Dependenți de like-uri și inimioare

Am avut mulți ani în care mă uitam prin vizorul social media la viețile aparent perfecte ale altora și ignoram argumentul că am acces doar la suprafața icebergului, doar la vârfurile pe care vor ei să le arate. Rațional, știam că este o fantezie și că viața nimănui nu arată așa.

Ba chiar pare să fie adevărat fix opusul. Cu cât un cuplu pune mai multe poze pe social media, ca să se laude cu cât de fericiți sunt, cu atât e un semnal mai mare de alarmă. Cu cât un om se laudă mai mult cu succesul profesional și ține să-l semnaleze pe toate căile, cu atât stai și te întrebi când mai are timp să și muncească.

Ani de zile asta a fost valabil și în cazul meu.

Cu cât era mai mare haosul emoțional, cu atât simțeam nevoia să consum mai multă informație. Chiar dacă îmi era irelevantă și îmi era imposibil să citesc mai mult decât alți oameni din lumea asta, aveam iluzia că astfel aș fi mai în control.

Acum știu că eram, de fapt, captivă dependenței. În mod normal, termenul „dependență” era folosit pentru consumul de alcool sau droguri. De aproape 10 ani încoace, definiția a început să includă și comportamente care ne scapă de sub control. Nu mai este vorba doar de substanțe psihoactive, ci și de jocuri de noroc, gaming, pornografie sau folosirea internetului în general.

Studiile neuroștiințifice arată că atunci când suntem absorbiți de activitățile astea ni se activează în creier niște legături neuronale și reacții chimice la fel de intense ca atunci când creierul unui dependent de droguri este afectat de o anumită substanță.

Fondatorii platformelor și uneltelor digitale care ne consumă cea mai mare parte din timp sunt dealerii moderni și ne oferă cele mai bune droguri. Ne fac să ne simțim importanți, să credem că noi contăm. Ne oferă conexiune cu alții. Ne oferă acces 24 din 24 la informație variată, ceea ce ne dă iluzia că am fi în control și că putem ghici viitorul.

Cu telefonul în mână, ajungem să ne credem niște mici dumnezei.

---

Virtualul ca substitut pentru experiențe reale

Noi, ca oameni, nu suntem construiți pentru a fi fericiți. Cea mai veche parte a creierului nostru va prioritiza mereu acțiunile care ne cresc șansele să supraviețuim. Vom primi recompense chimice care ne dau dependență de fiecare dată când facem acțiuni care ne cresc șansele să ducem specia mai departe. Asta înseamnă mâncare, conexiune socială cu oameni care ne fac să ne simțim în siguranță, informații noi (tot fiindcă avem impresia că ne ajută să fim mai în siguranță) și sex.

De-a lungul evoluției, ne-am luat aceste recompense chimice extrem de rar.

Acum avem Instagram. Altfel spus, ne este extrem de ușor să facem multe dintre aceste lucruri online, fiindcă sunt la îndemână, trebuie doar să scoatem telefonul din buzunar și să apăsăm de câteva ori pe ecran.

Cu cât o aplicație sau o platformă de social media ne bifează mai multe nevoi, cu atât ajungem să fim mai dependenți de ea.

De fiecare dată când le folosim, primim în creier niște recompense chimice asemănătoare cu cele pe care ni le luăm atunci când facem lucrurile în viața reală. Sunt aceleași reacții care apar la consumul de droguri și este stimulată producția de dopamină, hormonul plăcerii.

Problema este că ajungem să ne satisfacem toate acele nevoi umane într-un mod superficial. Degeaba ni le bifăm de sute de ori pe zi, dacă o facem la o calitate proastă. E normal ca la finalul zilei să fim mai „înfometați” ca oricând; spune-mi că nu te-ai prins și tu în tot acel scrolling fără sens înainte de culcare.

Devenim dependenți și ne este din ce în ce mai greu să rupem cercul vicios.

La vânătoare de stimuli

Într-una din cele mai negre perioade ale vieții mele, când eram la pământ pe toate planurile, și profesional și sentimental și fizic, intrasem într-o depresie cruntă (și neverbalizată). Mă trezeam panicată în mijlocul nopții și începeam să răspund la mailuri, fiindcă altfel nu puteam să dorm.

Consumam informație încontinuu.

Făceam obsesiv slalom + refresh între taburi: știri, articole pentru muncă, bloguri, feeduri de social media, aplicații de chat și prognoza meteo. Îmi hrăneam astfel iluzia că aș prelua controlul asupra vieții mele, doar că nu funcționa. Ca atunci când mănânci junk food, dar îți ține de foame prea puțin și după aia simți nevoia să mănânci și mai mult.

Tot în acea perioadă postam cel mai mult pe social media, dar nimic ce mi-ar fi putut da de gol starea. Mă mințeam singură, credeam că dacă „în piața publică” pare că totul e în regulă, înseamnă că e și adevărat. Nu era nimic în regulă.

Devenisem dependentă de notificări, de toate acele like-uri, inimioare, comentarii, share-uri și mesaje private. Cu cât mi se dădea mai multă atenție online, cu atât o doream și mai mult.

