1. Merișani, un mic sat cât o țară

Las în urmă terenul de fotbal unde tata parca Dacia noastră 1300 pentru a evita noroaiele adânci din zilele ploioase, intru pe o uliță care șerpuiește printre case sărăcăcioase, traversez podul aruncat peste gârla satului, trec pe lângă o fântână abandonată, fac stânga și ajung în fața gardului din uluci care separă drumul din pietriș de ce-a mai rămas din gospodăria bunicii mele. În curte, chiar pe dreapta, se înalță o movilă pe care au crescut la voia întâmplării urzici, ștevie și chiar câțiva copăcei. Casa în care s-a născut mama și în care bunica îmi făcea cococi pe vatră, niște pâinici ca niște turte, când veneam vara în vacanță la țară, este acum o grămadă bătătorită de chirpici.

Din 1997, de când a murit bunica mea, gospodăria din satul teleormănean Merișani nu mai este locuită. Un unchi și o mătușă s-au stins fără copii, un văr a emigrat definitiv, părinții mei stau la oraș, eu la fel. Gospodăria care fremăta de viață, cu găini, porci și căței, grădină de zarzavaturi și flori, este acum pustie.

M-am întors în Merișani la mai bine de 10 ani de la ultima mea vizită pentru a începe o călătorie care, de-a lungul celor 3.050 de kilometri parcurși, m-a purtat prin patru regiuni ale țării – din Oltenia în Ardeal și din Moldova în Dobrogea – pentru a înțelege cauzele și efectele unui fenomen tăcut, aproape invizibil, care are și va avea o influență covârșitoare asupra viitorului nostru: România își pierde oamenii.

În ultimii 25 de ani, din cauza sporului natural negativ – se nasc mai puțini oameni decât mor – și a emigrației masive, populația țării a scăzut cu 3,4 milioane de locuitori, adică 15%. Vârful de populație, atins în anul 1990 ca urmare a politicii agresiv pro-nataliste În 1966, Decretul nr. 770 a interzis avortul în România. Dincolo de încălcarea drepturilor omului, actul menit să asigure o creștere accelerată a populației nu a luat în calcul efectele pe termen lung. Pe măsură ce „decrețeii”, generațiile numeroase ale anilor '66-'89, vor ieși la pensie, vor trebui susținute de generațiile tot mai reduse numeric din anii de după căderea regimului. din perioada comunistă, a fost de 23,2 milioane. La 1 ianuarie 2015, populația rezidentă din România a fost de 19,8 milioane.

Datele Institutului Național de Statistică Găsești date ale INS despre mișcarea naturală și migratorie a populației creându-ți gratuit un cont aici: http://statistici.insse.ro/shop/?page=info arată că, în perioada 1990-2013, aproape 480.000 de români au emigrat definitiv. Acestora li se adaugă cei care au plecat fără să-și fi schimbat adresa din buletin.

Un rol important în scăderea populației îl are sporul natural negativ. Ultimul an în care România a avut spor natural pozitiv a fost 1991. Apoi, rata natalitățiiRata natalității (numărul de născuți vii la 1.000 de locuitori) a scăzut de la 13,6 în 1990 la 8,3 în 2014. Perioada dificilă de tranziție, problemele economice și sociale și starea sistemului de sănătate se reflectă și în numărul tot mai mic de copii născuți. Potrivit unui studiu realizat de organizația Salvați Copiii, România se află pe locul 66 în lume (din 179 de țări luate în calcul) într-un top al statelor în funcție de calitatea vieții mamelor și a copiilor, depășită de țări vecine precum Bulgaria, Ungaria sau Serbia. a scăzut constant și cea a mortalității a rămas aproximativ aceeași, așa că populația a scăzut natural cu peste 900.000 de oameni. Doar în 2014 numărul persoanelor decedate l-a depășit cu aproape 70.000 pe cel al nou-născuților. 

Cel mai probabil, fenomenul depopulării nu se va opri aici.

Estimările Diviziei de Populație a ONU, publicate la sfârșitul lunii iulie 2015, aruncă o privire în viitor: până în 2050, dacă tendințele actuale se mențin, România va pierde 4,3 milioane de locuitori, ajungând la o populație de 15,2 milioane. Scăderea de aproximativ 22% o plasează pe locul doi în lume, după Bulgaria, a cărei populație va scădea cu 28% în același interval. În 2100, populația României va fi de 10,7 milioane.

Îmbătrânirea populației e cealaltă față a depopulării. Vârsta medie, în 2014, a fost de 41,1 ani. În 2050, va fi de 48,1 ani. 30% din populație va avea peste 65 de ani și va fi inactivă (spre deosebire de 16,7% în 2014). Generații tinere tot mai reduse vor trebui să susțină generații vârstnice tot mai numeroase, ceea ce va pune o presiune uriașă pe sistemul de pensii și de sănătate.

Satul Merișani reflectă, la un nivel mic, fenomenele demografice și sociale existente la nivel național. La recensământul din 2002, satul avea peste 1.400 locuitori. La cel din 2011, în jur de 1.270. Media de vârstă a ajuns la 44 de ani.

„Când era mama nu erau buruienile astea de doi metri. Furtuna a adus semințe de la pădure. Uite, astea-s venite de nu știu unde. O să cadă sămânța și la anul o să iasă altele. Junglă…”, îmi spune mama, care a plecat la 14 ani din sat, în timp ce ne plimbăm prin curte. Îmi vine greu să recunosc fosta grădină de legume a bunicii, de unde scotea roșii, ceapă și fire de usturoi ca să le pună în ciorbele făcute într-un tuci înnegrit.

Pătulul, hambarul în care se depozitau știuleții, și în care îmi plăcea să intru atunci când era doldora de porumb ca să declanșez mici „avalanșe”, s-a strâmbat și e plin de lucruri vechi pe care nu le mai folosește nimeni. Mulți dintre prunii plantați de părinții mei, la umbra cărora citeam romane ore în șir în vacanțele de vară, s-au sălbăticit și nu mai rodesc. Alții s-au uscat.

Cea de-a doua casă din paiantă, care a rămas în picioare până astăzi, a fost construită de bunicii mei prin anii ‘60, ca fratele mamei să aibă unde să își întemeieze o familie. Dar cum el a plecat de tânăr la Capitală, casa a rămas nelocuită, folosită doar pentru oaspeți. Construită tot din paiantă tencuită, pe un schelet din lemn, fațada casei se descojește, măcinată de trecerea anilor. Acum cinci-șase ani, când a început să plouă înăuntru, mama a tocmit doi vecini să o acopere cu tablă ca să oprească, măcar temporar, descompunerea.

Când bunica Filofteia încă trăia, vecinii de pe toată ulița făceau clacă în fiecare seară la noi la poartă. Oamenii veneau cu scăunele sau cu perne, se așezau în drum rezemați de gardul din uluci și povesteau fel de fel de istorii despre Gheonoaia care stătea undeva în afara satului, înspre pădure, aproape de un lac mare, și pe care eu mi-o imaginam ca pe un balaur cu mai multe capete, sau despre zmeul care își găsise sălaș într-o salcie scorburoasă de la podul de peste gârlă.

Cu copiii din sat și cu cei veniți în vacanțe la bunici făceam felinare din dovleci galbeni cărora le scobeam cu lingurile ochi, nas și gură în zig-zag. Cu lumânările aprinse pe ulița cufundată în beznă, mergeam în grup până la colț, fiecare cu dovleacul lui în brațe, privind înspăimântați la siluetele negre ale copacilor și ale gardurilor, așteptându-ne ca din clipă în clipă să ne sară în cale cine știe ce făptură ieșită direct din poveștile spuse la șezătoare. Cum treceam de colț, dintr-un motiv sau altul, câte unul se speria, țipa și o lua la sănătoasa înapoi înspre claca adulților, urmat imediat de toată ceata de copii care alergau cu dovlecii luminoși în brațe. Nu ne opream până nu ajungeam la poarta noastră.

În serile de iarnă, în schimb, stăteam lipită de soba spoită în alb, culcată pe o pernă tare care se încălzea până când mă cuprindea o toropeală plăcută. Casa avea două încăperi pentru dormit, cu paturi din lemn înalte acoperite de macaturi și pături țărănești, și o bucătărie cu vatră tradițională. De-a lungul unui perete se întindea lada de lemn în care era depozitată făina, căreia mamaia îi zicea „hambarul”, și, în fund de tot, lângă o ferestruică atât de mică încât încadra perfect capul unui om, era amenajată vatra, cu un țest, pirostrii și un ceaun înnegrit.

Casa a atins vreo 80 de ani de existență. După ce a început să se ruineze, nea’ Gheorghe, un vecin la 80 de ani care mai are grijă de gospodăria părăsită, a dărâmat-o complet. Răsturnate prin curte, din casă au mai rămas numai ușile și cercevelele din lemn ale ferestrelor, toate vopsite în verde.

Fântâna din ogradă încă mai are apa la fel de bună, rece și netulburată ca în copilăria mea. Cu 20 de ani în urmă, când gospodăria era mai mereu plină de rude sau vecini, stăteam pe prispa din lut și priveam fântâna ce delimita grădina de zarzavaturi, lăsând loc între grădină și casă pentru o întreagă lume. În bătătură erau mereu o masă foarte scundă și niște scăunele pitice vopsite în același verde.

Acum, privind de pe un scăunel care se hâțână de bătrânețe, mi se pare că spațiul este mult mai strâmt. Ca și cum, dacă aș întinde mâinile, aș putea atinge fântâna și copacii crescuți pe dărâmături. În afară de ciulini, urzici și ștevie, pe locul casei au răsărit doi nuci, câțiva salcâmi, un dud, frasini și vișini. Firavi și subțiri, toți au crescut singuri. Doar salcia a plantat-o nea’ Gheorghe. Mama și-a dorit o salcie pletoasă care să se înalțe pe locul casei în care s-a născut. Dar salcia nu s-a prins.

„S-a uscat”, îmi spune mama. „Poate o să se prindă cu timpul.”

Casa bunicii mele este doar una dintre cele peste 50 de case părăsite din sat. Scenariul care a dus la ruină este, adesea, același: bătrânii au murit, moștenitorii goniți de sărăcie au plecat la oraș sau în străinătate.

„Visul meu când eram mică era să plec”, îmi spune mama în timp ce stăm așezate la măsuța joasă vopsită în verde din fața casei în care a copilărit. „Nu poți să stai aici o viață. Dacă e noroi, nu mai poți să calci.”

Când a plecat la liceu în Turnu Măgurele și s-a mutat în internat, mama era deja hotărâtă să nu se mai întoarcă. Pe atunci, la începutul anilor ‘60, satul nu avea curent electric. Noaptea, odăile erau luminate cu lămpi din sticlă cu fitil și gaz. Localitatea a fost electrificată abia pe la mijlocul anilor ‘80, iar bunica și-a pus primele becuri cu un an, doi înainte de Revoluție. Acum mai bine de 50 de ani, nicio uliță din sat nu era nici măcar pietruită. Chiar și actualul drum județean care face legătura cu Roșiorii de Vede, cel mai apropiat oraș, era doar pietruit.

Bunicul Florea muncea în Capitală pe un șantier și venea acasă o dată pe lună, încărcat de provizii. „Ne aducea câte un sac de pâine. Cumpăra de la București halva, măsline, parizer. Asta era mâncarea săracului la vremea aia. Zahăr cu mămăligă rece am mâncat la greu. Problema era să ai zahăr, că mămăligă aveam. Mâncam carne doar când se tăia porcul. Și ținea din el, până în primăvară. Apoi trebuia să aștepți până scotea cloșca puiul și creștea. Mai prin iulie, așa. Și ăla era cât un pumn mai mare. Și doar duminica, bineînțeles. A fost greu, foarte greu.”

După liceu, viața mamei a continuat la oraș. „Dusă am fost. Cine pleca, pleca de tot. Pe la oraș, să-și facă un apartament… Nu pleca cu gândul să mai vină.”

---

Acum, la mai bine de 50 de ani de când mama visa să plece din Merișani și să lase în urmă mocirla ulițelor și sărăcia, idealul plecării este la fel de valabil și de răspândit printre tinerii din sat.

Satul nu are canalizare, rețea de gaze sau drumuri. Doar trei kilometri de drum din cei 14 aferenți satului au fost asfaltați. În ultimii ani a fost construită o rețea de conducte pentru apă potabilă, dar oamenii nu-și permit să renunțe la apa gratuită din fântână.

Sărăcia este vizibilă la tot pasul. Dintre cele aproape 620 case, în jur de 570 sunt din paiantă. Din peste 1.200 de locuitori, în 2014 doar 102 aveau un loc de muncă. Lumea se ocupă de agricultură, dar de subzistență – cresc câteva păsări, un porc, foarte rar o vacă. Gospodăriile au mici grădini cu zarzavaturi, iar la marginea satului se întind câmpuri cultivate cel mai adesea cu grâu și porumb. Cultivarea terenurilor pe cont propriu implică o mulțime de investiții, așa că mulți oameni și-au dat pământul în arendă la o asociație care le dă în schimb bani sau făină și mălai.

„Cum să ne descurcăm? Cu animale. Nu lucrez deocamdată”, îmi spune Constantin, un tânăr brunet cu ochi căprui, îmbrăcat într-un tricou negru mulat. Are 27 de ani și de cinci ani, de când a terminat liceul la profilul telecomunicații, se ocupă de gospodărie alături de tatăl său. Ne aflăm la etajul unuia dintre cele trei baruri din centrul satului, la o masă mare, cu vreo cinci-șase tineri care golesc cutii de Coca-Cola și își fac de lucru spărgând semințe.

Constantin se gândește să plece la muncă în străinătate. I-ar plăcea să fie șofer, însă deocamdată ezită, fiindcă n-a găsit un job. „Dacă aș găsi normal că aș pleca. Păi da, s-ar câștiga bani mai mulți.” Aflat de partea cealaltă a mesei, Sandu, un tip dolofan de 23 de ani, forțat de zăpușeala amiezii de iulie să stea la bustul gol, a făcut deja pasul de care Constantin încă se teme. Imediat ce a terminat liceul, acum patru ani, a început să meargă la lucru în construcții, în Spania. A avut și o tentativă de a lucra în țară, la o fabrică de sticlă din București, dar a renunțat dezamăgit. Stătea cu încă trei persoane într-un apartament cu două camere și abia reușea să-și plătească partea din chiria de 200 de euro, din salariul de vreo 1.000 de lei. Afară, câștigă 1.000-1.200 de euro pe lună.

De un loc de muncă în sat nu prea poate fi vorba. Sunt vreo 20 de oameni angajați aici și aceia abia se descurcă. Patronul barului de vizavi, Costel Ivancea, nu e un antreprenor în sensul obișnuit al cuvântului. Are 45 de ani și veniturile pe care le obține de pe urma cârciumii sunt atât de mici încât nu s-a complicat cu deschiderea unei firme. Lucrează pe persoană fizică, plătește chirie la primărie pentru spațiu și de angajați nici nu poate fi vorba. Muncește cu soția, iar la sfârșitul lunii obțin cu greu 1.000-1.500 de lei împreună.

„S-a trăit de pe-o zi pe alta, n-avem ce să facem, asta e, slăbuț. Ce naiba să facem? Așteptăm ceva mai bun.”

Stăm la o masă acoperită cu o pânză maro, pătată. E cald, iar muștele ne dau târcoale. Barul e ticsit cu pungi de chipsuri și sticle de vin și de tărie. Printre ele, câteva icoane cu Maica Domnului și o fotografie cu Arsenie Boca. Prin grilajul de fier care păzește ferestrele cârciumii se vede terenul de fotbal al echipei locale, pe care pasc un măgar și câteva gâște.

Ca să mai strângă un ban, Costel cântă la nunți și botezuri, cu formația Frații blonzi. El e solist și cântă și la orgă. Așa a reușit și să își țină fetele la București, la facultate. Una este profesoară, predă româna și limbi străine, iar cealaltă tocmai a absolvit și vrea să dea la masterat. „Da, au carte, d-asta ne-am zbătut”.

El nu a muncit în străinătate și nici nu vrea să plece. „Noi suntem mulțumiți și așa. Aicia m-am obișnuit. Poate or pleca fetele.”

---

Pe înserat, pe la poarta lui Marian Buzescu trece un cioban prăfuit care mână înapoi în sat oile și caprele sătenilor, vreo 40 în total. Cu o mână sprijinită de gard, Marian Buzescu, un bărbat de 48 de ani pe care toată lumea îl știe drept Marian Zugravu’, îl urmărește cu privirea și îl căinează: „Știți cât ia ăsta pe lună de animal? 10 lei pe lună… se duce cu un animal două zile să ia o țigară… Vai de el, săracul”.

Marian este și el mâhnit. Îi e dor de băieții lui, care au plecat de câteva luni la muncă în Germania.
„Păi ce să facă aici, că n-aveau servici”, spune soția, Maria, o femeie plinuță de 45 de ani, cu părul brunet tuns băiețește.

De peste drum, din curtea vecinilor, se aude un cântec, Cântă cucu-n Bucovina. Când aud versurile „Unde sunt ai tăi feciori?, Au fost duși în altă țară”, soților li se umezesc ochii.

Bărbatul uscățiv, cu pielea arsă de soare și cute groase pe frunte, își alină tristețea cu gândul că, în Germania, băieții lui câștigă mai bine decât în țară. El a lucrat mult timp în construcții și știe ce înseamnă să muncească într-o Românie ce pare captivă într-o tranziție perpetuă, în care respectul pentru angajat se înclină adesea în fața lăcomiei. Omul a muncit de la 16 ani, însă aproape jumătate din timp n-a avut contract, așa că are doar 17 ani pe cartea de muncă.

A muncit și în străinătate, când băieții erau la liceu, și câștiga în jur de 1.500 de euro pe lună. „Acolo se lucra încet și foarte bine, nu ca la noi. Și mai zice la televizor să nu râdem de țara noastră. Țara noastră este un rahat din orice punct de vedere.”

Spre deosebire de soțul său, care a reușit să mai lucreze și legal, Maria muncește la negru de 20 de ani, ca frizeriță. Patru ani a lucrat la frizeria din Dobrotești, comuna de care ține satul Merișani, dar fiindcă împărțea banii cu patronul și nu ajungea la mai mult de un milion de lei vechi pe săptămână, de trei ani tunde acasă. „Aici la mine acasă nu împart cu nimeni, 10 lei ai mei. Copiii ăștia, toți băieții din sat vin și se tund la mine.”

