a spus că nu are ADHD și i-a dat un medicament pentru stimularea circulației cerebrale. L-a luat și pe ăsta. Povestea s-a repetat de mai multe ori: în cinci ani, doi medici i-au zis că are ADHD, alți trei și un psiholog i-au zis că nu are. „Ei sunt specialiștii, noi pe cine să credem?”, spune mama.

Ce i-au zis doctorii a spus și ea în câteva emisiuni TV imediat după protest: că ar fi avut ADHD, dar că nu mai are, că părerile sunt împărțite. A fost suficient să-i inflameze și mai mult pe ceilalți părinți și să-i convingă că cineva minte și că mama nu i-a dat copilului tratamentul prescris. Părinții, directorul și diriginta spun că nu știau că Marius ar avea ADHD. Ştiau doar de acel certificat de orientare școlară pentru deficiență de tip somatic (care a apărut și pe Facebook), care îi dă dreptul la o programă simplificată și la profesor de sprijin, deși mama spune că a dus la cabinetul medical al școlii și documente care atestă ADHD (la dosarul medical profesorii nu au acces). Legea nu obligă însă familia să anunțe școala dacă copilul are vreun diagnostic medical sau vreun handicap și nici să obțină un certificat de orientare școlară.

ADHD sau tulburare hiperkinetică cu deficit de atenție este o tulburare psihiatrică, manifestată prin incapacitatea copilului de a se concentra asupra unui anumit subiect sau unei sarcini. Cele mai recente studii spun că nu există un mod clar de diagnosticare și de tratament, că mediul poate exacerba simptomele și că, de fapt, nici nu ar fi o boală propriu-zisă. Asociația Americană de Psihiatrie estimează că în SUA 15% dintre copii ar fi diagnosticați cu ADHD, dar că ponderea celor care suferă în mod real e de trei ori mai mică. În ultimii ani, supradiagnosticarea la nivel mondial, dar și în România, a fost impulsionată de lobby-ul industriei farmaceutice și de anumite cutume culturale. La noi, unde cumințenia și liniștea sunt valori supreme în școală și corecțiile fizice ale profesorilor nu mai sunt acceptate, am întâlnit foști oficiali din Ministerul Educației care vorbeau de „o epidemie de ADHD”, în timp ce statisticile oficiale sunt contradictorii. Centrul Național de Sănătate Mintală spune că în perioada 2009–2015 au fost diagnosticați cu ADHD 31.000 de copii, în timp ce Ministerul Sănătății vorbește de 8.500.

În cazul lui Marius, tocmai diagnosticul de ADHD e cel care a inflamat televiziunile, a polarizat publicul și a tranșat cazul în ochii ONG-urilor. „[Diagnosticul de ADHD] a fost cumpărat de presă, pentru că e mai cunoscut”, spune Turza, președinta ONG-ului care a depus plângerea la Parchet.

La capitolul documente – ce știa școala, ce avea mama și cât dădea mai departe – lucrurile sunt confuze. Suspiciuni există de ambele părți: ba că mama ar fi tăinuit diagnostice psihiatrice pentru că nu i-ar fi convenit, ba că școala ar fi avut tot, dar nu i-ar fi păsat. Pe noi mama ne-a lăsat să răsfoim dosarul gros, din plastic, cu toate documentele medicale: RMN-uri amestecate cu analize de sânge, cu fișe de externare, cu rețete și cu certificate de orientare școlară. „Suntem o carte deschisă și n-avem nimic de ascuns.” Şi la fel s-ar fi dus și la școală: „Alegeți-vă ce vă trebuie”.

Directorul Vlad spune că Marius nu are cerințe educaționale speciale și că e foarte inteligent și convingător. „Dacă stai de vorbă cu el cazi pe după scaun. (…) I-a dat cineva acest somatic, că e întârziat. M-am dus la colegi: «Mă, la voi e întârziat?». Nu, are note de șase, șapte, opt” ( în realitate, majoritatea notelor sunt de cinci și șase și câte-un 10 la muzică și religie).