Mi-am permis să-mi hrănesc încrederea și respectul față de mine din aceste forme de validare exterioară, în loc să mi le iau din surse care sunt sub controlul meu. Îmi construisem un castel de nisip. Devenisem dependentă de confirmările venite pe social media și nu mai știam cine sunt eu, de fapt, fără ele.

A fost un proces care a durat câțiva ani și a presupus multă muncă cu mine. Multă introspecție, multe conversații sincere în care am încercat să aflu cine sunt, ce contează pentru mine și ce-mi doresc cu adevărat. E un proces care nu s-a încheiat și probabil că nu se va încheia niciodată, dar măcar acum nu mă mai mint singură că e totul OK.

A fost nevoie ca lucrurile să devină suficient de dureroase pentru ca, într-un final, să accept că mă dau singură cu capul de toți pereții și habar nu am ce fac, să cer ajutorul, să încep să iau măsuri și să schimb cu adevărat ceva.

Pe plan profesional era și mai grav. Fiind o fire introvertită și nesigură pe mine, mediul digital mă ajuta să rămân blocată într-o zonă de confort. Preferam să le scriu celor cu care lucram un mesaj pe social media, pe chat sau pe email în loc să discut cu ei în viața reală. Aș fi dat orice ca să evit o interacțiune umană, fiindcă astfel fugeam și de un potențial refuz. Era mai puțin dureros când aveam de-a face cu confruntări sau refuzuri care veneau digital.

Ce poți face?

1. Ce nevoie ai? În cazul meu, ce m-a ajutat cel mai mult a fost ideea de a lua o pauză de fiecare dată când simțeam nevoia să deschid telefonul și să mă întreb ce nevoi îmi bifa aplicația pe care o căutam. Era vorba despre a mă simți importantă? Era vorba despre conexiune cu alții? Sau oare despre plictiseală și nevoia de a-mi lua un shot de noutate?

De exemplu, eram în metrou și din reflex scoteam telefonul. Dar am învățat în timp să mă întreb: ce vreau de la Facebook acum, dincolo de impresia că așa va fi mai scurtă călătoria?

2. Aplicații care să te ajute. N-am putut face asta singură, a trebuit să-mi instalez și niște aplicații care m-au ajutat sau, mai bine zis, m-au forțat să-mi construiesc niște obiceiuri noi.

Una din ele, RescueTime, îmi monitoriza timpul petrecut online și îmi arăta pe ce site-uri stăteam cel mai mult. Mă mințeam că nu am timp să fac nimic, până când am realizat că pierdeam zilnic o oră pe Facebook. Și asta doar de pe desktop, fiindcă pe mobil probabil că era încă pe atâta. O oră pe Facebook nu pare mult, nu? Așa am crezut și eu, până am făcut un calcul: o oră pe zi înseamnă două săptămâni din an.

Două săptămâni care nu știam unde s-au dus.

Pe urmă am instalat o altă aplicație, StayFocusd, care-mi bloca accesul la anumite site-uri dacă petreceam prea mult timp pe ele. Am setat-o astfel încât să-mi permit doar 10 minute într-o zi lucrătoare pe site-urile cu care știam că am probleme. Când depășeam numărul de minute, îmi tăia accesul. Asta m-a ajutat să aduc un echilibru și să eficientizez felul în care foloseam tehnologia pentru muncă.

3. Mută interacțiunile IRL. În loc să dau mesaje sau mailuri celor cu care lucram, am început să îi sun și să le propun să ne vedem la o cafea. Nu mai eram un personaj digital care voia să demonstreze cu orice preț că e perfect, eram un om în carne și oase în fața lor. Am început să le permit să vadă toate vulnerabilitățile mele și, în loc să fiu respinsă (așa cum mă așteptam), s-a întâmplat exact opusul. Relațiile noastre au devenit mai puternice, rezultatele muncii au fost mai creative și au avut impact mai mare.

4. Ai plăti pentru asta? O altă întrebare puternică și care m-a ajutat să filtrez ce merită și ce nu merită atenția mea: dacă aș fi nevoită să plătesc pentru a folosi acea aplicație / pentru a face acea acțiune online, aș plăti pentru asta?

De cele mai multe ori, răspunsul era NU. Timpul și atenția mea sunt cele mai prețioase bunuri. Atunci când m-am forțat să pun un preț pe cum îmi petrec fiecare minut, am început să tai fără milă din orice fel de interacțiune digitală.

Nu uita: cu cât petrecem mai mult timp folosind o anumită platformă, un telefon, o aplicație de streaming, un canal de social media, cu atât mai mulți bani fac ei și cu atât suntem noi mai puțin concentrați pe ceea ce vrem să facem.

Suplimente la lectură

Nir Eyal, Hooked. Dacă ești curios să afli exact felul în care sunt construite aplicațiile și tehnologiile pentru a ne face dependenți de ele, citește-o. Tot Nir Eyal a lansat recent și „antidotul”: Indistractable, o carte despre cum putem învăța să ne gestionăm atenția.

---

Acest text a apărut prima oară în newsletterul Actualizator, sezonul Digital Control. Abonează-te ca să citești în avans despre subiecte care ne preocupă, despre cum navigăm prin provocările vieții moderne și învățăm să luăm decizii mai bune.