I-ar plăcea să-și deschidă o frizerie care să funcționeze legal, a și participat la un curs pentru antreprenori finanțat din fonduri europene. Dar ideea este doar un vis. „Am o piață, da’ n-am condiții. N-avem apă băgată, n-avem canalizare. Și nu poți să deschizi că nu-ți dă ăștia voie”.

Marian izbucnește din nou: „Eu dacă vine cineva la mine și zice că de ce tunde nevastă-ta fără autorizație, eu îl omor la poartă”.


Soții o au în grijă și pe mama lui Marian, o bătrână care a suferit un accident vascular și care, după 30 de ani de muncă la colectiv, în timpul regimului comunist, are o pensie de 470 de lei. Supraviețuiesc din făina pe care o primesc pentru cele două pogoane de pământ date în arendă, din cele câteva găini și dintr-un porc. Nu-și permit să țină mai multe animale. Nu au nici strictul necesar: o mașină de spălat ar fi un lux. „Eu spăl cu mâinile”, îmi spune Maria.



Marian își toarnă un păhărel de băutură, dar mintea îi tot revine în același punct dureros: „Ăăă, ce i-aș omorî. Beau ca să mai uit de supărările astea.  Mi s-a luat de viața asta până în gât. Și nu scăpăm de supărările astea câte zile om avea… Ăsta sunt eu, și plâng, da’ și glumesc”.


Se înserează, iar la masa din fața casei nevopsite Maria a adus trei fotografii cu cei doi fii ai lor. Cel mare are 23 de ani, iar cel mic a terminat anul ăsta liceul, în Roșiorii de Vede. Nici nu a mai dat BAC-ul, convins că, și dacă îl ia, oricum nu-și găsește loc de muncă și tot acasă stă. Așa că au plecat în Germania, unde cel mare lucrează ca șofer, iar mezinul încarcă și descarcă marfă. Decum au ajuns, și-au sunat părinții și le-au povestit ce frumos este acolo și cât de civilizați sunt oamenii. Totuși, muncesc la negru. Cel mare câștigă 700 de euro pe lună, cel mic prinde ocazional câte ceva de lucru. Stau în gazdă, cu 500 de euro.

Părinții vorbesc cu ei la telefon, „când poate și ei, când are bani. Că noi avem credit zero”, spune Maria. De fapt, mai mult ea vorbește cu băieții. „Eu nu pot… plâng”, spune Marian. „30 de secunde… pac… sunt emotiv, plâng din orice”. Cel mare i-a și spus Mariei că „tati plânge ca femeile”.

De la vecini se aude iarăși Cântă cucu’. Lui Marian i se înroșesc din nou ochii: „Uite, îmi vine să plâng”. Se consolează cu gândul că la sfârșitul lunii, peste șapte zile, cei doi băieți vor veni acasă pentru două săptămâni. Îmi arată două tulpini verzi de Mâna Maicii Domnului care se întind peste gard și îl cuprind, una dinspre stânga, cealaltă dinspre dreapta. Mai au puțin și se vor atinge. „Când se întâlnește alea două, vine băieții mei.”

---

Pentru tinerii din sat care nu au plecat în străinătate, ajutorul social este de multe ori singurul colac de salvare. Andreea a făcut primul copil la 15 ani. Acum, la 20, are trei: un băiat de cinci ani, unul de trei și o fetiță de o lună și jumătate pe care o leagănă în brațe și îi dă să sugă în timp ce stăm de vorbă așezate pe două scăunele din lemn în fața unei case sărăcăcioase. În jurul nostru bâzâie muștele. Desculță și slabă, cu ochi căprui și părul lung prins în coadă la spate, Andreea pare și ea un copil. Prin curte sunt răspândite câteva camioane de jucărie, răsturnate cu roțile în sus, și două-trei pachete mototolite de țigări. O bicicletă veche stă sprijinită de un copac din fața casei cu două camere în care locuiește tânăra familie.

Momentan, nici Andreea, nici Costel, bărbatul ei, nu au loc de muncă. Pământ nu au, nu-și permit nici să crească animale în afară de „câțiva puișori”, cum le spune el. Trăiesc din alocațiile celor doi copii mai mari, indemnizația pe care mama o va primi până cel mic va împlini doi ani, și ajutorul social de 150 de lei. În total, le intră lunar în casă 510 de lei. „Este foarte greu, mai ales acum. Copiii cer, nu ai.” Pamperșii îi cumpără pe datorie de la magazinul din sat.

Îmbrăcat într-un tricou albastru lălâu, Vlad, băiatul cel mic, îi tot dă târcoale mamei sale. Are părul blond, ochi albaștri mari și o figură tristă. Încearcă să o tragă de mână și cere o cană cu apă rece. Apoi își ascunde capul la pieptul ei, o cheamă „mami” și începe să plângă înfundat, fără lacrimi și fără țipete. E mai mult un oftat decât un plânset de copil. „A făcut vărsat, apoi a răcit și acum plânge întruna, e foarte agitat”, spune Andreea.

Costel, tatăl copiilor, are 26 de ani. A făcut mecanică auto la liceu și a terminat și o școală de zidărie la Dobrotești, dar nici cu două diplome nu reușește să-și găsească un loc de muncă în apropiere. „P-aicia nu mai găsești mai nimic. Înainte mai găseam să mai fac cu ziua, acum nu mai găsești. Dacă mă duc la București ce fac, mănânc decât eu, ăștialalți ce fac? Te duci și-ți dă 600 de lei. La Popești-Leordeni la blocuri se plătește puțin, 60 de lei pe zi. Nu-ți face contract, nu-ți face nimic, la negru.”

Până acum trei luni a muncit acolo, apoi, nemulțumit, a renunțat. A lucrat și ca mecanic auto în Roșiorii de Vede, dar banii erau prea puțini. I-ar plăcea să muncească în străinătate, dar nu s-ar duce cu oricine: „Să găsesc undeva să fiu sigur, nu să mor de foame pe acolo. Să cunosc pe cineva: construcții, agricultură, orice… bani să iasă”.

Fetița a fost un accident, spune Andreea. Ea nu ar fi vrut un al treilea copil, dar, odată ce s-a întâmplat să rămână însărcinată, a păstrat-o: „Am zis, unde-s doi, merge și al treilea”. Pe băieți i-a născut ușor. Dar când a adus-o pe lume pe Cosmina Ana-Maria, s-a chinuit de la nouă jumătate seara până a doua zi la nouă. A născut într-un spital din Roșiorii de Vede, fără medic, doar cu o asistentă și o infirmieră.
„Este de frică aici, mai ales în maternitate. Nu lucrează cu mănuși… avea un inel cu un trandafir și, când a tras, m-a zgâriat. Nu m-am rupt eu, m-a zgâriat ea. Și asta fiind asistentă veche.”

Apoi, asistenta i-a cerut lui Costel o găină și niște ouă pentru că a ajutat-o pe Andreea să nască. Lui i s-a părut prea mult: „I-am dat niște brânză”.

Vlad scâncește iarăși: „Mami…”. Oftează și o strânge pe Andreea de picior. Are o figură dureroasă, aproape încrâncenată, și pare să fie chinuit de o suferință grea, pe care nu știe cum să o exprime. Părinții îl îmbie cu sirop și cu desene animate, dar copilul nu se liniștește.


Andreea îmi spune că aici, în Merișani, viața a fost dintotdeauna grea. Costel speră ca măcar copiii să apuce vremuri mai bune: „Or avea ei mai mult noroc ca noi”.

2. Zimnicea, Șefu’ Dracilor Town

„Domnișoară, nu mai e centrală, nu mai e nimic”, îmi spune o femeie voinică în timp ce amestecă în scoicile care fierb într-un ceaun așezat pe pirostrii în fața unui bloc gri ce seamănă cu cele bucureștene din Ferentari. Alături se află un căruț mic umplut cu lemne și un morman de cochilii de scoici negre. Câțiva copii mișună în jurul celor cinci-șase adulți care stau la o masă ocupată de păpuși și mașinuțe.

În fața scării blocului, un bărbat scoate apă dintr-un butoi și se spală pe picioare. „Aici dacă nu ai lemn, nu faci niciun pic de căldură”, îmi spune. „Toată lumea are câte o sobă, câte o plită.” Peste iarnă, oamenii se aprovizionează cu lemne de la depozitele din împrejurimi. Apa o încălzesc pe plită, pe aragaz sau pe sobă.Un bătrân gras, la bustul gol, cu tatuaje pe brațe, îmi zice că familia lui abia supraviețuiește. Fiul lui și-a căutat serviciu, dar nu a găsit: „Am băiat de 22 de ani. A bătut de la 19 ani și n-a găsit nimic. Păi de ce au fugit din România toți? De bine… Mai bine e acolo, nu aici, acolo banu’ are valoare. Aici trăim din ajutorul social de trei milioane jumate și acolo are șase-șapte-opt sute de euro pe lună. Aici, amărăciuni. Ce să facem din trei milioane? Și suntem șapte-opt la masă. Uite, mergem la Dunăre să prindem scoici să mâncăm”.

Mă aflu în Zimnicea, Teleorman, un oraș industrial care și-a trăit momentul de glorie în perioada comunistă și care a devenit după Revoluție un punct de plecare spre locuri mai bune. Dacă în 1992 orașul avea o populație de peste 18.600 de locuitori, la recensământul din 2011 au fost numărați numai 14.000. Unele întreprinderi – precum fabrica de zahăr sau fabrica de alcool – s-au închis, altele, ca de exemplu fabrica de țevi, și-au redus drastic activitatea. 


Rata șomajului e dublă față de cea națională – aproape 10%. Jumătate din populația orașului – peste 7.000 de oameni – este inactivă (sunt persoane întreținute de stat, de organizații private sau de alți oameni, casnici, pensionari, elevi și studenți). Numărul locuitorilor care beneficiază de venit minim garantat este uriașLa nivel național, beneficiarii de venit minim garantat reprezintă 1,22% sau 1,14% din populație, în funcție de datele pe care le folosim. În mai 2015, 244.174 de persoane beneficiau de venit minim garantat. Raportat la populația rezidentă – excluzându-i pe cei plecati de peste un an in străinatate –, sunt 1,22%. Raportat la populația stabilă – toți cetățenii cu domiciliu în România, chiar dacă locuiesc în altă țară – sunt 1,14%.: aproximativ 1.200, peste 8% din populația orașului.

Orașul a îmbătrânit de la an la an, pe măsură ce tinerii au plecat și numărul nou-născuților a scăzut. La recensământul din 2002, vârsta medie a zimnicenilor era de 39,3 ani. Nouă ani mai târziu, a fost de 42,5 ani.

Câțiva copii din Zimnicea se joacă desculți în curtea blocului. 

Pentru vizitatorul care îl vede pentru prima dată, Zimnicea este o combinație ciudată de oraș încremenit în timp și localitate rurală. Pe străzi trec oameni în căruțe trase de cai ori de măgari – incluse și în semnalizarea rutieră –, caii și caprele pasc pe spațiul verde din fața blocurilor. De altfel, în ciuda celor câtorva fabrici care mai funcționează în oraș, agricultura este domeniul în care activează cei mai mulți zimniceni – 35% din populația ocupată.

Cartierele mărginașe sunt străbătute de ulițe de pământ, de după garduri se zăresc case amărâte, în ale căror curți se înalță porumb și floarea-soarelui. La câte un colț de stradă poți să întâlnești fântâni cu roată. Dintre cele aproape 3.500 de clădiri de locuințe, în jur de 2.900 sunt din chirpici. Datele din 2014 arată că doar 27% dintre locuitori sunt conectați la rețeaua de canalizare.

În 2015, timp de jumătate de an, niciun tren nu a mai circulat până aici.

Oriunde te-ai duce, este aproape imposibil să scapi de senzația stranie că te afli într-un oraș semi-părăsit, uitat, care parcă a pierdut trenul spre lumea de după ‘89. Perioada comunistă este vizibilă peste tot: în fațadele blocurilor acoperite de mozaic verde, în semnele rotunde și albe cu un telefon albastru, în firmele magazinelor alcătuite din litere vechi de decenii precum „Auto”, „Încălțăminte” sau „Tutun”, chiar dacă înăuntru sunt acum magazine cu haine.

Pe trotuare, în fața magazinelor, sunt din loc în loc rafturi cu butelii. Doar 30% dintre localnici sunt racordați la rețeaua de alimentare cu gaze.

Deasupra intrării în sediul central al Poștei încă scrie PTTR (Poștă Telegraf Telefon Radio – denumirea din perioada comunistă). Înăuntru, masa cu două bănci maro din lemn, din scânduri înguste lăcuite, mi-a amintit instantaneu de zilele în care mergeam cu mama la Poștă: acum 25 de ani o așteptam așezată  exact pe astfel de băncuțe.


Donaris, magazinul-mamut din centrul orașului, unde în perioada comunistă se vindeau alimente la parter și haine la etaj, este închis de la mijlocul anilor ’90. O intrare în clădire este ferecată cu un lacăt mâncat de rugină pe care a crescut o pânză de păianjen. Ușile sunt atât de vechi încât au început să se desfacă în foițe subțiri de tablă. În hol, parcă a explodat o bombă cu deșeuri. Sute de PET-uri de bere și de suc, conserve metalice, pahare din plastic și doze de aluminiu formează o pătură groasă.

Un paznic îmi spune că aici era cinematograful: „Am eu 22 de ani de când sunt în orașul ăsta. Și așa a fost mereu”.

Aproape de piața centrală, panoul rutier care indică Bucureștiul, odinioară albastru, e mâncat de rugină. În zonă sunt vreo patru-cinci blocuri neterminate, cu apartamente fără pereți și fără tavan. Seamănă cu niște schelete uriașe ale unor monștri bizari. Într-unul, o singură încăpere de la parter este animată: o cârciumă cu trei aparate de păcănele într-un colț, o masă veche de ping-pong și două mese soioase cu scaune din plastic scoase în față.


Unele blocuri sunt aproape goale, sau au scări întregi semi-părăsite. Multe poartă inscripții scrise cu litere uriașe din mozaic: „ICM Ialomița”, “Caraș Severin”, “ICM Vîlcea”, „ICM Teleorman” sau „ICM Dîmbovița”. Au fost construite de muncitorii veniți din diferite colțuri ale țării, după cutremurul din ’77, și fiecare grup și-a trecut pe imobil numele județului sau al întreprinderii de care aparținea.


Pe un bloc, un artist anonim a scris cu spray negru un mesaj care surprinde ceva din spiritul unui oraș care pare lăsat în voia sorții: „Șefu Dracilor Town”.

Blocurile din Zimnicea mai au o particularitate ciudată: din pereții exteriori ai apartamentelor ies burlane lunguiețe care se înalță până deasupra acoperișurilor. Sistemul centralizat de alimentare cu energie termică nu mai funcționează din 2000, iar Primăria nu are în plan să reia distribuția. Or, într-unul dintre cele mai sărace județe din țară – în iulie 2015, salariul mediu net în Teleorman era de 1.410 de lei, mult sub media pe țară de 1.850 de lei – centralele de apartament nu sunt o soluție realistă. Așa că oamenii își încălzesc apartamentele cu sobe de teracotă alimentate cu lemne, burlanele – unele, foste conducte pentru irigații luate de pe câmp – devenind hornuri improvizate.

---

Mariana Sturzu locuiește pe una dintre străzile principale din oraș, într-un bloc înnegrit, pe o scară în care văruiala veche s-a scorojit. O balustradă de care mi-e frică să mă țin urcă pe lângă pereții sparți, din care ies, ca niște mațe, fiare, cabluri colorate și instalații electrice. Multe apartamente nici nu au uși la intrare: sunt doar niște spații goale, cu pereți gălbejiți, în care nu locuiește nimeni.

„Am zis să dau câteva pompe până veniți voi”, ne spune Mariana, o femeie de 60 de ani care s-a mutat recent într-un apartament cu două camere de la etajul trei al blocului-fantomă. Îmbrăcată băiețește, în pantaloni și un tricou albastru, are părul cărunt tuns scurt și chipul plin de cute. Apartamentul este aproape gol, cu excepția bucătăriei, unde femeia doarme pe o saltea de plajă gonflabilă. Aici mai are o masă, două scaune obișnuite și un al treilea improvizat dintr-o găleată întoarsă cu fundu-n sus. Lipite de perete, deasupra „patului”, stau atârnate într-un cui câteva umerașe cu haine, ca și cum ar fi agățate într-un dulap invizibil.
„Asta o să fie bucătăria”. De trei luni, de când s-a întors din Serbia, unde a lucrat 20 de ani, Mariana locuiește într-un apartament fără curent electric, fără apă caldă, fără gaze, fără mobilă. Când se întunecă, aprinde lumânări. Când face baie, se spală la lighean.

Originară din Zimnicele, un sat aflat la doar doi kilometri de Zimnicea, Mariana a venit aici la liceu. Îi plăcea literatura și voia să dea la filologie în București, visa la ziaristică.Dar tatăl ei nu a vrut nici s-o ducă până acolo. „M-a dezamăgit foarte mult, eu eram fata lu’ tata, eram mândria lui. A fost o lovitură foarte puternică.”Tânăra a plecat la Capitală, însă nu ca să învețe, ci ca să se angajeze. A muncit la o filatură în Vitan, a făcut cursuri de ucenicie la Semănătoarea, iar ulterior a făcut și o școală postliceală de secretariat, steonografie și dactilografie. Nu a găsit niciun loc de muncă în domeniu.

Printr-o întâmplare a aflat de la o fostă colegă de liceu că ITB-ul (RATB-ul de astăzi) căuta absolvenți de liceu pe care să îi formeze controlori. După două săptămâni de școală le-au trimis pe fete pe traseu, dar pe Mariana nu a lăsat-o inima să amendeze: „N-am putut să dau nicio amendă niciodată”. Așa că, atunci când a trebuit să aleagă – ori să îi controloze pe călători, ori să stea la capăt de linie și să supravegheze dacă șoferii respectă timpii de lucru și numărul de curse pe zi – a ales fără ezitare a doua variantă.

La începutul anilor ’80 a revenit în Zimnicea, cu soțul și cei doi copii. S-a angajat vânzătoare la magazinul unei făbricuțe de covoare care avea și secție de încălțăminte și mobilier. Cât au fost mici, și-a luat copiii peste tot cu ea: „Eram ca o cloșcă, și la magazin îi luam cu mine. Copiii mei au crescut prin coșurile alea de răchită”.

În ’89, cu câteva luni înainte de Revoluție, magazinul s-a închis – nu mai renta.