Conform profilului de LinkedIn, Vlad a predat 15 ani la o școală din Mioveni și din 2008, la Şcoala nr. 16. A făcut și afaceri și i-a mers bine, spune chiar el, dar prin anii 2000 a renunțat. E un temperament vulcanic. Vorbește grăbit, uneori fără subiect în propoziție, e convins că școala a făcut tot ce trebuia și se contrazice singur. Ba spune că Marius „nu e bolnav”, ba că mama nu îi dă medicamentele de care ar avea nevoie. „Care e cerința lui educațională specială?”, spunea în biroul lui înainte de vacanța de iarnă. „Nada, zero. Somatic înseamnă că ai avut o boală internă și atât. Ai stat acasă, ai mai pierdut din materie, o recuperezi. El n-are nimic aici” și arăta spre propria tâmplă. Că doar se interesase și el ce înseamnă CES. O întrebase și pe mama lui, care e medic generalist și mai făcuse gărzi la spitalul „unde sunt dilăi. Şi mi-a zis: cu nebunul și cu bețivul nu te pui niciodată”. Directorul spune că ceilalți 29 „sunt mai discriminați decât Marius. Pe el îl bibilim și pe ceilalți i-am dat la spate.”

Confuzie a fost și în rândul părinților colegilor lui Marius. Prin „somatic” ei înțelegeau probleme de mers, o dificultate dată de operațiile din zona inghinală, că doar de-aia fusese scutit și de sport până în clasa a VII-a. Deși e ilegal, acces la dosarul lui Marius de la școală le dăduse chiar diriginta, Alina Nicola, a recunoscut bibliotecara Cristina Radu, în timp ce Pîrvu spune că celor două documente pe care le-a pus pe Facebook le-a făcut ea o poză în timpul unei ședințe a comisiei de integrare. Nicola a intrat în concediu medical în zilele protestului și a revenit la școală abia în ianuarie, timp în care a refuzat să vorbească cu noi. Părinții celor 29 și directorul spun că s-a îmbolnăvit din cauza presiunii la care a fost supusă.

„O operație e o traumă și poate duce la tulburări emoționale”, explica, la început de ianuarie, psihologul Augustina Ene. Ea coordonează departamentul de asistență psihopedagogică la CJRAE și a preluat cazul lui Marius după protest. A acceptat să stea de vorbă cu noi numai pentru că familia făcuse asta înainte. La Marius, explică ea, cerința educațională specială decurgea tocmai din limfomul malign care l-a ținut mult timp în spital.

---

Familia Rizoiu locuiește într-un cartier mărginaș, într-o garsonieră minusculă primită cu chirie de la primărie, dintr-un fost bloc de nefamiliști renovat, la căpătul unei alei dincolo de care șuieră vântul în hău. E un bloc lung, cu balcon pe toată lungimea, întrerupt din loc în loc de bucătăriile pe care oamenii și le-au închis cu aluminiu și termopan. Rufe înghețate pe sârmă, carpete ovale întinse peste balustradă, gunoaie în jur, tomberoane răscolite, miros de ceapă pusă la fiert. Din afară, pare o înghesuială de suflete, de vise, de dorințe și de neputință.

De cele mai multe ori, Marius e acasă fie cu mama, fie cu tatăl. Cu amândoi e doar în weekend, la casa lor din Ursoaia, la 30 kilometri, și asta pentru că bunica bolnavă de Alzheimer are nevoie de îngrijire și părinții fac cu rândul: la serviciu, cu bătrâna la țară sau cu Marius la Pitești. Garsoniera e atât de mică, încât Marius și mama nu pot fi nici fizic la o distanță mai mare de câțiva metri unul de altul. Perdeaua grena dintre hol și dormitor și cele două uși din sticlă, de la baie și bucătărie, nu țin loc de intimitate. De dormit, cei doi dorm împreună sau, când e și tatăl, Marius doarme pe un fotoliu-pat care aproape blochează holul îngust. De la începutul lui februarie în familie a intrat și bichonul Rocky. Orice, numai să fie băiatul fericit.

Când îl cunoști, Marius dezarmează prin politețe, maniere, ochi blânzi care privesc de cele mai multe ori în jos și zâmbet. „Numele meu este Marius Rizoiu”, spune când îți deschide ușa garsonierei. E brunet, are 1,70 metri, început de mustață, voce în schimbare și pleoapele ușor căzute. „Stinge lumina pe hol și aprinde-o aici, puiule”, vine rugămintea mamei. E atent la carnețelul în care scrii, la becul roșu al reportofonului și după două ore își pune capul pe umărul tău cu o familiaritate nepotrivită. Îi cere mamei voie la ureche când vrea să meargă la toaletă și își cere scuze când o întrerupe.