Mariana avea acum patru copii și i-ar fi fost imposibil să îi crească numai din salariul de muncitor în construcții al soțului și din alocații. „A venit Revoluția, făcusem și o vârstă, unde te mai duci? Deja se punea problema să se angajeze numai până în 35 de ani. Am plecat că n-aveam din ce să cresc copiii.” În Serbia nu mai fusese niciodată, s-a dus fără nimic stabilit. „Cu întrebatul.” A ajuns în Valea Timocului și a început să lucreze pentru românii de acolo: a îngrijit copii și bătrâni, a mers la sapă cu ziua, a suportat „babe afurisite”, a făcut menaj, a curățat case și grădini. „Mergeam și pe tractor, am învățat să ar.”Dar cel mai greu i-a fost să trăiască departe de copii. Când a plecat, fiica cea mare avea 17 ani și a devenit un fel de mamă pentru frații mai mici. „Adevărul este că multe s-au întâmplat din cauza plecării, și familii destrămate… Mă, da’ ce să facem? Ne duceam slugi la alții – ca să supraviețuiești. Vă dați seama ce greu mi-a fost fără copii. Am suferit de dorul copiilor.”

În 2013, s-a întors pentru scurt timp în țară și, pentru că între timp divorțase, și-a cumpărat apartamentul în care ne aflăm acum. Apoi, în primăvara lui 2015, când a atins vârsta de pensionare, a decis să se întoarcă definitiv în România. Deoarece în țara vecină a lucrat la negru, primește pensia minimă, de 400 de lei. Peste vară a mai muncit la câmp, plătită cu 40 de lei pe zi. „Mă mai duc pe la vii, pe la tutun. Am săpat via în Zimnicea. Dar pe răcoare, că mi se face rău. Pe căldură nu pot nici să stau degeaba.”

Își mai completează veniturile cu ajutorul copiilor, dar și ei au familii și nu-și permit să-i dea mai mult de 30 de lei pe săptămână. Trei dintre ei locuiesc în România, dar pe fiul cel mic nu l-a mai văzut de 14 ani. Acum el este cel plecat la muncă în străinătate: „E dus în Italia. Ne auzim câteodată la telefon, că e scump”.

Apartamentul, care nu avea nici ușă la intrare, a costat 2.000 de euro. I-a pus termopane și a utilat baia cu WC și chiuvetă. A băgat și apă rece la baie, dar pentru bucătărie nu a mai avut bani. În total, a investit 3.000 de euro – adică toți banii pe care a reușit să îi pună deoparte după o viață de muncă. „Le-am dat la copii atâția ani. Singură mi-am dat să mănânc și singură am făcut și pentru copii.”

Îmi arată și restul casei. În mijlocul dormitorului gol stă stingheră o legătură de viță de vie uscată: a adus-o acasă de când a săpat la câmp. Nu știe de ce a luat-o. S-a gândit că poate o s-o folosească la ceva. „Uite așa trăim noi primitiv”, îmi spune în timp ce mă plimbă prin încăperi. În sufragerie, are pe o măsuță un aragaz cât o servietă, cu butelie – blocul e legat la rețeaua de gaze doar până la etajul întâi. Pe balcon crește în ghivece ardei gras, roșii, ardei iute, castraveți. „Am mâncat opt castraveți de aici.”

Stăm față în față la măsuța din bucătăria-dormitor și, fiindcă s-a înserat, abia ne mai vedem una pe cealaltă. Mariana aduce trei lumânări subțiri pe care le aprinde și le așază într-un pahar din sticlă: „Voi nu știți câte lumânări am consumat eu ca să fac integrame”.

Mariana vorbește repede și apăsat, cu o voce hotărâtă. S-a deprins cu condițiile din casă. Undeva în interiorul ei pare să aibă o sursă nesfârșită de încredere și de rezistență, pe care anii de lipsuri și de greutăți nu au reușit să o sece. Chibzuită ca o contabilă, și-a făcut deja planul pentru următorii ani. Are multe de cumpărat dintr-o pensie de 400 de lei și va fi nevoie de calcule, de organizare și de prioritizare.

„De luna viitoare vreau să pun câte un milion deoparte și să iau și un șifonier. Dar unul d-ăla de trei milioane jumate. Normal că mi-am dorit să îmi iau bucătărie întreagă, sufragerie întreagă, dar nu se poate. Sufrageria va rămâne la urmă, că nu stau în ea.” La fel va proceda și cu baia: deoarece nu își permite o cabină de duș, va cumpăra doar cădița de plastic. Unele lucruri îi vor fi întotdeauna inaccesibile. De exemplu, nu crede că va avea niciodată gaze băgate în casă: „Nu o să am niciodată bani. Oricât aș strânge, aș fi foarte bătrână”.

Apa caldă, în schimb, este importantă. Nu crede că va avea bani pentru un boiler mai devreme de trei-patru ani. Peste vară, ca să facă economie la gaze, s-a spălat cu apă încălzită la soare. A pus-o în bidoane și-n ligheane și a lăsat-o pe balcon. Dar metoda are limitele ei.

Mariana mă întreabă ce decizie aș lua dacă aș fi obligată să aleg între boiler și duș sau mașină de spălat. „Duș și apă caldă”, răspund fără să stau pe gânduri. Femeia e acord: „Mai pot să spăl cu mâna. Mai bine să mă scald. Necesare sunt toate. Sunt lucruri pe care trebuie să le amân”.

---

„Hablamos mas tarde”, zice în telefon un tânăr plin de mușchi și cu un tatuaj pe braț, îmbrăcat într-un maiou cu un scorpion pe spate. Lângă el, un alt tip face tracțiuni la bara de bătut covoarele din fața blocului. Trec pe lângă ei în drum spre familia Burcea, care locuiește într-un apartament de două camere mici și întunecate, înțesat de plase, saci cu haine și fel de fel de lucruri. Din tavanul sufrageriei atârnă de-o sârmă un bec. Pe jos, carpetele uzate acoperă podeaua din ciment. Într-un colț, câteva cutii de carton stau claie peste grămadă, iar o țeavă groasă, vopsită în roșu închis, trece prin colțul camerei, străpungând pereții și ieșind mai departe pe balcon, iar apoi afară.

Daniel Burcea are 21 de ani și locuiește aici cu mama și cei doi copii ai surorii lui, plecată la muncă în Spania. Fratele mai mare este plecat și el de 10 ani în Spania: s-a căsătorit acolo, are și un copil, și nu plănuiește să se întoarcă vreodată în România. Tatăl muncește în București, pe șantier, dar a muncit în trecut și în Cehia și Spania. Din cauza salariului mic, vrea să plece din nou în străinătate.

Ca mai toate locuințele din Zimnicea, nici ei nu au apă caldă. Se spală la lighean, cu apă încălzită pe aragaz. (La baie nu au chiuvetă, doar o cadă ruginită și un vas de toaletă fără bazin, așa că în loc să tragă apa, o varsă cu găleata.) Au avut apă caldă și căldură până în iarna ’90-’91. Apoi, fiecare familie s-a descurcat cum a putut. Ca mulți alții, după ce au văzut că nu se mai distribuie căldură, și-au tăiat caloriferele și le-au vândut la fier vechi.

Daniel mă conduce în dormitor ca să îmi arate cum se încălzește pe timp de iarnă un apartament dintr-un oraș fără punct termic. „Asta e opera lui taică-meu”, îmi spune și-mi arată o sobă brună din teracotă, cu fel de fel de desene pe cahle, de la trandafiri, la dreptunghiuri la brăduți. Bucătăria se încălzește numai de la aragaz, iar soba din dormitor era inițial în colțul dinspre baie. Tatăl lui a demolat-o și a construit una nouă în colțul dinspre sufragerie, care rămânea mereu rece. Daniel îmi explică diversitatea modelelor: a compus-o din bucăți de la șapte sobe.

„În blocurile astea se cunoaște foarte mult frigul. Dacă n-ai un pic de căldură, îngheți aici. Blocul nu are izolare, nu are nimic. Practic, la început de an era mai cald afară decât în casă.”

Daniel a terminat liceul în această vară, dar a picat BAC-ul. A lucrat câteva luni la o bancă de nevoi personale. Ca să evite angajarea cu contract de muncă, banca l-a convins să își deschidă un PFA și să colaboreze cu ei. Cutreiera tot orașul, împărțea pliante, făcea refinanțări, mergea acasă la oameni și încheia contracte, colecta bani de la clienți și îi raporta la birou. La sfâșitul lunii primea 300 de lei.

Acum, e în perioada de probă la un bar. Noii colegi i-au spus că munca e destul de grea, că se lucrează 24 de ore cu 48, cu o medie de peste opt ore pe zi, pentru un salariu de 600 de lei. „Nu știu cât de bine și de sigur e. Eu am zis, mă, hai să învăț. Am vândut o singură bere. Mai greu cu casa, n-am lucrat pe ea niciodată. Dar cu registrele am lucrat.”

Deoarece are probleme cu coloana și suferă de cifoză toracală, o deformație a coloanei vertebrale, nu are voie să facă efort fizic intens. Doi ani a purtat câte șase-opt ore pe zi un spătar alb din silicon menit să îi îndrepte spatele. Însă în primele șase luni l-a purtat greșit – pe spate, deși ar fi trebuit să și-l pună pe piept, ca să nu mai stea aplecat: „Doctorița mea de la Alexandria mi l-a pus invers. În loc să mă îndrepte, mai rău mă cocoșa. Și după șase luni de zile începuse să mă jeneze, să mă doară. În loc să mă facă bine m-a făcut mai rău”. Când nu a mai suportat durerea, a ajuns la București: „Doctorul, văzându-mă cu el, mai avea un pic și mă lua la bătaie”.

Daniel își știe planurile de viitor. Vrea să ia BAC-ul, să intre la facultate și să devină inspector alimentar: „Ce m-a adus la idealul ăsta e că aici totul se face cu mită. În magazin te duci, te uiți, ai produsul ținut acolo de trei luni de zile. Te duci să iei o pâine, o găsești uscată de trei zile. Sunt probleme grave, ceri un kilogram de pulpe… sunt aproape verzi. Vreau să elimin cât pot de mult corupția”.

Vrea și să se mute din Zimnicea într-un oraș mai mare. „Aicia n-ai ce face. Practic ai dat o tură de oraș și cu asta basta. Aici n-ai absolut nimic pentru tineret. Da, te duci o dată pe săptămână la discotecă și aia e la capătul orașului. Dar nu mă duc la discotecă. Nu că mi-ar interzice cineva, dar nu-mi place mie. Altceva nu ai ce să faci. Pe zona Zimnicea, pustiu. N-ai ce vizita, ceva distractiv, ceva creativ. La casa de cultură vine cineva din joi în Paști și proiectează câte un film. Dar nu se duce nimeni că e scump, e 300-400 de mii intrarea. În Zimnicea, deși îmi pare rău să spun treaba asta, nu ai viitor. Dacă ar fi să rămâi toată viața în Zimnicea, ți-ar conveni?”

Depopularea, provocată de sărăcie și de lipsa locurilor de muncă, este un fenomen care afectează multe alte orașe din România. Autorii studiului Efecte ale crizei economice și financiare în unele localități urbane mici din România, publicat în 2012 în revista Calitatea vieții, editată de Institutul de Cercetare a Calității Vieții al Academiei Române, arată că, în perioada 2002–2009, aproape 80% dintre oraşele mici (între 5.000 și 30.000 de locuitori) au înregistrat o reducere a populaţiei. Procentual, cea mai mare scădere de populație a fost înregistrată de oraşul Solca, județul Suceava – 45%. „Scăderea şi îmbătrânirea populaţiei, înregistrate în multe oraşe mici, au contribuit la reducerea rolului şi funcţiilor acestora, au afectat potenţialul de dezvoltare economică, diminuând, totodată, capacitatea de a face faţă efectelor crizei economice”, spune studiul.

De altfel, recensământul din 2011 a arătat că toate județele țării au înregistrat scăderi de populație, cu două excepții: Ilfov și Timiș (cel din urmă, cu o creștere nesemnificativă). Conform Institutului Național de Statistică, „cele mai mari reduceri ale populaţiei stabile, de peste 15%, s-au înregistrat în judeţele Tulcea şi Neamţ. Scăderi semnificative, de peste 12%, au avut loc în cea mai mare parte a judeţelor din Moldova – Vaslui, Bacău, Vrancea – dar şi în Brăila, Galaţi, Hunedoara, Mehedinţi şi Teleorman”.

Recensământul a identificat și peste 725.000 de persoane plecate în străinătate pentru o perioadă mai lungă de un an. INS admite însă că sunt doar o parte a emigranților, fiindcă „mare parte dintre aceste persoane erau plecate cu întreaga familie în străinătate şi nici nu au existat alte persoane (în ţară) care să declare informaţiile solicitate despre aceştia”.


Tinerii sunt, în mare parte, cei care pleacă. Peste 46% au între 20 și 34 de ani, iar aproape 25% între 35 și 44 de ani. România pierde oamenii extrem de importanți pentru dezvoltarea țării. „Nu întâmplător, judeţele cu potenţialul economic cel mai mare deţin ponderi superioare ale acestei grupe de vârstă în totalul populaţiei stabile. Este vorba despre Municipiul Bucureşti (61,1%), Ilfov (58,3%), Constanţa (58,2%)”.

Multe dintre apartamentele din blocurile din Zimnicea sunt părăsite.

Unele blocuri, deși terminate, sunt aproape goale sau au scări întregi semi-părăsite. Apartamentele sunt nelocuite sau stau încuiate de proprietarii plecați la muncă în străinătate.

O stivă de lemne se zărește prin fereastra unui apartament. Pentru că sistemul de distribuție a energiei termice nu funcționează, foarte mulți locuitori se încălzesc cu sobe pe lemn.

Într-un oraș în care jumătate din populație este inactivă, șomerii reprezintă 10% din populația în vârstă de muncă, iar 8% dintre locuitori supraviețuiesc din ajutoare sociale, viitorul copiilor este incert.

A doua zi, dis de dimineață, mă întâlnesc din nou cu Daniel, ca să mergem la Dunăre, la plajă. În taxi, șoferul – un tip destul de în vârstă, negricios și sfrijit – se plânge că afacerea îi merge tare prost: orașul e mic, oamenii, puțini, și nu prea mai merge nimeni cu taxiul. Supraviețuiește din cursele spre comunele din apropiere, pe care le prinde din când în când: „Sunt doar doi taximetriști în Zimnicea. A mai fost unul, dar a renunțat”.


Pe măsură ce înaintăm spre sud, spre Dunăre, peisajul urban e înlocuit de câmpuri goale, de silozuri și de clădiri părăsite. Taximetristul arată în stânga și-n dreapta și ne explică: „Aici – fabrica de zahăr – nu mai e. Aici – alcoolul – nu mai este”. Câini mici costelivi mișună prin tufișurile de pe marginea drumului. Când trecem pe lângă un gard electrificat, marcat cu un panou galben pe care scrie mare „Danger”, șoferul ne spune că acolo sunt vilele lui Ioan Niculae. Puțin mai în față, un indicator din tablă anunță că ne apropiem de „Disco Hope” („Discoteca speranța”), clubul-terasă de pe malul Dunării deținut de omul de afaceri teleormănean.

Însă pentru mulți dintre locuitori, Zimnicea nu mai reprezintă demult o speranță.

Daniel îmi spune că seara se văd foarte frumos luminițele orașului bulgăresc de peste Dunăre: „Când eram la spital, de acolo se vedea și stăteam și mă uitam ore în șir. Mii și mii de culori”.

De fapt, luminițele colorate ale bulgarilor îi induc în eroare pe cei care vin prima dată în Zimnicea, completează taximetristul: „Când vii dinspre București spre Zimnicea zici, ia uite ce frumos e la Zimnicea. Și când ajungi aici… e o groapă”.

---

Înmormântarea

Pe o stradă centrală din Zimnicea, un tractor trage o remorcă verde, care poartă un coșciug deschis, îmbrăcat într-un cearșaf alb cu dantelă pe margine, în care se află trupul Mariei Voivozeanu, moartă la 84 de ani. Așezată lângă sicriu, în remorcă, o bătrână care i-a fost vecină Mariei ține o umbrelă gri deasupra moartei, ca să o protejeze de soarele pârjolitor de sfârșit de iulie. În spatele vecinei se află un coș cu o colivă ornată cu bomboane colorate și o lumânare frântă înfiptă în mijloc.


Rudele merg în spatele utilajului care traversează încet centrul orașului. Sunt vreo 10 oameni în total și au cu toții câte un prosop alb sau roz legat de braț. Mă alătur cortegiului și cineva îmi înfășoară un prosop albastru în jurul brațului. „Așa e obiceiul”, îmi zice. La o intersecție, tractorul se oprește, preotul cântă ceva, iar un domn în cămașă albastră, cu puțini dinți în gură, aruncă monede de 10 bani peste remorcă. Monedele cad în pulberea drumului și imediat vreo șapte-opt copii slăbănogi se înghesuie să le adune. Copiii dispar imediat ce și-au adunat prada și apar de niciunde la următoarea intersecție. Omul scoate iarăși bănuți din punguța de plastic și îi aruncă peste remorcă.

Cortegiul merge mai departe. Traversăm liniile ferate de la marginea orașului, trecem pe lângă mai multe depozite abandonate și lăsăm în urmă câmpuri arse de soare. Intrăm pe o alee a cimitirului și pășim printre crucile albe din piatră. La groapă, preotul cântă „Veșnica pomenire” și ne ținem cu toții unii de alții.

Fiica Mariei Voivozeanu, o femeie trupeșă la vreo 60 de ani, îmbrăcată într-o rochie negru cu alb, începe să plângă și să se tânguiască. Apoi, o femeie strigă după gropari să bată capacul coșciugului, iar pentru scurt timp nu se mai aude nimic în afară de sunetul cuielor lovite cu ciocanul. Sicriul e coborât în groapă, preotul aruncă prima lopată de pământ și spune: „Ai lui Dumnezeu sunt oamenii și lumea și toate câte sunt în ea. Dumnezeu să o ierte”. Rudele iau câte o mână de pământ și aruncă de trei ori peste locul de veci.

Slujba nu a durat mai mult de 10 minute. Pe drum spre localul unde se ține pomana, strănepotul Mariei, Marian, îmi povestește că străbunica lui era o femeie strașnică. Până de curând a mers la sapă la vie. Mai demult, chiar la o zi după ce a ieșit din spital, s-a dus la câmp. Pe la 60 de ani, când era în putere, mergea la fântână să ia apă, învârtea singură roata, umplea două găleți și le lua în spate agățate pe un băț. Când a mai îmbătrânit, mergea cu o singură găleată.

Ajungem la o clădire acoperită de tencuială gri, fără vopsea. În fața localului, o bătrână în negru, îmbrobodită, stă cu o găletușă deasupra unui grătar de canal și ne toarnă de trei ori apă peste mâini cu o cănuță. Înăuntru sunt două mese lungi din lemn, cu bănci de-o parte și de alta pe care stau în jur de 20 de oameni. Câteva femei aduc farfurii cu ciorbă cu perișoare, piure cu chifteluțe și cozonac.

Un domn zbârcit din stânga mea îmi spune că, înainte, în clădire funcționa un bar. Localul e aproape de gară și călătorii veneau aici cât timp așteptau trenul. Însă cum timp de jumătate de an niciun tren nu a mai circulat până la Zimnicea, gara a rămas abandonată, iar barul care era mai mereu plin s-a desființat. În locul lui a rămas o bucătărie, un fel de cantină pentru evenimente. În spatele barului încă se vede un dozator, un fel de relicvă din vremuri mai însuflețite. 

Bărbatul care îmi vorbește arată foarte îmbătrânit, deși mai are încă 12 ani până la pensie. Precum mulți alți locuitori din Zimnicea, și-a dorit să plece la muncă în străinătate. A avut două ocazii de a pleca în ultimul timp, dar îi avea în grijă pe cei bătrâni. A fost forțat să stea pe loc. 

3. Politicienii și sociologii

În ultimii 25 de ani, populația României a scăzut cu 3,4 milioane de locuitori, adică 15%, iar depopularea ar putea continua și în viitor. Până în 2050, România ar putea ajunge la o populație de 15,2 milioane, din care 30% va fi reprezentată de persoane inactive, cu vârste de peste 65 de ani – ceea ce va pune sub semnul întrebării capacitatea sistemelor de pensii și de sănătate.

Cauzele depopulării sunt numeroase: de la schimbările culturale care au dus la emanciparea femeilor (educație universitară mai îndelungată, amânarea momentului întemeierii unei familii și un număr mai redus de copii), la cauze istorice, precum anularea după Revoluție a Decretului nr. 770 din 1966, care interzisese avortul în România. Dincolo de acestea, sunt cauzele socio-economice:  sărăcia, corupția, instabilitatea politică și economică, toate motive ale emigrației masive a tinerilor, care au plecat și continuă să plece în străinătate în căutarea unei vieți mai bune.

Situația demografică a României nu este un secret pentru clasa politică. Totuși, până în prezent, nu există o strategie sau măsuri eficiente care să atenueze sau să stopeze declinul populației.

Încă din 2004, din timpul guvernării lui Adrian Năstase, România are o comisie pe probleme de populație care funcționează în subordinea premierului. La înființare, unul dintre scopurile ei era să studieze fenomenele demografice și efectele măsurilor luate în domeniu. În 2005, în timpul guvernării Călin Popescu-Tăriceanu, și în 2009, în timpul Guvernului Emil Boc, comisia a fost reorganizată, printre atribuțiile sale fiind incluse studierea unor fenomene precum îmbătrânirea populației, migrația, rata natalității, precum și elaborarea unei strategii care să combată consecinţele negative ale situaţiei demografice actuale.

Potrivit hotărârii de guvern din 2009, Comisia Națională pentru Populație și Dezvoltare se află sub autoritatea premierului, iar funcționarea sa este asigurată de Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice. Președintele comisiei este ministrul Muncii, printre membri numărându-se și alți reprezentanți ai Guvernului, precum și specialiști în demografie, cadre didactice sau cercetători din mediul universitar, specialiști în sociologie și în asistență socială. Cheltuielile de funcționare sunt asigurate din bugetul anual al Ministerului Muncii.

Conform legii, Comisia trebuia să se întrunească semestrial sau chiar trimestrial, la convocarea președintelui.

În ciuda acestui fapt, Comisia nu s-a mai întrunit de mai bine de trei ani. Ultima întrunire a fost în aprilie 2012, în timpul guvernării Mihai Răzvan Ungureanu, parțial ca reacție la scăderea masivă de populație înregistrată de recensământul din 2011. La acea dată, ministrul Muncii, Claudia Boghicevici, declara că a luat act cu îngrijorare de datele recensământului și că își propune elaborarea unei strategii demografice a României cu termene până în 2050, precum și un plan de acțiuni pe termen scurt și mediu. După 2012, activitatea comisiei a încetat.

Într-un răspuns care mi-a fost oferit de Ministerul Muncii cu puțin timp înainte de demisia Guvernului Ponta, instituția a explicat că în ultimul an a funcționat un grup de lucru interministerial, aprobat printr-un Memorandum de Guvern, a cărui atribuție este identificarea unor direcții de acțiune pentru susținerea familiilor în România, pe perioada 2015 – 2020, precum și pentru creșterea natalității. „Grupul de lucru menționat a reușit să suplinească, într-o oarecare măsură, activitatea Comisiei în ceea ce privește identificarea unor măsuri de îmbunătățire a situației demografice. În perioada imediat următoare Comisia se va întruni.”

Ministerul nu a explicat însă de ce comisia nu a mai fost convocată timp de mai bine de trei ani.

În plus, nici până la ora actuală statul român nu are o strategie pentru a combate depopularea sau efectele negative ale acesteia.

Pentru susținerea natalității, ministerul consideră că există măsuri, oferind ca exemple alocațiile de stat pentru copii, alocațiile pentru familiile cu venituri reduse, ajutoarele sociale, ajutoarele pentru încălzire, măsurile speciale pentru copiii cu dizabilități, bursele școlare etc. „În orice sistem de protecție socială pot fi mereu adăugate sau îmbunătățite măsuri, însă acestea depind și de capacitatea de a le susține, majoritatea fiind garantate de stat și susținute din bugetul de stat.”

Problema scăderii demografice se regăsește și în programul prezidențial al lui Klaus Iohannis, cu un întreg subcapitol. „Declinul populației va însemna scăderea abruptă a forţei de muncă și va avea consecințe economice majore. Creşterea productivității şi volumului investiţiilor de capital vor fi insuficiente, chiar și în cele mai optimiste scenarii, pentru a suplini reducerea numărului de consumatori şi a forţei de muncă. Ne vom confrunta cu un PIB în scădere, în ciuda oricăror măsuri economice luate şi cu o presiune uriaşă asupra funcţiei sociale a statului, în special asupra sistemelor de asigurări sociale. Nici modificările din sistemul de pensii nu vor fi suficiente singure pentru a răspunde acestei realități.”

Iohannis se referă la depopulare ca „eşecul României, ca proiect de ţară”, punctând și câteva direcții de acțiune: „Ieşirea din mentalitatea de austeritate atunci când vine vorba de concediul şi indemnizaţia pentru creşterea copilului, […], creşterea accesului la servicii de grădiniţă şi creşă, […] gândirea unui sistem de deduceri personale pentru persoanele fizice care realizează venituri potrivit Codului Fiscal, ţintit pentru persoanele care au copii în îngrijire”. 

Măsuri similare există în Franța, stat european care nu se confruntă cu o criză demografică – în prezent, rata fertilității în Franța este de 1,9 copii pe femeie, față de 1,3 în România.

În ciuda interesului acordat temei în programul „România lucrului bine făcut”, președintele Iohannis nu a răspuns întrebărilor care vizau eventuala organizare a unor dezbateri pe tema scăderii demografice. Nimeni din Administrația Prezidențială și nici Biroul de Presă al instituției nu a oferit o explicație pentru lipsa unui răspuns.

„Am transmis mai departe și aștept și eu răspuns. După ce o să mi se răspundă vă transmit un mail pe adresa dumneavoastră. Vă am în vedere”, a fost ultimul răspuns pe care l-am primit din partea reprezentantei Biroului de Presă.

Senatorul PSD Ion Rotaru, președinte al Subcomisiei pentru Populație și Dezvoltare din cadrul Senatului, mi-a spus că organismul pe care îl conduce a atras atenția asupra scăderii demografice din România: „A existat un consens deplin în ceea ce priveşte necesitatea adoptării, dacă nu a unei strategii naţionale privind populaţia şi dezvoltarea, atunci, neapărat, a unor măsuri intersectoriale care să rezolve probleme cu impact major asupra populaţiei şi dezvoltării precum: stimularea natalităţii; asistenţa medicală şi servicii de îngrijire pentru gravide, mame şi copii; consecinţele îmbătrânirii populaţiei; migraţia pentru muncă; situaţia copiilor rămaşi singuri acasă; situaţia persoanelor defavorizate; exodul cadrelor medicale; educaţia pentru sănătate etc.”.

„Nu ştiu dacă eu sunt cel mai în măsură să vă răspund la întrebarea de ce nu există o strategie. Este adevărat că în decursul celor 25 de ani de când a fost pusă pe agenda publică această problemă, s-a tot oscilat, în funcţie de conjunctura politică şi economică, între necesitatea de a avea o strategie şi opţiunea adoptării unor politici intersectoriale care să răspundă problemelor la care m-am referit anterior. Probabil că, într-un fel sau altul, fiecare dintre noi poartă, nu vreau să spun „o vină” – pentru că mi se pare un cuvânt care demobilizează şi nu vreau acest lucru – , dar o responsabilitate sigur…”

Pe de altă parte, acesta spune că, deși nu există o strategie menită să stopeze scăderea demografică, „nu ar fi corect să spunem că România a ignorat întru totul această provocare”. „Ar trebui să ne ferim să simplificăm lucrurile. Dezideratul oricărei naţiuni este bunăstarea şi meritul principal al acestui binom populaţie-dezvoltare este acela că ne obligă ca, atunci când urmărim acest deziderat, să nu ne limităm în a aborda populaţia din perspectiva scăderii sau creşterii demografice. Dezvoltarea unei ţări se bazează, în fapt, pe capitalul uman şi aici vorbim deja despre cetăţeni educaţi, ale căror activităţi sunt generatoare de bunăstare pentru un stat care le oferă, la rândul său, servicii de sănătate şi sociale, educaţie pe tot parcursul vieţii, formare profesională etc”.

În opinia sa, există totuși alte măsuri, în diferite domenii, care contribuie la rezolvarea problemei: „Pot menţiona aici Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României Orizonturi 2013-2020-2030, Strategia Naţională pentru Tineret 2015-2020, Strategia Naţională de Sănătate 2014-2020, Strategia naţională în domeniul egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi 2014-2017, Strategia de incluziune a cetăţenilor români aparţinând minorităţii rome 2014-2020 ș.a.”.

Este dificil însă de spus în ce măsură România își va atinge obiectivele trasate până în 2030.

Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României Orizonturi 2013-2020-2030 stabileşte obiective concrete pentru trecerea la o dezvoltare orientată spre îmbunătăţirea continuă a vieţii oamenilor şi a relaţiilor dintre ei, în armonie cu mediul natural. Îndeplinirea acestor obiective strategice ar urma să asigure o creştere economică ridicată şi o reducere substanţială a decalajelor economico-sociale dintre România şi celelalte state membre ale UE. Dincolo de protecția mediului, dezvoltarea durabilă se traduce și prin modernizarea sistemelor de educaţie şi formare profesională, a celor de sănătate publică şi a serviciilor sociale. De asemenea, presupune racordarea la normele şi standardele europene privind calitatea vieţii.

În prezent, statul român este mult în urma mediei UE la mai toți indicatorii care privesc educația, sănătatea sau calitatea vieții. Pentru a da un singur exemplu, în anul 2013 România a alocat educației doar 2,8% din PIB, situându-se pe ultimul loc din UE (media UE este de 5%).

Strategia Naţională pentru Tineret 2015-2020 a fost construită pe patru piloni: 1. Muncă și Antreprenoriat; 2. Educație Non-formală și Cultură; 3. Sănătate, sport și recreere; 4. Participare și voluntariat. În ciuda obiectivelor ambițioase menite să îi sprijine pe tineri, acest segment din populația României se confruntă cu reale obstacole atunci când vine vorba de viață independentă și de întemeierea unei familii. Spre exemplu, foarte mulți dintre tinerii români cu vârste cuprinse între 20 și 29 de ani încă locuiesc cu părinții. Procentul este unul dintre cele mai ridiate din UE – în 2013, era de 83,6% pentru bărbați și de 59,2% pentru femei. Aceste procente sunt extrem de departe de o țară precum Danemarca (12,7% – bărbați și 8% – femei); cel pentru tinerii bărbați este chiar și în urma Bulgariei, unde 79% stau cu părinții (în cazul tinerelor, procentul este egal cu cel al României – 59,2%).

Strategia Naţională de Sănătate 2014-2020 are ca scop îmbunătățirea stării de sănătate a populației României și asigurarea accesului echitabil la servicii de sănătate de calitate. Momentan, accesul echitabil la aceste servicii rămâne numai un deziderat: potrivit Eurobarometrului din 2013, 61% dintre români considerau că acceptarea șpăgii este larg răspândită în rândul personalului medical (față de media UE de 30%).

Strategia naţională în domeniul egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi 2014-2017 are ca misiune să elimine discriminarea, segregarea de pe piața muncii și să sprijine participarea activă şi echilibrată a femeilor şi a bărbaţilor la viaţa publică. Din păcate, România are în prezent probleme mult mai grave decât existența unui decalaj între veniturile femeilor și cele ale bărbaților: violența împotriva femeilor și absența unui ajutor real care să le fie acordat victimelor. În perioada 2004 – 2011, în România s-au înregistrat aproximativ 82.000 de cazuri de violenţă în familie (o medie de peste 10.000 pe an), în timp ce capacitatea de cazare în adăpoturi a victimelor violenței domestice era de 590 de locuri (paturi) în 2013. Dacă România ar respecta standardul minim recomandat de Consiliul Europei, ar trebui ca statul român să ofere de 10 ori mai multe locuri în astfel de adăposturi.

Strategia de incluziune a cetăţenilor români aparţinând minorităţii rome 2014-2020 își propune să crească standardul de viaţă al populaţiei de etnie romă şi să stimuleze grupurile vulnerabile să devină active pe piața muncii. Potrivit unui studiu din 2014 al Băncii Mondiale, inechitățile încep încă de timpuriu pentru minoritatea romă din România. Doar 37% dintre copiii romi merg la grădiniță, față de 63% dintre copiii neromi din aceeași comunitate. Până la vârsta de 16 ani, numai 29% dintre tinerii romi și 18% dintre fetele rome mai rămân în școală. Din acest motiv, doar 42% dintre bărbații romi au un loc de muncă, și numai 19% dintre femeile rome lucrează.

„Natalitatea trebuie susţinută, dar nu cu orice preţ şi nici nu trebuie să ne aşteptăm să ne fie mai bine dacă susţinem natalitatea şi nimic altceva”, a mai spus Rotaru. „Nu putem să ne mândrim cu faptul că deţinem recordul european la rata mortalităţii materne, la rata mortalităţii infantile – dublă faţă de media UE –, la numărul de naşteri la adolescentele sub 15 ani şi la numărul de mame minore (în jur de 8.500 pe an). Mai avem de lucru în ceea ce priveşte calitatea şi accesibilitatea serviciilor medicale pentru gravide, mame şi nou-născuţi, mai avem de lucru şi cu serviciile de planning familial care să ajute o familie să decidă momentul venirii pe lume a unui copil, astfel încât acesta să nu ajungă după naştere în sistemul instituţionalizat, sunt multe de făcut în ceea ce priveşte locurile în creşe şi grădiniţe şi lista este lungă.”

---

La jumătatea lunii octombrie, în cadrul conferinței „Ageing in Romania: The Challenge and the Oppotunity”, organizată la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din cadrul Universității din București, profesorul Vasile Ghețău, directorul Centrului de Cercetari Demografice „Vladimir Trebici” din cadrul Academiei Române, a declarat că, din punctul său de vedere, clasa politică din România nu s-a aplecat niciodată cu competență și continuitate asupra scăderii demografice: „Noi am luat totul ca pe o bogăție naturală. Iată că această bogăție a țării nu mai crește, scade. Până la ora actuală, clasa politică nu are o poziție clară. Și ar trebui să fie un consens al clasei politice. Nu există o analiză după ’89: ce se întâmplă cu cuplurile? Ar fi nevoie de o anchetă socială demografică [despre] tinerii care nu își doresc copii – în ce măsură [este vorba de] factorul economic și în ce măsură alți factori”.

În cadrul aceleiași conferințe, profesorul american Stephen J. Cutler, care studiază evoluția demografică a României din ultimii 50 de ani, a arătat că în 2050 persoanele cu vârste de peste 65 de ani vor reprezenta 31% din populație, iar în 2060 – 35%: „România ar trebui să fie îngrijorată de acest fenomen de îmbătrânire. Gândiți-vă la o societate în care o treime din populație are vârste de peste 65 de ani. Implicațiile acestui lucru sunt extraordinare”.

Potrivit acestuia, sistemul de sănătate „va fi una dintre provocările majore cărora România va trebui să le facă față”, mai ales că la ora actuală, conform unui sondaj din 2011, 50% dintre persoanele cu vârste de peste 65 de ani își definesc starea de sănătate drept „rea sau foarte rea”.

„Îmbătrânirea populației va fi o schimbare dramatică în România. Societatea ar trebui să fie pregătită. Este ceva care se va întâmpla și va avea un efect dramatic. E ceva la care ar trebui să vă gândiți serios. Demografia este clară. Dacă Guvernul vostru nu recunoaște această realitate, ea o să se răzbune.”

Marian Preda, decan al Facultății de Sociologie și Asistență Socială din cadrul Universității din București între anii 2008-2015, a participat și la întrunirile Comisiei Naționale pentru Populație și Dezvoltare din cadrul Guvernului, în perioada în care aceasta era activă. Specialistul crede că problema demografică a României ar putea fi rezolvată prin susținerea tinerilor: „Orice abordare din asta punctuală, mărim alocația cu nu știu cât, dăm o deducere de taxe, nu va avea un impact foarte mare. Trebuie un program național care să stimuleze, să sprijine copiii, tinerii și familiile tinere. Și pentru asta trebuie consens național pentru că e interes general”.

„Sigur că e bine că s-au dat niște bani în plus pentru copii, dar nu asta e în primul rând soluția. Soluția este ca, în primul rând, familiile, părinții acelor copii, să fie sprijiniți pentru a deveni autonomi față de stat, pentru a nu mai depinde de banii aceștia. De exemplu, mai multe școli în care copiii să aibă mese calde gratuite ar fi mult mai bune decât sumele acestea care le sunt date și care nu sunt controlate. De asemenea, rechizite cu adevărat gratuite pentru toți copiii aflați în situația asta, burse sociale, bani pentru copiii din mediul rural sau din orașe mici care să meargă la liceu la oraș. Un copil de la țară, pentru a merge la liceu pentru că nu are liceu în localitatea lui sau are un liceu fără nicio relevanță, are cheltuieli mult mai mari decât un copil de la oraș – de transport, de masă, de cazare. Bursele sunt infime și nu acoperă în niciun caz costurile pentru copii. Astea sunt modalități prin care ar putea fi ajutați. În primul rând locuri de muncă pentru tineri, în al doilea rând stimulente salariale, în al treilea rând locuințe și alte modalități prin care să se răspundă nevoilor reale ale tinerilor.”