A făcut înot și handbal înainte să fie scutit de sport. Îi plac desenele cu Tom și Jerry și Scooby Doo și citește Contele de Monte Cristo, pe care i-a dăruit-o profesorul de istorie. Îți povestește despre tabăra de la Sâmbăta de Sus, unde a fost cu alți copii diagnosticați cu cancer și despre cetatea Făgăraș. Din când în când își încalecă inelarul peste degetul mic, un tic. Își găsește mai greu cuvintele și are articulația gleznei insuficient de mobilă – nu prea poate să stea pe vine. I se trage de la primii ani de viață, când a stat numai în pătuț. A doua oară când te va vedea va fi mândru să-ți spună că a luat un șase la română și va încerca să-ți arate cum a sărit la groapa cu nisip. Va continua să-ți vorbească cu „dumneavoastră”, deși insiști să-ți spună pe nume. Apoi, ca tu să poți vorbi în liniște cu mama lui, se va duce la vecina care are o fetiță cu tetrapareză spastică, ce mereu se bucură când îl vede.

Mama e convinsă că Marius nu înjură, pentru că ea nu l-a auzit niciodată. Că nu scoate zgomote ciudate, deși colegii spun că s-a întâmplat și când era ea pe hol. Că el nu e agresiv și că, dimpotrivă, ceilalți îl provoacă și îl reped. Dacă le-a atins pe fete a fost ori de drag, ori din întâmplare, iar ei oricum sunt la vârsta la care le arde de „pupăceli” și „toți fac așa”. Spune că i-a vorbit despre bolile cu transmitere sexuală, i-a explicat că fetele au ciclu și că nu are voie să le atingă dacă ele nu vor. Despre șefa clasei, Marius i-ar fi spus că o place, pentru că e „bună, blândă și îl ascultă”. Mama nu știe de ce e obsedat de sânge, pentru că nici o găină nu taie de față cu el, iar la televizor nu se uită singur. Doar o dată, cu mama lângă el, a apucat să vadă o scenă cu vampiri care sugeau sânge – „poate de-acolo”.

Marius recunoaște că a scris acele bilețele pentru că voia să-și verse nervii, dar nu le-a dat nimănui, ci le-a mototolit și le-a aruncat la coș, de unde colegii le-ar fi luat. Neagă că și-ar fi băgat compasul în mână. Şi el, la rândul lui, e sunat de colegi cu număr ascuns. O fată l-a amenințat că îl omoară. Odată a venit acasă cu urme de degete pe gât din cauza unui coleg. Același care i-ar fi zis: „O prind eu pe mă-ta pe stradă și îi dau un șut în fund de nu se vede”, și atunci Marius l-a amenințat că îi aruncă fratele de la etaj. „El crede”, spune mama. Marius nu distinge nuanțe, deși ea i-a zis să nu mai pună la inimă tot, dar să strângă probe, „ca să aibă și ei ceva”. Așa le-a spus ONG-ul.

Mama se bucură că băiatul are gânduri să facă liceul și să devină șofer profesionist. Iar cât trăiește ea, Marius nu va ajunge la o școală specială, știe că acolo sunt trimiși de-a valma copii cu probleme, sunt abuzați de personal și nu au vreo șansă de integrare în societate.

Rodica Rizoiu e convinsă că directorul și bibliotecara „conduc școala” și că pe băiatul ei vor să îl dea afară, mai ales de când „au ridicat și ei capul” și „au apelat la București”. N-ar putea spune exact ce are directorul cu ei, doar că „așa e firea lui”, că nu îi plac copiii cum îi plăceau fostului director, că se acoperă numai de hârtii și nici măcar la salut nu-i mai răspunde.

Iar despre Cristina Radu, bibliotecara școlii și consilier județean, spune că e pornită pentru că fetița ei e hipoacuzică (poartă permanent o proteză auditivă), iar copiii hipoacuzici „nu sunt așa susținuți cum sunt cei cu ADHD”. Radu spune că ea a ales să nu îi facă fetiței un certificat de handicap sau de orientare școlară, tocmai pentru că ar „atârna greu în viață”, că nu are nimic personal cu familia Rizoiu și crede că băiatului i-ar fi mai bine într-un colectiv mai mic.