„Sunt foarte multe zone în care există un șomaj enorm la tineri”, continuă Preda. „Vă dau ca exemplu doar mediul rural, dar sunt și alte zone unde șomajul la tineri este foarte mare, în orașe monoindustriale. Tinerii aceia ar putea să vină în București și să lucreze. Dar nimeni nu creează un program de sprijin al lor sau al firmelor care îi angajează pentru a putea deveni navetiști. Sau pentru a-și găsi ceva locuințe în București, subvenționate, care să le facă suportabilă viața cu un salariu foarte mic. Cum să stea cineva? Tinerii care vin în București, chiar dacă își găsesc un loc de muncă, dacă nu au locuință sau dacă nu au sprijin din partea părinților, familiei de origine, nu pot să rămână în București după facultate. Pentru că numai chiria pentru o cameră ajunge la nivelul salariului minim pe economie și nu mai rămân bani pentru altceva.”

Preda apreciază că, în România, dezbaterile publice și atenția statului s-au axat foarte mult pe pensii și pe persoanele vârstnice, iar tinerii au fost uitați: „Parlamentul a avut grijă de pensii pentru parlamentari. Nimeni nu spune: Haideți să facem ceva, să creăm un program pentru tineri, un program de stimulare a lansării unor companii proprii, un program de stimulare a angajării tinerilor. Sunt mai puține programe pentru tineri sau mai puțin eficiente, oricum, decât erau înainte de ’89. În condițiile astea, de ce ar face tinerii copii? Deci nu există politici sociale eficiente pentru tineri. Milioanele de români care pleacă în străinătate, în special tineri, de-asta pleacă. Pentru că în România nu li se oferă nimic”.

În ultimă instanță, dacă economia țării va merge într-o direcție bună, atunci populația nu va mai percepe riscuri mari cu privire la viitor: „Sunt sigur că și în România, dacă se va ieși și pe măsură ce se va ieși din criza economică, și situația politică, economică, va fi stabilă, și oamenii vor avea certitudini pe termen mediu și lung… știți că sunt întrebări din acestea care se pun în sondaje: Cum credeți că va fi viața dumneavoastră peste un an, peste cinci ani? Dacă procentul celor tineri care spun că viața lor va fi mai bună, procentul celor tineri care au un loc de muncă, procentul celor tineri care au o locuință a lor, procentul celor tineri care nu trăiesc în condiții de sărăcie, dacă toate acestea vor fi OK, vom avea o creștere a numărului de copii”.

4. Pământurile (in)active din Viile Jacului

„Sunt uitați de lume ăștia din Viile Jacului”, îmi spune Florian Ungur, un localnic din satul vecin Brusturi, în timp ce conduce mașina printr-un nor de praf gălbui ridicat din drumul de pământ ce face legătura între cele două sate din comuna Creaca, Sălaj. „Dacă ploua nu puteam intra aici. Ferească sfântu’ să cazi bolnav că mori cu zile.”

Drumul îngust devine tot mai bolovănos: urcă și coboară peste dealuri, zgâlțâindu-ne întruna. În stânga se întind, paralele și lungi, loturi agricole. Unele sunt cultivate cu porumb, altele sunt pline de baloți de fân, însă multe sunt nelucrate, învelite de buruieni și de ciulini. La intrarea în Viile Jacului ne întâmpină câteva case părăsite, care abia se mai văd din spatele zidului înalt de vegetație. Găsim o gospodărie încă locuită, la poalele unei coline.

Familia Goron locuiește într-o casă mică de pământ, cu baza din piatră. Estera Goron s-a născut aici, are 60 de ani, iar trupul uscățiv îi e cuprins de un tremur ușor. Își amintește că, pe când era mică, satul avea vreo 45 de gospodării și 150 de locuitori. Aveau magazin, coline acoperite de vii – care au și dat numele satului – și școală. Estera a făcut clasele I-IV în sat, erau 18-20 de copii în clasă. Învățătoarea locuia chiar în școală, într-o cămăruță unde avea un pat, o masă și o sobă. Uneori, femeia venea acasă la Estera și o lua pe fetiță să doarmă cu ea la școală. Îi spunea că doarme mai bine așa, știind că nu e singură.


Acum, doar șase case mai sunt locuite de 17 oameni. Viile au fost înlocuite de pădure, de sâlcâmi și tufe, și nici școala nu mai există. S-a închis în 1979, iar clădirea a fost dărâmată șapte ani mai târziu, ca să se recupereze cărămida. Un singur copil locuiește acum în sat, o fetiță de clasa a VI-a.

Satul Viile Jacului nu are asfalt, canalizare sau rețea de apă potabilă. Soții Goron nu au nici fântână în curte – apa e la mare adâncime și nu au bani să foreze atât de mult. Așa că Estera și soțul său Gheorghe, de 63 de ani, cară apă cu bidoanele în fiecare zi de la un izvor din pădure, la 10-15 minute de casa lor. „Altă soluție nu avem.” Bărbatul merge cu patru-cinci bidoane, femeia numai cu două. Cei doi porci cer apă, puii și găinile la fel. „O fost criză de apă… cam tot timpul”, spune Gheorghe.

Când plouă și trebuie să meargă până în satul vecin, se încalță cu cizme de cauciuc și o iau pe o cărare pe sub pădure, ca să evite drumul principal de pământ care se transformă în mocirlă. „Avem noi scurtăturile noastre”, zice bătrânul cu un aer descurcăreț. Primarul a spus că va pune pietriș pe drumul de pământ. Oamenii încă așteaptă.

Soții au avut în trecut și capre, oi și vite. Treptat, pe măsură ce au îmbătrânit și nu au mai fost în putere, le-au vândut pe toate. „O fost frumos când erau toți aici. Când aveam cinci-șase ani veneam din sat cu oi, cu vaci. Fiecare om avea și se adunau. Când erau toți oamenii, avea câte trei-patru bivoli fiecare, și oi aveau”, își amintește Gheorghe, iar nevasta lui îi continuă gândul: „Era agricultură, porumb, cartofi, grâu, ovăz”. Unii erau ciobani, alții împleteau coșuri de răchită.„Tot felul, erau lucrate de oameni. Nu ca acuma, pustietate”, spune bătrânul.

Estera și Gheorghe nu mai pot să-și lucreze nici pământul. Terenul de 60 de ari pe care îl au pe coasta dealului este plin de ciulini. Până acum vreo trei ani, îl arau cu plugul și îl cultivau cu cartofi și porumb. Acum, doar îl cosesc uneori și dau fânul cui vrea să-l ia.


„Aici o fost bogăție. Unde-s pădurile astea o fost numai vii și livezi”, îmi spune Gheorghe și îmi arată în spatele casei, pe deal, pădurea care a crescut pe locul fostelor vii ale sătenilor. Mica lor gospodărie pare că va fi și ea înghițită, treptat, de sălbăticie: curtea nu are gard înspre pădure, iar găinile se plimbă într-un fel de semi-libertate.
„A venit vulpea… opt găini mi le-o luat într-o săptămână”, se plânge Estera.
Au rămas cu 10 pui.
„Am zis, dă-le încolo! Decât să mi le ducă, mai bine mergem și cumpărăm”, completează bărbatul.

În curte, un nuc mare își răsfiră ramurile bătrâne. „Am eu 60 [de ani] și tăt așa mare l-am apucat”, spune Estera. Mai demult, nucul era și mai falnic: avea coroana de 20 de metri, crengile ajungeau până aproape de pământ, iar din nucile vândute soții Goron strângeau suficienți bani cât să cumpere zahăr și ulei pentru tot anul. Ba chiar le mai dădeau și altora nuci. Dar de vreo doi-trei ani, parcă și nucul împărtășeste soarta satului. A început să se usuce.

Satul s-a veștejit treptat, îmi spun bătrânii. Oamenii au început să plece încă din timpul comunismului deoarece localitatea nu avea curent. A fost electrificată în anii ‘90, dar era prea târziu. Sărăcia, izolarea, lipsa apei și a altor utilități au făcut ca exodul să continue și după Revoluție. Unii au plecat la oraș – în Zalău, Timișoara sau Arad –, alții au părăsit România. Multe dintre case nici nu mai există – în urma lor au rămas câmpuri goale, desișuri sau păduri.

Estera și Gheorghe au șase copii, dintre care patru sunt plecați în străinătate de ani buni. Trei sunt în Italia, unul dintre ei cu copii cu tot, iar unul este în Grecia. Gheorghe și Mirel, băieții, lucrează amândoi în construcții, în Italia. Gabriela, fiica cea mare, tot în Italia, la un restaurant, iar Gheorghina este menajeră în Grecia. Cu toții au plecat pentru că în Sălaj nu mai găseau nimic de muncă. Înainte să plece, Gabriela muncea ca femeie de serviciu la o școală din comuna Creaca. „D-apăi ce avea? Un milion jumate pe lună? Trebuia să se ducă să câștige ceva. Aici astea nu-s salarii”, spune tatăl ei.

Copiii le-au transmis părinților că sunt mulțumiți de viața pe care o duc în străinătate, chiar dacă nici acolo nu se mai câștigă la fel de bine ca în alți ani. Băieții, de exemplu, câștigă în construcții 1.500 – 2.000 de euro. „Aici iei cinci-șase milioane. Ei știu meserie, au învățat singuri.”


Pe Mirel și pe Gabriela nu i-au mai văzut de cinci ani. Pe Gaja, una dintre nepoate, nu au văzut-o niciodată. Când vorbește la telefon cu fetița de doi ani și jumătate, nepoata îi spune bunicii „Mama Lomânia”. 

---

Precum un bătrân neputincios, satul Viile Jacului se află acum la capătul vieții. Este foarte greu de crezut că localitatea va renaște vreodată și că nu va dispărea de tot la un moment dat, așa cum în trecut s-au stins multe alte sate din România. La doar câțiva kilometri de Viile Jacului, dincolo de un șir de spinări de dealuri împădurite, se află satul Brusturi. Brusturi ține tot de comuna Creaca și e atins de același fenomen: oameni tot mai puțini și mai în vârstă. Totuși, aici zarurile încă nu au fost aruncate. Deocamdată, mai este loc de întoarcere: încă mai există câteva zeci de gospodării locuite, vreo două magazine, un drum asfaltat parțial care leagă satul de celelalte localități din comună și câțiva tineri cu inițiativă

În anii ‘50, Brusturi avea peste 450 de locuitori. În 1992 – 225. La recensământul din 2002 –  192. La cel mai recent, din 2011 – 179. În prezent, doar 147 de persoane mai locuiesc în sat. Localitatea a cunoscut o scădere de populație încă din perioada comunistă. Foarte mulți dintre săteni au lucrat în minele din județ sau în cele din Maramureș, au câștigat bine și au avut posibilitatea să își dea copiii la școală. Localnicii spun că din Brusturi au ieșit o grămadă de ingineri, profesori, doctori și directori de fabrici sau de instituții, „oameni mari” și „învățați” care s-au răspândit prin țară și nu au avut de ce să se mai întoarcă în micul sat sălăjean.

După Revoluție, tinerii au început să plece la muncă în străinătate, mai ales după ce industria din orașele din apropiere – Zalău și Jibou – a început să se clatine, fabricile închizându-se una câte una: filatura, ceramica, fabrica de conductori de cupru.Vârsta medie la recensământul din 2011 a fost de 46,6 ani (30% din populație are peste 65 de ani).

Tinerii rămași în sat sunt la 35-40 de ani. „Sunt trecuți de amiază”, cum spun oamenii locului. Școala primară din sat s-a închis în 2008 – mai erau doar patru elevi. Patru ani mai târziu s-a închis și grădinița – în sat rămăseseră numai trei copii cu vârste de grădiniță. „Școala e folosită pentru votare, pentru pomeni și pentru înmormântări”, îmi spune Florian Ungur, un localnic în vârstă de 62 de ani. Clădirea a fost reabilitată în 2012, dar fiindcă stă mai mult închisă, deja a început să-i cadă tencuiala,  are pânze groase de păianjen la ferestre și ochiuri de geam sparte. Într-o cameră îngustă, probabil fosta cancelarie, e o urnă rămasă de la ultima votare. Deasupra atârnă o draperie roșie care a delimitat cabina de vot, iar ușa de la intrare încă poartă lista cu secțiile electorale din județul Sălaj.

Într-o zi senină de august, Ungur mă conduce pe drumul principal al satului și-mi arată una după alta casele rămase fără locuitori. „Nici în asta, nici în asta nu stă nimeni. Aici iar o casă în care nu stă nimeni în ea. Bătrânii au murit.”

Ungur estimează că dintre cele aproximativ 140 de gospodării din sat, doar 80 sunt locuite permanent.Unele au fost într-adevăr abandonate. Toate aceste locuințe ruinate, părăsite, contrastează cu cele înstărite, cu grădinițe pline de flori și bolte din viță de vie. „Aici chiar n-o venit nimeni de ani de zile”, îmi spune când ajungem la o casă mare, cu cerdac mărginit de coloane albe. „Și a fost una dintre cele mai înstărite familii. Bătrânii au murit, cele două surori locuiesc în alte părți și nu s-au hotărât nici să vândă și se degradează pe zi ce trece. A fost cea mai barosană din sat.” Proprietarul a fost plecat în America, a muncit acolo, a făcut bani, iar când s-a întors în țară și și-a ridicat casa, oamenii din sat au zis că e „ca o curte” – ca un conac sau o casă domnească. Așa i-a rămas omului porecla „Curteanu’”. Din anii ’80, nu mai stă nimeni la Curteanu’.

Multe dintre locuințe sunt îngrijite. Fie bătrânii au murit și moștenitorii mai vin din când în când să aibă grijă de casă, fie proprietarii au plecat la muncă în străinătate și au investit în case, gândindu-se că probabil se vor întoarce în țară la un moment dat. El le spune „gospodării inactive”.

---

Alexandru Creț este preot paroh în satele Brusturi, Jac și Viile Jacului din 1977. Își amintește că, atunci când a preluat parohia, în Brusturi erau vreo 80 de familii ortodoxe. Acum mai sunt doar 36, și alte 10-12 familii baptiste Caietele parohiei surprind un fenomen care afectează România la nivel național: în fiecare an se nasc mai puțini copii decât numărul oamenilor care mor, ceea ce face ca România să aibă un spor natural negativ. În Brusturi, între 2010 și 2015 au murit 13 oameni din familii ortodoxe. În același interval, părintele a botezat șase nou-născuți. Sunt unu-două botezuri pe an, dar și ani când nu e niciunul.

În România, rata natalitățiiNumărul de născuți vii la 1.000 de locuitori. a scăzut constant în ultimii 25 de ani, de la 13,6 în 1990 la 8,3 în 2014. Rata mortalității a rămas aproximativ aceeași, fiind în prezent de 11,4. Perioada dificilă de tranziție, problemele economice și sociale și starea sistemului de sănătate se reflectă și în numărul tot mai mic de copii născuți. Potrivit unui studiu realizat de organizația „Salvați copiii”, România se află pe locul 66 în lume (din 179 de țări luate în calcul) într-un top al statelor în funcție de calitatea vieții mamelor și a copiilor, depășită de țări vecine precum Bulgaria, Ungaria sau Serbia.

Dincolo de scăderea demografică, rata fertilitățiiNumărul mediu de copii născuţi de o femeie pe parcursul vieţii sale fertile. redusă – 1,3 copii per femeie – va mai avea încă o consecință. Odată ce decrețeii, generațiile numeroase născute după interzicerea avortului în 1966, vor începe să iasă la pensie, ele vor trebui susținute de generațiile tot mai reduse din anii de după Revoluție. Categoriile de vârstă vor fi tot mai disproporționate. Spre exemplu, în 2014, oamenii cu vârste de peste 65 de ani reprezentau 16,7% din populația țării. În 2050, conform estimărilor Diviziei de Populație a ONU, acest segment va reprezenta 30% din populație.

Grigore și Laura Gherman locuiesc în ultima casă din Brusturi, cum urci dealul împădurit la poalele căruia se întinde cea mai mare parte a satului. Ca să ajung la casa lor urc pieptiș o potecă îngustă și bolovănoască, care parcă nu se mai termină.El are 71 de ani, ea  69, și sunt căsătoriți de aproape 50 de ani. Amândoi au lucrat până la mijlocul anilor ’90 la Poștă, aveau în sarcină satele Brusturi și Jac..

„Împărțeam scrisori, dădeam pensii, ziare”, își amintește Laura, în timp ce stă cocoțată pe un pat țărănesc înalt. „Cu sacii duceam ziarele pe drum. Și la școală, cu sacul. Fiecare elev avea Cutezătorii. O sută de Năzuințe aveam numai în Brusturi.”

Ea e de loc din Chichișa, comuna Românași, aflată aproape de satul Brusturi. Întotdeauna i-a părut rău că nu a făcut decât patru clase. „Eu îs bătrână și și acuma îmi place să citesc ziare. Nu m-a dat tata la școală din cauza ghibolilor. A zis că nu și-o băga slugă la ghiboli. Tata avea pământ mult. Eu de la 12-13 ani mergeam singură cu caru’ cu ghiboli, mergeam după bureți.”

El s-a născut în casa în care ne aflăm: „În 6 octombrie 1944. Chiar atunci o zis maica c-o fost războiul mai tare p-aci, bombarda mai tare”. Între ’42 și ’47, tatăl lui a fost plecat la război. Când s-a întors, crezând că ce a fost mai rău a trecut, s-a trezit că rămâne fără pământ. „O venit acasă și nu s-o împăcat bine cu regimul. Normal, tata meu, când a venit în ‘47 de pe front, i-a dat aci bucata aia de pământ, că l-au împroprietărit că a fost pe front. L-o lucrat un an de zile și jumătate și comuniștii i-o luat pământul”. Lotul de pământ a ajuns la un alt sătean, care nu fusese la război. „Și apoi bătrânul s-o ambiționat… uite drepturile mele, o făcut atâta război, s-o rănit la șold”.

Omul nu a mai suportat și s-a dus să lucreze la o mină aproape de Ploiești. Rămasă acasă, soția lui lucra pământul alături de Grigore. „De dimineață până noaptea. Eram de 12 ani și aram cu măicuța. Că tata era la mină la Filipești.”

Femeia nu a vrut nici ea să se înscrie în colectiv și să renunțe la pământ: „În ’62, zice că <te înscrii în colectiv!>. Zice <dacă nu te înscrii în colectiv noi te băgăm la închisoare>. Ea zice <până nu mă înțeleg cu omul nu mă înscriu>. Și-o dus-o la închisoare în 17 noiembrie ‘62. În decembrie a judecat-o. M-o dat și pe mine în judecată și a intervenit avocatul și a spus că sunt minor”. Femeia a făcut trei luni de închisoare la Zalău. Grigore își aduce aminte cu exactitate toate datele: pe 11 ianuarie 1963 au dus-o la închisoare, pe 12 martie au eliberat-o. 
Familia tot nu s-a înscris în colectiv, dar a rămas oricum fără cea mai mare parte din pământ: „Mi l-o luat forțat, dar noi nu l-am dat”.

Grigore și Laura au rămas doar cu un petic de pământ: „În timpul colectivului noi n-am lucrat numai 20 de ari. Restul l-a lucrat colectivul. Ne-a dat pe la Viile Jacului loc, unde să nu poți lucra. Și-a bătut joc”. Laura este convinsă că dacă ea nu accepta să muncească la CAP cele 70-100 de zile pe an, partidul nu le-ar fi lăsat nici locul de grădină.Acum, cei doi abia reușesc să supraviețuiască din pensiile de 600 și 870 de lei. Au muncit o viață, „servici, animale, copii, acasă animale și tot ce trebuie, porci, vaci, cal… Foarte greu. Și amu’ o pensie de nimic.”

Așezați unul lângă altul pe patul țărănesc înalt, Laura și Grigore își termină unul altuia propozițiile. De fapt, mai mult ea i le termină lui. El vorbește greu, aproape șoptit, și își închide din când în când ochii albaștri-gri feriți de niște ochelari mari, ca și cum ar căuta o sursă de vigoare în interior. Chipul îi e plin de riduri, iar jos mai are doar patru dinți. „Am o viață… n-o fost prea bună… grea.”

Bătrânii țin o scroafă și mai vând din când în când purcei. Pământul continuă să fie important – se ambiționează să lucreze lotul de 25 de ari pe care îl au lângă casă. Anul ăsta, bătrânul a cumpărat de la Zalău semințe, îngrășăminte și erbicid. Dar apoi s-a trezit că tot porumbul a fost atacat de costrei, cea mai dăunătoare buruiană din culturile agricole.
„O distrus porumbul”, spune Grigore și iese încet din cameră.
„Atât s-o supărat pentru porumbul ăsta, că cinci-șase ani din viață i-a luat”, îmi spune apoi Laura. Bătrânul se întoarce cu o sticlă din plastic pe care scrie „110 litri”. Așa i-a scris vânzătoarea de la magazinul din Zalău, să amestece conținutul cu 110 litri de apă. Când s-a văzut cu porumbul distrus, omul a luat din nou drumul până la oraș ca să îi spună vânzătoarei că erbicidul nu a funcționat și că s-a ales praful de munca lui. Dar omul nu primise bon fiscal și vânzătoarea nu a vrut să își recunoască scrisul. „Zice: <Nu de la mine l-ai cumpărat>”.


„Asta-i România”, oftează bătrâna.
 Dau amândoi din mână a lehamite, cu un gest ușor, scurt, închizând un pic pumnul. Sunt de acord că, până la urmă, nu vânzătoarea era neapărat de vină, ci producătorul erbicidului.

Deși este unul dintre cele mai mici județe ca întindere, Sălaj are una dintre cele mai mari suprafețe agricole neutilizate din țară: 22.543 de hectare – pe locul nouă într-un top al județelor cu cea mai mare suprafață agricolă nelucrată, potrivit datelor de la Recensământul General Agricol din 2010.


În Brusturi, de la fiecare casă dinspre valea Agrijului se desprinde câte un lot lunguieț de teren agricol. De la casele abandonate pornesc fâșii nelucrate, lăsate în pârloagă. Loturile cultivate cu porumb, lucernă, ovăz sau orz – culturile tipice de pe valea Agrijului – au fost înlocuite de buruieni, flori sălbatice galbene și ciulini mov. Dacă dealurile din zonă sunt potrivite pentru vii și pomi fructiferi, aici pământul e bun pentru cereale. Între cele două culmi care cuprind satul Brusturi se află cel mai fertil sol din zonă. Dar fiindcă oamenii sunt bătrâni, nu există nicio asociație agricolă care să ia în arendă terenurile și să le lucreze.

Pentru cei doi bătrâni, pare imposibil să dea piept cu lumea și să iasă învingători. Par pierduți, neputincioși, prinși într-o lume a trecutului.
Soții spun că, după experiența din acest an, s-au hotărât să nu mai lucreze pământul. În total, au investit 1.340 de lei în cultura de porumb, pe semințe și îngrășăminte, arat, discuit, semănat, erbicidat, și au pierdut toți banii.
„Nu, nu mai punem.”  

Viața la țară li se pare acum din cale-afară de grea. „Un tânăr care n-are salar cu ce să țină pământul?”, spune Laura. „Cică să se întoarcă tinerii în agricultură. Da’ e ușor a vorbi. Ce să facă în agricultură? Să fure mălai de la ceilalți? Să se întoarcă la țară să fure? La ce să se întoarcă în agricultură? Degeaba este pământ dacă nu au cu ce-l lucra, săracii copii ce să vină la pământ?”

---

Totuși, în sat există câțiva oameni care ar putea să-i dea un suflu proaspăt.

Pe Vlad Bercean, un tânăr în vârstă de 32 de ani, l-am întâlnit în timp ce mâna la vale o ciurdă de vreo 80 de vaci. 68 sunt ale lui, restul ale sătenilor. Soarele urma să apună, iar animalele trebuiau să bea apă de la râu și apoi să fie închise în țarc.

Bercean locuiește în Zalău, dar a copilărit în Brusturi, la bunici. A absolvit Facultatea de Medicină Veterinară din cadrul Universității de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Cluj-Napoca și Facultatea de Științe Economice de la Universitatea de Vest „Vasile Goldiș” din Arad. A făcut și un masterat în științe economice, audit și contabilitate la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj, iar vreme de șapte ani a lucrat în bănci, ca manager de relații cu clienții.

Acum trei patru-ani, a renunțat la job. „După ce-o venit criza, s-o oprit creditarea, și erau presiuni tot mai mari”. Nu era mulțumit nici de salariul de 2.000 de lei pe lună. A decis să se dedice afacerilor din familie: „Eu tot timpul am fost cu animalele, și când am lucrat la bancă, e o tradiție în familie. Era la o scară mai mică, 12-13-15 vaci”.

De atunci, face naveta aproape zilnic la Brusturi. E mulțumit, spune că afacerea se dezvoltă: „Am pornit de la 12 vaci acum patru ani și am ajuns la 70. Ca medie, din punct de vedere financiar, sunt cam tot acolo. Dar fac ce-mi place”.

Cele mai multe dintre vacile de la fermă sunt bălțate românești, o rasă autohtonă rezistentă, nepretențioasă, care s-a adaptat foarte bine la zona colinară din județul Sălaj. Când vițeii ajung la 100-120 de kilograme, îi vinde unui intermediar care îi adună de prin toată Transilvania, iar apoi îi duce în centre mari din țară. Un vițel se vinde cu minimum 1.000 – 1.200 de lei, dar ia și câte 2.000 pe unul. În această primăvară trebuie să îi fete vreo 30 de vaci. Așadar, investiția inițială în câteva animale și hrană se dovedește foarte profitabilă pe termen lung. Crește și 25-30 de porci și vinde purcei. Un purcel costă în jur de 50 de lei.

Bercean crede în afacerea lui și vrea să o crească în viitor. Speră ca în câțiva ani să aibă propriul abator, ca să vindă el direct carnea. Între timp face un doctorat în științe economice, cu teza „Managementul financiar-contabil în exploatațiile agricole”.

Afacerea familiei include și pensiunea „Cetatea Romană”, de care se ocupă împreună cu mama, Ana Bercean, în vârstă de 56 de ani. Pensiunea are opt camere și au deschis-o în vara lui 2015. În ciuda glumelor pe seama Sălajului – numit „județul care nu există” –, Vlad crede că pensiunea va prinde avânt. Vede potențial: la nici opt kilometri se află ruinele orașului roman Porolissum, cel mai nordic oraș al Daciei Romane, și tot în apropiere e Grădina Zmeilor, o rezervație cu stânci cu forme bizare (turnuri, ciuperci sau ace) și nume precum Zmeul și Zmeoaica, Moșu, Călugării, Acul Cleopatrei, Sfinxul sau Degețelul.

Deși este atașat foarte mult de sat, Bercean nu vrea să se mute definitiv la țară. Îi place să stea pe aici, dar nu permanent: „M-am dezobișnuit. Vin și stau de azi până mâine, stau trei zile, cu toate că am și aici la pensiune internet, televizor, wireless”.

Când îl întreb ce crede despre viitorul satului, Vlad nu știe pentru ce scenariu să opteze. Crede că este posibil ca localitatea să se dezvolte și să ajungă precum satele din Occident, dar și să moară de tot, așa cum au mai dispărut multe alte sate din România. „Totul depinde de contextul economic mondial.”.

În schimb, mama lui este mai încrezătoare: „Foarte multă lume a început să fugă de oraș și 20 de kilometri nu înseamnă foarte mult. Chiar dacă au job în Zalău sau în Jibou, asta n-o să-i împiedice, că tinerii ăștia au mașini. Nu-i chiar atât de dezastruos precum se crede”.

5. De ce nu sună clopoțelul în Valea Oanei

În penultima casă din Valea Oanei, la numărul 139, acolo unde ulița începe să coboare de pe dealul pe care e răsfirat satul vasluian, locuiește Elena Diaconescu. E unul dintre cei 321 de locuitori ai satului, ridicat pe o colină pe ale cărei pante oamenii cultivă bostani, porumb și floarea-soarelui. Când am ajuns aici, în septembrie 2015, în loc de pălării galbene cât mingile de fotbal m-au întâmpinat rânduri de semne de întrebare triste, cu măciulii cafenii cât pumnul, fără semințe. Seceta a distrus aproape toată cultura de floarea-soarelui, uscată toată de parcă o vrajă rea s-ar fi abătut asupra ei.

Împrejmuită cu un gard alb-albastru, casa familiei Diaconescu este o locuință scundă, cu două camere, în care trăiesc părinții și cele patru fiice. Părinții lucrează la o a treia cameră, însă deocamdată nu au terminat-o.
Andreea-Denisa, fiica cea mai mică, are trei ani și jumătate și mâine, pe 14 septembrie, ar trebui să meargă la grădiniță. Dar grădinița din sat nu mai există – s-a închis în septembrie 2014, fiindcă erau prea puțini copii.

„Cum te cheamă? Ia zi: Andreea-Denisa”, o îndeamnă mama să se prezinte. Îmbrăcată într-o bluză cu un iepuraș desenat pe piept și cu părul prins sus în două codițe care îi stau ca două antene de extraterestru, Andreea se rușinează, nu zice nimic, iar pe chip i se așterne un zâmbet larg ce-i umflă pomeții. „Câți ani ai? Zi: trei ani jumate”, continuă mama. „Cum ești tu? Urâtă sau frumoasă?” „Frumoasă”, răspunde într-un final Andreea.

Elena mă invită să mă așez la masa din prispă și îmi oferă nuci culese din grădină. O femeie solidă de 36 de ani, cu obrajii lați arși de soare și mâini zdravene, le ia pe rând și, cu un cuțit, le scoate miezul crud din carapacea verde. Îmi spune că era bine când era grădiniță, că avea unde să le ducă pe fete. „Ar trebui să fie grădiniță…”

Spre deosebire de surorile ei mai mari, Andreea nu a mers deloc la grădiniță fiindcă Inspectoratul Școlar Județean Vaslui a decis s-o închidă exact când ar fi trebuit ea s-o înceapă. În Valea Oanei rămăseseră numai șapte copii până-n șase ani și, potrivit Legii Educației Naționale, numărul minim pentru a alcătui o grupă este de 10. (Acest prag e menit să păstreze un echilibru între resursele alocate de stat și numărul de preșcolari dintr-o instituție, altfel, teoretic, s-ar putea ajunge la situații în care un profesor ar preda unui singur elev.) Grădinița din Valea Oanei funcționa din 1980, iar în ultimii 25 de ani numărul copiilor nu a scăzut niciodată sub 10.

În teorie, copiii ar putea merge la o altă grădiniță din comună. În practică, cea mai apropiată grădiniță este cea din satul Ursoaia, la trei kilometri distanță, iar Primăria comunei Ivănești – de care aparțin 14 sate – nu are decât un microbuz cu 16 locuri pe care îl folosește pentru deplasarea elevilor, la care au prioritate cei care au de parcurs distanțe mai lungi. Pentru preșcolari nu mai este loc, iar părinții din sat nu au mașini personale. Prinși între legi și aplicarea lor de către autoritățile locale, copiii din Valea Oanei suferă o încălcare a dreptului lor la educație timpurie – educație care, arată numeroase studii, este crucială pentru viitorul lor.

Celelalte fete ale Elenei au mers toate la grădiniță și au fost pregătite pentru școală. „Le-a prins bine la copii, au învățat poezii. Desenau, se jucau cu plastilină. Făceau bastonașe, liniuțe, cârliguțe, s-urile alea. Nu lipsea serbarea la Crăciun, la 8 martie, la sfârșitul anului. Sau toamna a zis doamna să aducem câte un porumb, câte un măr, câte o pară – le puneau pe o masă, ca să învețe ei fructele și legumele. Le făcea listă, cu tot ce trebuie să cumpărăm pentru un copil pe un an de zile: hârtie creponată, culori, acuarele, carioci, ascuțitori, cartonașe. Lucra cu doamna, făceau flori, făceau coșulețe lipite. Când ne chema la ședință, ne arăta munca copilului, era bine.”

Elena își amintește că atunci când Ancuța – fiica ei cea mare, care are acum 16 ani – a mers la grădiniță, în sat erau peste 20 de copii cu vârste de grădiniță. Numărul lor a tot scăzut în anii următori.

În momentul în care s-a închis grădinița, Elena s-a simțit legată de mâini și de picioare. Cu alte trei fete pe care trebuia să le pregătească pentru școală, nu putea să o ducă pe Andreea până în satul vecin. Dacă ar fi trimis-o în Ursoaia cu Ionela, fiica ei de-a VI-a, n-ar fi avut cine să o ia la ora 12 și să o aducă acasă.

„Noi cu gospodăria ne ocupăm, cu animalele, cu munca câmpului, cu asta ne ocupăm. Aș putea, dar e departe. E greu. Dar iarna? Sunt trei kilometri până la Ursoaia. Să meargă un copil de patru ani? Iarna trece și câte două zile până se deszăpezește”. 

În sat nu există drumuri asfaltate, iar când plouă ulițele se transformă în mocirlă. Apoi, pentru a ajunge la Ursoaia, copiii trebuie să traverseze drumul național care face legătura între Vaslui și Bacău, intens circulat. Când plouă, Ionela se încalță cu cizme și își ia în ghiozdan încălțăminte de schimb. Pietrișul pus de primărie pe ulițe înainte de ultimele alegeri a fost luat de apă demult.

„Știți când face? Când vin alegerile”, spune Elena cu ciudă. „Acu’ trei – patru ani au pus. Atunci vin mașini, pun piatră, cară. După ce vin alegerile, nu mai vezi primar prin sat. Iarna e un singur tractor, un singur utilaj în comună. Cum să ajungă copiii la școală la șosea? Cum să ajungă, să zboare?”

Nici microbuzul pentru școlari nu e suficient, Elena crede că ar fi trebuit să existe măcar două. „Așa-s chinuiți. Și Ionela când vine știți cum e? Parcă e fiartă în oală ca o legumă.” Pentru că parcurge pe jos șase kilometri pe zi până la școală și înapoi, Ionela primește o bursă de 23 de lei pe lună. „Nici o pereche de teniși”, spune Elena.
 Din când în când, se oprește și tace, cu buzele strânse și ochii plini de lacrimi. Nu spune nimic, nu oftează, doar se uită în depărtare, într-un punct fix.

De fapt, microbuzul nici nu intră în sat. Vara ar fi dificil, iar iarna, când se înfundă drumurile, imposibil. Atunci e greu de mers chiar și pe jos pe ulițele satului, așa că de multe ori copiii de clasele V-VIII nu mai merg până la școală în Ursoaia.


Pentru copiii de la țară, transportul până la școală a fost și rămâne o povară. Când Ancuța, fata cea mare a Elenei, era în clasa a X-a și învăța după-amiaza la un liceu din Vaslui, de la 14:00 la 20:00, pierdea zilnic ultima oră deoarece ultimul autobuz spre sat pleca la 19:00. „Și în zilele următoare se ducea pe la alte clase și vorbea cu doamna: Doamna, ora cutare la ce clasă aveți ora? Și-o recuperat orele și-o avut și rezultate. A fost la un concurs de comunicări la Iași și a luat cea mai mare notă. Cu ce-am putut, cu bani împrumutați. Dar n-am descurajat-o niciodată.”

Elena este mândră de fiica ei: a terminat clasa a X-a cu 9,28 și a luat premiul II.
„Acuma, într-a XI-a, e de dimineață. Trebuie să plece de acasă la șase fără zece că are autobuz la 06:20. Mai este la 07:20, dar ajunge exact la opt și profesorul nu înțelege, îți pune absent. Ajunge la șapte în Vaslui, mai stă o oră și la opt începe. Ea la cinci jumate trebuie să se trezească în fiecare dimineață.”


Gazda nu este o opțiune pentru familia Diaconescu. Ar costa 300 de lei, la care s-ar adăuga banii pentru mâncare, mult peste posibilitățile familiei. Așa că plătesc numai transportul cu microbuzul – cu abonament, îi costă 260 de lei pe lună.

De Andreea, Elena a încercat să se mai ocupe, însă nu e la fel ca la grădiniță. „Fugi, că țipă porcul, ai prin grădină de lucrat. Mă gândesc că intră în clasa I și ea nu știe nimica.”

Nici Elena și nici soțul ei nu au un loc de muncă. Familia trăiește din ajutorul social, din alocațiile fetelor și din alocațiile complementare pentru familii sărace. În total, 936 de lei lunar.