Conspirațiile, presupunerile și convingerile personale se înlănțuie într-o argumentație pe care fiecare tabără și-o construiește pe zi ce trece. Directorul e convins că DGASPC nu a luat nicio măsură pentru că Rodica Rizoiu lucrează acolo, aceasta e convinsă că în toamnă școala i-a făcut lui Marius program de trei ore tocmai ca să îi pună absențe și să îl exmatriculeze în baza lor, iar unii dintre părinți se întreabă dacă între implicarea ONG-ului și faptul că familia și-a luat Logan nou e vreo legătură. Când am întrebat-o, mama a râs și a spus că se aștepta la asta. A scos mapa neagră în care ține facturile și graficul de plată pentru mașină: leasing pe cinci ani, cu un avans de 9.000 de lei adunat din împrumuturi și 1.800 de lei economiile lor de peste vară. Căci s-au învățat să țină de bani și de mâncat mănâncă numai din ce produc: au porci, oi, capre, vacă, curcani, solar cu roșii și castraveți, iar toată munca la țară numai ei doi o fac.

---

Modul în care a fost gestionat cazul lui Marius de adulții și instituțiile responsabile arată, pe de o parte, incapacitatea și incompetența sistemului educațional de a include cu adevărat copii cu cerințe educaționale speciale și, pe de altă parte, cât de mult dăunează lipsa de comunicare reală într-un ring fără arbitru.

Nici mama, nici școala, nici ceilalți părinți nu-și reproșează nimic. Mai mult, directorul se mândrește chiar că ar fi una dintre cele mai bune școli „pe treaba asta”, adică pe incluziunea copiilor cu cerințe educaționale speciale. În 2013–2015 au fost și într-un proiect de 42.000 de euro, bani europeni, pe tema diversității oportunităților pentru elevii cu nevoi speciale. Fondurile s-au dus pe niște schimburi de experiență la școli partenere din Turcia, pe serbări și făcut de mărțișoare cu copii de la o școală specială din Argeș.

Ministerele Muncii și al Educației, care au fost în control la Pitești la o săptămână după protest, au transmis într-un comunicat comun condamnarea „atitudinii intolerante și discriminatorii” de care a avut parte Marius și au spus că vor spori cursurile pentru profesori în domeniul educației incluzive.

Legea spune că, în baza certificatului de orientare școlară, copiii cu CES au dreptul, în funcție de nevoi, la curriculă adaptată (conținut simplificat, evaluare separată), la un profesor de sprijin (care ar trebui să lucreze în clasă cu profesorii de specialitate pe metodologii adaptate de predare, nu să umple goluri la toate materiile într-o oră pe săptămână, cum se întâmplă în realitate) și, dacă e cazul, la asistență psihologică. Toate acestea – inclusiv modificările la fiecare materie – trebuie detaliate într-un Plan de Intervenție Personalizat (PIP) făcut de școală. Iar de anul trecut, copiii cu CES primesc și o alocație zilnică de 16,60 lei și bani pentru rechizite, îmbrăcăminte și transport: între 498 și 844 de lei pe an.

De când a venit la actuala școală, Marius a avut materie simplificată; a avut și profesor de sprijin, o oră pe săptămână, cu care lucra la materiile la care avea nevoie; psiholog a primit de la DGASPC. Cu toate astea, situația la clasă în septembrie era dramatică și mama nu vedea vreo îmbunătățire după consilierea psihologică. Mai mult, constituirea „comisiei de integrare” care a decis în septembrie ca Marius să stea trei ore la școală și să fie, practic, păzit de un adult, a fost – dacă nu un abuz –, cel puțin „o grabă”, spune Augustina Ene. „Nu există așa ceva, nu avem bază legală [pentru o asemenea comisie].” Au încercat să gestioneze conflictul și atât, fără un interes real pentru copil, spune ea, iar măsura a fost luată fără a-l reevalua pe Marius psihologic și educațional și fără a fi trecută în PIP, singurul document care stabilește ce face și ce nu face un elev cu CES la școală.

După protest, Ene a început un proces de consiliere cu Marius și, o dată la câteva săptămâni, cu fiecare dintre părinți. A căutat să-l includă și într-un grup de dezvoltare personală, ca să învețe să relaționeze cu copii de vârsta lui, dar nu există așa ceva în Pitești. S-a întâlnit și cu profesorii școlii, și cu ceilalți părinți, și cu colegii lui Marius, iar în semestrul al doilea vrea să se întâlnească și individual cu aceștia. Până acum, e singurul specialist care a vorbit cu toată lumea și în care și familia lui Marius, și ceilalți par să aibă încredere.

Din noiembrie și până la sfârșitul semestrului I, în urma propriei evaluări și diagnosticului de la Obregia – intelect de limită, probleme de comportament – Ene a stabilit prin PIP ca Marius să vină tot câte trei ore pe zi, însoțit de unul dintre părinți, pentru că numai așa el se simte în siguranță în clasă.