Cu excepția magazinului și a școlii primare, în sat nu sunt locuri de muncă. „Aici la noi, mai ales în județul Vaslui, e sărăcia pământului”, spune Elena. Puținii săteni angajați lucrează în Ivănești, în centrul de comună, sau în Vaslui. Elena face un calcul rapid: două femei lucrează la Vaslui la compania Safir, producătoare de carne de pui, o femeie vinde la magazinul din sat, un băiat lucrează la Drumuri și Poduri, doi, la primărie, două femei sunt învățătoare și alți patru săteni sunt vânzători în Ivănești. „12 persoane care au servici.”

Datele Agenției Județene pentru Plăți și Inspecție Socială Vaslui arată că, din 321 de locuitori, 38 beneficiază de ajutor social, adică peste 10% din populație. La nivelul întregului județ, în august 2015 rata șomajului era de peste 10%.

Dincolo de ajutorul social, familia Diaconescu supraviețuiește din agricultură și din creșterea animalelor. Însă 2015 a fost foarte prost. Din cauza secetei nici măcar legumele din grădină nu s-au făcut. Fântâna a secat și abia au avut apă pentru spălat și gătit. Nici porumbul nu a crescut: „Nimic, nimic. Câte o glugă. E jale. N-o plouat deloc în mai. E foarte greu, când vedem la televizor că parlamentarii își măresc salariile și țăranul… Stăm la țară și anul ăsta am cumpărat pătrunjel. Am cumpărat ardei, roșii, ca să avem cu ce face zarzavatul. Și cică țăranul are. Țăranul e cel mai necăjit și cel mai chinuit”.

Deoarece nu au pământul lor, Elena și soțul ei au luat în arendă un teren și îi dau proprietarului 20% din producție: „Am avut într-un loc 25 de ari de grâu și a ieșit 12 saci de grâu. Am dus la moară și-am făcut făină ca să facem pâine ca să nu cumpărăm. Ca să avem cu ce trăi. Dintr-aceia 12 saci nu-mi ajunge până la anul”. Toate muncile câmpului presupun cheltuieli: bani pentru arat, semănat, discuit, prășit. Când soții nu au bani pentru discuit, folosesc boruna. Trasă de cal, boruna e un fel de greblă care răvășește pământul. Nu e la fel de eficientă ca discul, dar este unealta lor și nu trebuie să dea nimănui bani ca să o folosească: „Discuitul e cu bani. E două milioane jumate hectarul”.



Soții Diaconescu țin și două vaci. În primăvară, au vândut un vițel de-un an de zile, de 250 de kilograme. L-au dat cu 900 de lei. Elenei i se pare puțin. Acum cinci ani au vândut un vițel cu 1.800 de lei, au mai împrumutat și au strâns 3.000 de lei pentru o fântână. „Înainte, aduceam apă cu bidoanele din mijlocul satului. Am strâns bani cu greu. Atunci erau mai scumpe animalele, erau plătite. Acum s-o ieftinit toate, un purcel îi ieftin, vițelul îi ieftin. Noi cu asta trăim, asta ne era nouă baza”.



Unii dintre vecinii Elenei au plecat la muncă în străinătate, în Anglia, Austria, Italia sau Germania. Câțiva au fost păcăliți și abia au avut bani să se întoarcă acasă: „N-au avut nici bani de-o pâine”. Soțul Elenei s-a gândit să plece, dar i-a fost teamă. Ca să aibă bani de plecare ar trebui să vândă ceva – calul sau o vacă – iar riscul e prea mare.

Totuși, ar fi bine dacă soțul ar avea serviciu, spune Elena. „Ca să am cu ce mă descurca, nu ca să mă chinui de pe o zi pe alta.” Pe de altă parte, chiar și salariile la oraș sunt atât de mici încât jumătate din bani s-ar duce pe navetă. „Îți dă șase milioane cel mult în Vaslui. E trei milioane naveta pe lună, îți trebuie pachet. Pleci de-acasă numai ca să plătești naveta și să mănânci. Ce faci tu cu șase milioane, care trei le dai pe navetă? Dar nici în Vaslui nu-ți găsești. Sunt oameni din oraș și nu au. S-o închis fabrici în Vaslui. Cam așa se întâmplă. Așa e viața de zi cu zi.”

---

Cheltuirea defectuoasă a banilor publici de către Primăria Ivănești a fost evidențiată de un raport al Curții de Conturi Vaslui. Prezentat la sfârșitul lui ianuarie 2016 de Adevărul, raportul arată nereguli grave în perioada 2014-2015: tone de combustibil pentru mașini fără justificare (în valoare de 57.000 de lei), lucrări contractate fără respectarea legislaţiei în vigoare, la preţuri supraevaluate, și plăţi făcute pentru lucrări neefectuate.

În plus, mașinile primăriei au fost alimentate și în zile nelucrătoare, din stațiuni de pe litoral, astfel că foile de parcurs controlate de Curtea de Conturi prezintă situații imposibile: în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră s-au efectuat curse de către acelaşi şofer atât cu duba Ford Tranzit, cât şi cu Dacia Logan, chiar pe acelaşi traseu; într-un alt caz, toate cele trei maşini ale primăriei au efectuat în aceeaşi zi, cu acelaşi şofer şi în acelaşi interval de timp, curse Vaslui – Ivăneşti (tur-retur).

În toamnă, am încercat să obțin de la primărie explicații pentru situația copiilor din Valea Oanei, dar fără succes. Timp de două luni, am schimbat e-mailuri și am vorbit în repetate rânduri la telefon cu secretarul primăriei, Ovidiu Cozma, care m-a asigurat de fiecare dată că întrebările pe care le-am adresat instituției conduse de Vasile Novac (PSD) vor primi răspuns.

Două dintre ele erau mai importante: „De ce microbuzul nu asigură și transportul preșcolarilor și al elevilor din satul Valea Oanei la grădinița și la școala gimnazială din satul Ursoaia?” și „De ce Primăria Ivănești nu achiziționează încă un microbuz?”.

Inițial, mi s-a spus că adresa de e-mail la care am trimis solicitarea de presă nu este corectă (deși era cea afișată pe site-ul instituției) și mi s-a oferit altă adresă (care nu apărea pe site). În următoarele săptămâni, Cozma mi-a spus că solicitarea este în lucru și că urmează să primesc răspuns în câteva zile. După ce au trecut cele 30 de zile în care instituția era obligată de lege să răspundă, am contactat din nou primăria, iar după câteva zile am primit un nou e-mail:

„Buna ziua ! Avand in vedere existenta unei grave erori tehnice, va rugam sa retransmiteti solicitarea de presa in vederea comunicarii datelor. cu respect, Primaria Ivanesti”.

Am trimis-o a treia oară, însă nici de această dată instituția nu a răspuns.

---

Mihaela Pruteanu are 34 de ani, este învățătoare la școala primară din Valea Oanei și mama unui băiețel de patru ani care ar trebui să meargă la grădiniță. „Bineînțeles că mi-aș fi dorit să fie grădiniță. La grădiniță ar fi fost alături de cei de-o vârstă cu el, ar fi învățat lucruri adecvate. Se simte lipsa. Eu încerc să-l învăț acasă, dar educatoarea e mai eficientă. E acasă, nu e în grupul de copii, nu e în acel mediu în care el învață acele lucruri știind că le aplică și la școală.”

Fiindcă ea preia educația copiilor, înțelege poate cel mai bine importanța grădiniței: „Sunt lucruri elementare care se învață la grădiniță. Când vine la clasa pregătitoare elevul trebuie să știe deja să asculte, să facă ce i se cere, nu trebuie să vorbească oricând, să mănânce oricând. Ei știau culorile, să-și scrie prenumele, cifrele să le numere de la 0 la 10, măcar crescător. Acum, ca învățătoare trebuie să pornesc de la zero cumva, plus că trebuie să-i obișnuiesc. Mi-a spus o mămică că [fiul ei] a început să plângă dimineața că el nu vine la școală. Or, dacă era grădiniță, el era obișnuit deja. Cei din clasa pregătitoare au uitat că trebuie să se trezească dimineața. Iar la anul cei care vor intra n-au fost deloc la grădiniță”.

Pruteanu numește grădinița „primul pas spre educație”. „Cei care vin direct în școală e ca și cum ar sări un șanț, e un gol în viața lor. Și la țară părinții muncesc mult și nu-i pot ajuta la teme. Copiii noștri suferă, chiar dacă inconștient, pentru că nu au grădiniță. La grădiniță chiar prin joc învață. Jocul ăsta este util.”

Închiderea grădiniței e un semn nefast și pentru școala primară din sat. Copiii învață în regim simultan cu două clase, fiindcă sunt prea puțini. O clasă e alcătuită din trei elevi de clasa 0, șapte de clasa I și doi de clasa a III-a. În cealaltă, sunt trei de a II-a și opt de a IV-a.
În total sunt 23 de elevi în școală, dar cei de-a VI-a pleacă și sunt prea puțini care să-i urmeze. În curând, e posibil să nu se mai poată alcătui clase cu minim 12 elevi, cum impune legea. Așa că și școala riscă să se închidă în viitor.

---

Ca în multe alte sate din România, oamenii din Valea Oanei trăiesc fără canalizare, asfalt, rețea de apă sau de gaze. WC-ul de tip „groapă înconjurată de scânduri” al barului din sat se află chiar în mijlocul drumului, vizavi de mese, într-o intersecție a două ulițe.
Stau la una dintre mese, iar Gheorghița Lungu, barmaniță și vânzătoare la magazinul din sat, îmi spune că în ultimii ani foarte mulți tineri din sat au plecat să muncească în străinătate. Mai demult, când se uita la televizor și vedea că din alte sate au plecat mulți, în Valea Oanei încă nu ajunsese valul plecării.

„La noi abia acu’ câțiva ani o început să plece mai mulți din sat”, spune Gheorghița. „Ei erau tot aici pe loc, se mai descurcau. Dar vara asta parcă a rămas satu’ fără tineret. Eu dacă eram aici printre ei, simt lipsa lor. Aici era ieșirea lor, la un suc, la o înghețată. Vara asta au plecat vreo cinci-șase.”


Fiica ei are 20 de ani și muncește în Anglia în agricultură. La început a cules zmeură, apoi a trecut la sortare și ambalare de fructe. „A făcut 12 clase, a luat BAC-ul cu 9 și ceva și nu știe încotro s-o ieie. Fac facultate și unde merg?” Băiatul a terminat clasa a XII-a și a plecat imediat în Austria, fără să mai dea BAC-ul, convins că „nu reușește nimic cu școala”. A muncit două luni și jumătate într-o pădure, la plantat. Acum, tânărul de 19 ani vrea să plece în Anglia ca să lucreze în construcții.


„Normal, ei au vrut să-și găsească aici în Vaslui. Au depus CV-uri prin Vaslui, da’ n-o fost rost. Toți cer experiență. Păi de unde s-o capete? O depus și pe la magazine, la confecții. Eu am tras cât am putut să facă 12 clase. Școală au făcut în Vaslui. Navetă, gazdă, ne-am chinuit un pic.”

Vaslui este unul dintre județele care au înregistrat cele mai mari scăderi de populație între ultimele două recensăminte, deși, comparat cu alte județe mai îmbătrânite, grupa de vârstă 0 – 14 ani continuă să fie semnificativă. Datele de la recensământ au venit și cu o explicație: „Ceea ce este surprinzător este faptul că în aceste judeţe [Vaslui, Suceava, Bacău, Botoșani, Neamț – n.r], ponderea populaţiei de 65 ani şi peste nu este inferioară celei pe ţară, ci ponderea grupei de vârstă 25 – 64 ani este inferioară valorii naţionale de 55,7%, ceea ce întăreşte ipoteza că aceste judeţe reprezintă bazine importante pentru migraţia externă”. 

---

Pe 15 septembrie la ora opt dimineața, un preot tânăr îmbrăcat în negru intră într-una dintre cele două săli de clasă din școala primară din Valea Oanei. După câteva minute, iese alături de cantor, cu odăjdiile aurii atârnându-i de pe umeri. Bărbatul se oprește în holul mic al școlii, cu fața spre răsărit, și deschide o carte bisericească. Preotul și cantorul cântă, se roagă pentru învățători, copii și părinți, rostesc Tatăl nostru și citesc pilda semănătorului din Evanghelia după Matei.


În stânga lor stau vreo 20 de copii gătiți pentru prima zi de școală. Fetele strălucesc în uniformele lor albastre cu picățele și gulere albe din dantelă, cu coronițe și fundițe albe în păr, ciorapi albi și pantofiori roz. Alături, băieții sunt îmbrăcați în costume negre cu cravate micuțe la gât. În partea dreaptă a holului luminos, învățătoarele stau alături de vreo 10 părinți care au venit să îi conducă pe cei mici în prima lor zi de școală din 2015.

La sfârșit, Pruteanu spune că parcă în acest an deschiderea a fost mai frumoasă ca oricând.
 Predica se termină, părinții pleacă, elevii și învățătoarele intră în cele două clase.

Vizavi de ele, într-un colț, o ușă rămâne închisă. În spatele ușii încuiate, sala în care a funcționat grădinița rămâne pustie, cu scăunele, numărători, desene, creioane și picturi pe care s-a așezat praful. Pe ușa grădiniței, un Mickey Mouse zâmbitor din plastic ține în brațe un panou cu un mesaj scurt, care însă nu-și mai găsește destinatarul: „Please, come in”.

6. Letea, tărâmul înecat

Mă dau jos din Pasager și merg înapoi câteva sute de metri de-a lungul brațului Sulina, până la punctul de trecere. Fac un pas mare și cobor într-o lotcă din lemn neagră, căreia i-a fost atașat un motor. Barcagiul cere câte un leu de la fiecare călător pe care îl trece Dunărea. Traversez alături de alți trei-patru oameni, așezați cu toții pe lespezi înguste. De partea cealaltă a brațului așteaptă parcată o mașinuță pătrățoasă, ca un mini-microbuz cu trei rânduri de banchete îmbrăcate într-un soi de prelată militară.

Mă așez pe bancheta din spatele șoferului. În stânga mea stă o bătrână cu pielea încrețită, cu ochelari groși și un batic negru tras peste căciulă. La picioare are o sacoșă de rafie, iar de geam și-a sprijinit bastonul. Pe locurile de lângă șofer stau doi călugări care par gemeni: sunt blonzi amândoi și au părul umflat, lung și despletit, și bărbi stufoase. Suntem șapte călători în mașinuță.

Din Letea până în Sulina drumul costă 13 lei. „Hai, că azi te umpli de bani!”, îi strigă un om șoferului.
Pornim. Bătrâna se închină și șoptește un „Doamne-ajută”. Mașinuța ne zdruncină pe drumul din pietriș plin de gropi și bălți, mărginit de un canal cu apă verzuie și lanuri maronii de stuf. E trecut de șase seara, am plecat din București de aproape 12 ore, am mers cu microbuzul, cu Pasagerul, cu lotca, iar acum din nou cu microbuzul, și încă nu am ajuns la destinație, în Letea.


Ajungem în Cardon, un sat care mai are doar 15 locuitori și câteva case prăpădite acoperite cu stuf, vopsite în alb și verde. Șoferul oprește în fața unei case și îi întinde un pachet cu pâine unui bărbat care așteaptă la marginea drumului. „De la bar?”, întreabă omul smochinit, cu o țigară aprinsă în colțul gurii. „De la bar”, răspunde șoferul și demarează.
Înaintăm acum pe un drum de pământ, cu iarbă pe mijloc. În stânga, apusul colorează în roz tot cerul. Soarele, tăiat fix pe mijloc de un nor lunguieț, seamănă cu un Saturn apărut cine știe cum pe aceste meleaguri. Bătrâna coboară în C.A.Rosetti și se închină din nou: „A dat Dumnezeu și am ajuns”.
Spre Sfiștofca, drumul din pământ se transformă într-unul din nisip și intrăm în pădure. Mestecenii albi cresc direct din dune, vaci și cai pasc liberi.

În Letea ajungem după o oră de când am plecat din Sulina. Un localnic se oferă să mă ajute cu bagajele și să mă conducă la gazda mea. Singură nu aș fi nimerit: stâlpii de iluminat sunt atât de rari, încât porțiuni întregi din sat sunt cufundate în beznă. În timp ce înaintăm pe ulițele de nisip, tânărul ghid îmi spune că locuitorii din Letea sunt „uitați de lume”. „Dar, avem plajă la ușă.”

---

Pentru vizitatorul în trecere, Letea poate părea un mic paradis. După prima zi în care m-am plimbat pe ulițele sale înnisipate am înțeles că Letea este diferit de oricare alt sat pe care l-am văzut vreodată. Casele tradiționale construite din stuf, lemn și lut, vopsite în albastru deschis sau în verde, au acoperișuri din stuf, iar în vârf poartă o pasăre sculptată din lemn care se scufundă după pește – simbolul Letei. Într-o curte am văzut o mulțime de bucăți de pește atârnate pe o sârmă, puse la uscat de o gospodină care se pregătea pentru iarnă. Stâlpii de iluminat susțin cuiburi mari de  berze, iar un canal străjuit de sălcii pletoase separă satul de o întindere uriașă de stuf.

În centru, chiar în fața barului înjghebat din stuf și tablă, ulițele largi se intersectează și formează o mică pajiște, în locul unde se termină nisipul și începe iarba. Ca și în curtea școlii, iarba este roșie – sătenii spun că din cauza sării și a oxidului de fier din sol. Din unele locuri, la orizont nu se vede nimic: niciun deal, niciun copac, doar o câmpie nesfârșită care îți dă un sentiment straniu de nemărginire și de pustietate. Noaptea, se aud urletele șacalilor.

Dar micul paradis poartă semnele ruinei la tot pasul. Localnicii spun că, în trecut, biserica ortodoxă, o construcție albă și impunătoare, se afla chiar în mijlocul satului. Acum, a rămas la margine, fiindcă multe dintre casele de dincolo de biserică nu mai există. Drumul care merge din centru la biserică este plin de case părăsite fără geamuri, cu găuri în acoperișurile vechi. Unele nu mai au nici pereți, au rămas doar niște schelete din lemn. Altele au vopsite pe fațade numere de telefon, scrise cu cifre mari, așteptând vreun cumpărător iluzoriu.

Cu 348 de locuitori la recensământul din 2011, Letea este cel mai populat sat din comuna tulceană C.A. Rosetti, care are în total 910 locuitori. Dar, de la recensământul din 2002, Letea a pierdut 14% din populație. Dintre cele 200 de gospodării din sat, 76 sunt nelocuite, majoritatea fiind moșteniri cu succesiuni nedezbătute notarial.

„S-a distrus tot, ferme piscicole, IAS-uri, recoltarea stufului”, mi-a spus un tânăr pescar pe care l-am întâlnit pe uliță. „Lângă Periprava erau amenajări piscicole, ferme cu animale, crescătorii de pește. Se făcea și agricultură: porumb, orz, grâu. Erau combine. Toate s-au dus la fier vechi după Revoluție. Au rămas doar zidurile și temeliile. Eu văd că s-ar dezvolta aici zona doar din punct de vedere turistic.Că altfel nu mai întorci înapoi ferma cu vaca de pe timpul lui Ceaușescu.”

Nu mai există nici Poștă – o dată pe săptămână vine un poștaș să distribuie pensii, facturi, dar nu preia nimic, așa că sătenii trebuie să meargă în C.A. Rosetti ca să plătească o factură. Până acum câțiva ani nu exista nici drumul din pietriș care leagă Letea de Sulina – căruia oamenii îi spun „șosea”. Înainte, în Letea ajungeai numai pe apă – dar iarna canalele îngheață, iar primăvara sunt blocate de plauri.

Izolați, fără locuri de muncă – sunt doar câteva, la școală, la primărie, la poliție –, oamenii au părăsit satul și s-au mutat la oraș, în București, Tulcea, Constanța, sau au plecat în străinătate.

---

Elevii din clasă se ridică toți în picioare și încep să cânte La mulți ani. Doar un băiețel blond din ultima bancă de pe rândul din mijloc rămâne așezat. Zâmbește, cu mâinile încrucișate pe bancă,  unde are o cutie plină cu dulciuri pe care le va împărți colegilor. e ziua lui, împlinește nouă ani.
Când colegii termină de cântat, învățătorul îi spune să împartă bomboanele la pauză. „Du-te la tablă și scrie exercițiile alea cu litere romane”, îi spune apoi învățătorul unui elev, care pare cel mai mare. Băiatul se ridică și se duce la tabla din stânga. Pe perete, deasupra celor două table, sunt lipite desene în creion cu peisaje din Delta Dunării: bărci, păduri inundate, stufărișuri, copaci singuratici și multă apă. Învățătorul merge mai departe printre bănci: „La clasa a II-a am avut scăderi”. O altă elevă se duce la tabla din dreapta, ia o bucată de cretă și începe să rezolve o scădere: 827 – 67. Între timp, doi prichindei se duc la catedră, ca învățătorul să le verifice temele.

Așa se desfășoară lecțiile la școala primară din Letea. De când sunt puțini copii, învățătorul, Paul Sârbu, își ține orele în regim simultan, adică le predă tuturor claselor în același timp. Spune că s-a obișnuit să predea așa: „Mintea omului se obișnuiește. Ca la șah, când joci simultane. Care învață, învață”.

Școala nu are apă potabilă, canalizare, gaze, WC-uri decente, internet sau bibliotecă. Acum, abia mai are elevi.

În anul școlar 2015-2016, numărul lor a atins un minim istoric, îmi spune Sârbu în cancelarie. Cu părul cărunt, rar și puțin zburlit, Sârbu are o figură tristă, obosită. În timp ce povestește, ține mâinile împreunate și-și rotește degetele mari unul în jurul celuilalt. „E un moment critic, e cel mai scăzut nivel dintotdeauna.” În școală sunt  doar 11 elevi, toți într-o clasă – de la pici de clasa 0, la copii de-a IV-a. În anii anteriori, erau destui elevi pentru două clase în regim simultan. De la 25, în 2009, au scăzut treptat la 18, în 2013, când s-a organizat o singură clasă. De atunci, numărul tot scade.

Tulcea e județul cu cea mai mare scădere demografică din țară în perioada 2002-2011 –17%. Rata natalității în 2014 a fost de 7,7 născuți vii la mia de locuitori, față de 8,3 media națională. Natalitatea scăzută se reflectă și în reducerea numărului de copii înscriși la școalăLa nivel național, numărul elevilor a scăzut de la circa 2.730.000 în 1990-1991, la puțin peste 1.730.000 în 2014-2015.. Dacă în 1992-1993 numărul elevilor din învățământul primar și cel gimnazial era de aproximativ 32.500, în 2014-2015 a fost în jur de 18.900. Cu 42% mai puțini.

Legislația în vigoare prevede că, în școlile unde numărul de elevi este scăzut, se pot organiza clase în regim simultan, în care învață elevi din generații diferite. Însă Metodologia de organizare a claselor din învăţământul preuniversitar în regim simultan prevede că „indiferent de numărul total de elevi din unitatea de învăţământ sau din structură, nu se admite organizarea, în regim simultan, a unei singure formaţiuni de studiu pentru toţi elevii din învăţământul primar”. Nu se poate organiza o clasă în care să învețe împreună toți elevii din clasele 0-IV.

Această prevedere legală recunoaște că, în clasele mici, elevii au nevoie de mai multă atenție din partea cadrelor didactice, iar formarea unei clase cu cinci niveluri de studiu le-ar dilua acestora capacitatea de a oferi instruirea și susținerea de care au nevoie copiii. Totuși, în zonele izolate din România continuă să funcționeze – ilegal – astfel de clase simultane.

Într-un răspuns solicitat Inspectoratului Școlar Județean Tulcea, instituția arată că „funcționarea în regim simultan a claselor 0-IV se desfășoară în trei localități din județ, din care două sunt localități izolate din Delta Dunării. Organizarea regimului simultan este justificată de numărul foarte scăzut de copii școlarizați la nivel de localitate și de imposibilitatea asigurării transportului elevilor în vederea comasării claselor paralele la nivelul unității administrativ-teritoriale din Delta Dunării”.


Calitatea educației pe care o primesc elevii din C.A. Rosetti –  școală unde învață, de regulă, și copiii care termină clasa a IV-a în Letea – se oglindește în rezultatele la Evaluarea Națională. În 2015, dintre cei opt elevi de clasa a VIII-a care au terminat nivelul gimnazial, doar doi au luat note de trecere la testul național. Cea mai mare notă a fost 6,75.


Prinși între organizarea unei clase unice ilegale în care toți elevii învață împreună și un eventual transport până în C.A.Rosetti pe un drum neasfaltat, plin de gropi, în fiecare dimineață, autoritățile eșuează să găsească o soluție pentru copiii din Letea.

---

Sârbu are 59 de ani și predă aici din 1977.
El ține toate orele, inclusiv engleza – doar pentru ora de sport vine un profesor din C.A. Rosetti. De obicei, cadrele didactice preferă să plece din Deltă. Fiica lui Sârbu a predat și ea în sat, dar s-a mutat la Constanța. Fiul lui e directorul școlii gimnaziale din C.A. Rosetti, centrul de comună, însă se gândește și el să plece. Un alt învățător pensionar care preda plătit cu ora a plecat la Sulina. „Cam vin și pleacă”, îmi spune. „Eu am reușit să mă adaptez la izolare. Unii au fobie de izolare, se îmbolnăvesc nervos. Au fost și din sat, au fost și veniți, dar au plecat repede. Eu am scris și d-asta am rezistat la izolare. Am avut o preocupare interioară, mentală.” 

Așezat la biroul ticsit de cărți și hârtii, Sârbu pune o bucată muzicală clasică de pe YouTube. Își aduce mereu stickul de internet de acasă. „Până la urmă o să rămână numai caii sălbatici”, îmi spune. „O să dispară oamenii. La Rosetti anul trecut au murit 20 de bătrâni și s-au născut patru copii. Cam peste tot, în toată această comună cu cinci sate, cam asta e statistica. Cam cinci se nasc și 20 de bătrâni mor. Dacă se păstrează în acest ritm, în vreo 20-25 de ani o să rămână numai ținutul cailor sălbatici.”



Sârbu crede că autoritățile ar trebui să ia mai multe măsuri ca satele să nu se pustiască. Cea mai mare nemulțumire a sa este că întreaga comună nu are o rețea de apă potabilă. Or, în Letea nici apa din fântâni nu e bună de băut. Foarte puțini săteni au apă bună în fântâni, cei mai mulți scot din ele numai apă galbenă, sărată și sălcie, care conține niveluri ridicate de nitriți și nitrați. Apa mării se infiltrează în pânza freatică și, în plus, pânza freatică e doar la doi-trei metri adâncime, așa că e infiltrată și de mizeria de la grajdurile și closetele oamenilor.
Au săpat la adâncimi mai mari, dar tot nu au dat de apă bună.

Sursele de apă de băut sunt cele patru fântâni publice din sat – două dintre ele, numite „la Mocanu”, sunt aproape de pădure și sunt considerate cele mai bune. „Acolo e cea mai bună apă. Acolo sunt nisipuri care filtrează apa.”

Vara, dacă nu plouă, și fântânile au apă puțină. „Trebuie să aștepți să vină apa. Vin alții cu bidoane, cu căruțe, iau toată apa și trebuie să aștepți.” I s-a întâmplat să aștepte și o oră ca să aibă cu ce să-și umple gălețile. 

La școală, copiii nu au unde să se spele pe mâini după ce merg la closetele din curte. Au tot fost tentative de a introduce apă în școală, dar au eșuat. Acum câțiva ani, când o parte din clădire a fost reabilitată cu fonduri de la Banca Mondială, s-au construit și două bazine de la care s-au tras țevi până la două chiuvete montate în clădire, dar bazinele au rămas goale.

În primăvara lui 2015, asociația Salvați Dunărea și Delta a forat în curte un puț de patru metri, a dat de apă și a montat un hidrofor. Apoi, a anunțat că intenționează să strângă bani pentru niște filtre care să facă apa potabilă, dar analizele de laborator au arătat că filtrele n-ar face față. Timp de câteva luni, asociația a trimis apă plată la sticle de 0,5 litri. La chiuvete, a curs apă o vreme, dar prea murdară, a fost folosită numai la spălat pe jos. Peste vară, puțul a secat.

Sârbu îmi arată sala în care învață școlarii și cea în care funcționează grădinița. Ambele au în colț câte un godin, o sobă mică dintr-un butoi din tablă. Și părinții elevilor de astăzi s-au încălzit tot la godine. La un moment dat au fost înlocuite cu sobe de teracotă, dar se încălzeau prea greu: dacă se făcea focul în ele dimineața, clasele se încălzeau abia la prânz, când elevii plecau acasă. A fost în plan și o centrală, dar n-avea rost doar pentru două, trei săli.

Învățătorul încă mai speră la niște investiții în școală, deși aici, în Deltă, banii au fost mereu o problemă: „Cu finanțarea per elev a fost problemă mare de când s-a votat”. Fiecare școală primește bani pentru funcționare și salarii în funcție de numărul de elevi. Pentru școlile cu puțini elevi, banii sunt adesea insuficienți. „Au fost luni întregi când nu luam salariile.”

Elevii de gimnaziu din Letea fac naveta la C. A. Rosetti, centrul de comună, cu microbuzul. Distanța nu e foarte mare, ajung în 15 minute. Însă cei din Periprava, alt sat din comună, parcurg câte 24 km dus și întors, adică 40 de minute într-un singur sens. Dar cum nu e drum deloc, deseori microbuzul rămâne împotmolit în nisip și mocirlă. „Au fost zile când nu s-a mai făcut școală, că nu mai putea trece microbuzul”, spune Sârbu. Oamenii au făcut poze cu microbuzul blocat în noroaie, le-au trimis la Inspectoratul Școlar Tulcea și au cerut un microbuz 4X4. Inspectoratul a trimis pozele mai departe la Ministerul Educației. Când îl întreb ce răspuns au primit, Sârbu dă din umeri și râde amar: „Ne-au promis…”.


Pentru copiii din comună care vor să își continue studiile după clasa a VIII-a, cel mai apropiat liceu este în Sulina. Acolo, elevii stau în internat sau la gazdă. Însă nu toți părinții își permit să-și țină copiii la școală la oraș. Puțini ajung să studieze și după liceu, la o postliceală sau la facultate.

---

În Letea nu există nici canalizare și nici asfalt. Primăvara, când plouă mult și se topesc zăpezile, apa băltește zile în șir pe mijlocul ulițelor. Grădinile sunt inundate și toate culturile sunt distruse. Apa dispare, spun localnicii, numai când „se usucă de la soare”.
Când satul e inundat, drumul la vreo fântână care nu e „înecată” devine o aventură.

„Se ajungea foarte greu la această fântână din marginea satului pentru că erau bălți multe”, își amintește Sârbu de o astfel de pățanie. „Trebuie să mergem sinuos, stânga-dreapta. Și nefiind atent, m-am împotmolit în mocirlă. Era ca nisipurile mișcătoare. În situația asta creierul funcționa mai rapid, căuta o soluție, și am luat căldările, le-am sprijinit și am reușit să scot cizmele. Iar mutam căldările, iar scoteam cizmele.” Codiță, cățelul lui care îl însoțește peste tot, a renunțat să mai meargă după el. „El bea apă din baltă, nu mai trebuie să-și riște viața ca să bea apă de la fântână.”

Ca să ajungă la fântâni, trebuia să treacă și de gardul cu sârmă ghimpată care delimitează fundul grădinilor din sat. „Eu întotdeauna trec în genunchi pe sub gardul ăla. Cam așa ajungem noi la apă, târându-ne în genunchi pe sub gardul de sârmă ghimpată.”

Acolo, a dat peste doi tineri: „Erau băieți de clasa a VIII-a, cu o șaretă în care aveau niște bidoane de plastic să-și ia apă, și un cal care era murdar pe picioare de mocirlă, până la burtă. Băieții mi-au spus că s-au împotmolit cu calul în mocirlă și abia au reușit să iasă. Deci cam așa se bea aici apă”.

Sârbu își amintește că, în urmă cu mai mulți ani, a început un proiect prin care satele Letea și C. A. Rosetti urmau să fie racordate la o rețea de apă potabilă, trasă de la Sfiștofca. Dar când s-a ajuns cu rețeaua la intrarea în Letea, proiectul a fost sistat. Din 2004, proiectul nu a mai primit fonduri de la Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului. „La noi nu toate proiectele sunt duse până la capăt”, spune el. „Cel puțin aici, toate se opresc.”

Într-un răspuns oficial, primăria C. A. Rosetti a explicat de ce satul a rămas fără apă. În 2009 a comandat un studiu de fezabilitate pentru reactualizarea proiectului, dar nu a fost eligibil pentru Măsura 322 din Programul Național de Dezvoltare Rurală – „Renovarea, dezvoltarea satelor, îmbunătățirea serviciilor de bază pentru economia și populația rurală și punerea în valoare a moștenirii rurale” – pentru proiectele de infrastructură, unul dintre criterii este o populație de peste 2.000 de locuitori. Instituția a menționat că a depus o cerere de finanațare și în cadrul Programului Operațional pentru Pescuit 2007 – 2013, însă proiectul nu a obținut un punctaj suficient. „Intenționăm să depunem cereri de finanțare în continuare, pe măsura apariției a noi programe de finanțare.”

Sârbu vede apa ca o prioritate în lupta împotriva depopulării. „S-ar putea face multe lucruri: un abator, o brutărie, pensiuni, chiar hoteluri.” Acum, sursa de existență sunt subvențiile pentru animale și pământ. Localnicii ar putea porni mici afaceri, dar e nevoie de apă. Acum, în sat nu există decât o pensiune, iar proprietarii acesteia au și ei probleme cu apa, care este plină de rugină și murdărește toate instalațiile sanitare. „Omul nu poate să-și facă stație de epurare particulară.”

„Apa e cel mai important lucru și cel mai dureros. După ce că suntem și puțini, și fără apă, nici nu avem dreptul să avem apă pentru că suntem prea puțini. Probabil trebuie să dispărem.”

---

Fântânile lui Mocanu sunt pe un dâmb de nisip, într-un mic țarc de sârmă ghimpată. Sunt joase, din tuburi din ciment, acoperite de capace ruginite, grele, care scârțâie prelung când le deschid. La vreo doi metri adâncime, lucește apa – apa bună de băut. Fântânile nu au un scripete, o roată sau o cumpănă, oamenii folosesc un par cu un cârlig în vârf ca să scufunde gălețile. Deasupra fântânii din stânga se înalță o cruce mică, cu numele „Mocanu Ion” sculptat în lemn.

Toma Ciobărceanu, un bătrân de 80 de ani, cărunt și cu ochi albaștri, stă la ultima casă din sat, spre Pădurea Letea. Omul vorbește însuflețit și are culoare în obraji. Dar nu mai e în putere și nu are nici căruță sau cai, așa că fostul pescar îi roagă pe alții să îi aducă și lui apă de la Mocanu. „Mai este oameni care are o șaretă, eu n-am nimica”, îmi spune. „Dau și eu un bidon, două, și-mi aduce și mie. Îi dau un pahar de vin sau un pahar de rachiu.”

Are fântână și în curte, dar apa e galbenă și sălcie. „Fântâna din curte e pentru animale, pentru spălat. Nu-i prea plăcută de băut. La nevoie, bei. Când nu este apa asta și se termină și noaptea te scoli și te arde, mai bei.”

Omul mă întreabă dacă vreau să o gust, să văd cum e. Mă gândesc să încerc, dar până la urmă, de teamă, refuz.

Cu ani în urmă, peste drum a locuit Ion Mocanu, cel al cărui nume îl poartă fântânile din nisipurile de la marginea satului. Acum, casa lui e părăsită. Acoperișul din stuf se prelinge pe scheletul de lemn, iar clădirea stă să cadă.

Ciobărceanu îmi explică de ce îi poartă fântânile numele. Ion Mocanu a făcut prima fântână „modernă”, înainte de Revoluție. Înainte, fântanile se făceau doar din scânduri sau patru stâlpi de lemn cu pereți de stuf între ei, ca să nu cadă nisipul înăuntru. Mocanu a făcut un cofraj, a turnat ciment, iar apoi a pus o cruce lângă fântână cu numele lui, ca să știe toată lumea că el a făcut-o.

După Revoluție, oamenii din sat s-au gândit să mai facă acolo încă o fântână, fiindcă apa era prea puțină și nu ajungea pentru toți. Oamenii au fost iar nevoiți să se descurce pe cont propriu. Un băiat din sat le-a spus celorlalți că a văzut un tub mare din ciment undeva înspre Dunăre, pe la un fost heleșteu dezafectat. Sătenii l-au adus și au făcut a doua fântână.

Oamenii din Letea au învățat să supraviețuiască fără ajutor: „E fântână făcută de noi, de popor”, spune Ciobărceanu. „Statul nu a făcut nimic aici, doar să ia.”

---

Material realizat în cadrul programului de burse jurnalistice „Viitor la Purtător”, susținut de NN România și organizat de DoR.