Deși mama era hotărâtă să nu mai stea pe hol, Ene a convins-o că e pentru binele lui Marius. Nu i se încalcă, ci i se oferă educație atât cât poate el să ducă, spune ea. „Cum să ceri unui copil care nu poate, să stea la șase ore? Atunci de ce îi dau certificat [de orientare școlară]?” Adaptare înseamnă să îi modifici și programul, nu doar programa, într-un mod justificat, nu „pentru că vreau eu, școală”.

Hăloiu-Richardson, analist comportamental, spune că ceea ce ar fi trebuit să se întâmple e, în primul rând, terapie de grup, deoarece colegii lui Marius nu știu nici acum ce au greșit și vor avea la rândul lor copii pe care îi vor crește în spiritul: „Nu vă apropiați de handicapați, că uite mie ce mi s-a întâmplat”. În al doilea rând, sistemul ar trebui să plătească un însoțitor specializat care să îl ajute să se integreze la școală, să iasă cu el pe hol când e nevoie sau să-i mărească timpul petrecut în clasă, dacă e pregătit. Nu mama, nu bibliotecara, nu șefa comitetului de părinți. Sunt puțini astfel de însoțitori în țară, iar acolo unde sunt, sunt plătiți de părinți cu 20-25 de lei pe oră, spune ea.

De-abia la sfârșitul anului Ministerul Educației a introdus în legislație conceptul de „facilitator” (un părinte sau cineva specializat), dar e neclar cine și dacă îl va plăti. E mai degrabă un mod de a forța școlile să-i accepte pe însoțitori în clasă, pentru că destule nu o făceau. Dar, chiar dacă asta s-a schimbat după protest și chiar dacă la școala din Pitești mai sunt câteva mame care stau pe hol asemenea Rodicăi Rizoiu, nu familia, ci școala ar trebui să asigure educația incluzivă, pentru că nici părinții protestatari, nici părinții lui Marius nu știu, nu pot și nu ar trebui să facă mai mult. Integrare înseamnă să pregătești copilul pentru mediu, incluziune înseamnă să adaptezi puțin mediul, ca lui să-i fie bine. Nu exista una fără alta.

Acest caz ne spune însă că, la noi, incluziunea, empatia și acceptarea se vor câștigate într-o sală de judecată, în ședințe sau în sentințe, când ele ar trebui cultivate și exersate cu fiecare generație în parte. Când nu se întâmplă asta, nu e de mirare că un „Marius” aruncă în aer toate formele fără fond și 30 de copii de 13 ani devin victimele sistemului și ale părinților protectori.

---

La câteva zile de la începerea semestrului al doilea, situația la Pitești era calmă, dar nici pe departe rezolvată. Pe 16 februarie, cât timp Marius era la a doua oră cu profesoara de sprijin (acum lucrează cu ea două ore în loc de una), mama a dat o fugă până la bancă să plătească rata la mașină și să-i cumpere o gecuță, apoi s-a grăbit să-l aștepte în fața clasei. Băiatul a ieșit cu geaca descheiată, ghiozdanul pe-un umăr și vesta de uniformă, ușor strâmbă, ținând în mână o foaie de mate cu exerciții cu radicali, cea mai recentă provocare din viața lui.

După protest, din clasă au plecat doi elevi și unul a venit de la clasa paralelă. Părinții celor 29 așteaptă în continuare ca Parchetul să dea un răspuns în privința cercetării penale și au renunțat pentru moment să mai dea în judecată inspectoratul. Directorul și psiholoaga școlii au fost audiați la Consiliul pentru Combaterea Discriminării, dar nu există încă un verdict.

Hăloiu-Richardson e convinsă că Marius ar trebui să se mute într-o altă școală, pentru că aici nu mai poate fi vorba de incluziune. Şi Ene spune că e acceptat în clasă, dar copiii nu relaționează cu el. Până și părinții celor 29 cred că acum e și mai discriminat. Marius însă nici nu vrea s-audă. Vrea să le demonstreze că au greșit protestând și că el „nu e așa rău și viclean cum spun ei. Mi-aș dori din tot sufletul să se facă orele și să fiu ca toți ceilalți.”

---

Notă: Numele elevilor au fost schimbate sau eliminate, pentru a-i proteja.

Acest articol face parte din EduDoR, o serie periodică de texte pe tema educației, un proiect finanțat de Romanian-American Foundation și DoR.