Despre Treizeci din DoR #38

De când am început să mă gândesc la structura textului meu din DoR #38, am tras în direcția poveștilor despre Revoluție; povești pe care Alina, personajul profilului jurnalistic la care lucram, le-a trăit cel mult din burta mamei ei.

Eu m-am născut în ’93, așa că eram fascinată de tot ce se întâmplase înainte de mine, iar tot ce schițam broda în jurul amintirilor părinților ei – despre cum se trăgea asupra spitalului în timp ce mama aștepta să nască, așa că țineau lumina stinsă în salon ca să nu atragă atenția, despre zvonurile că teroriștii au otrăvit apa din fântânile Capitalei, despre turele pe care tatăl ei le făcea între maternitate și stradă, ca să mai arunce câte un „huo” înspre lunetiști.

Toate astea erau fascinante, tocmai pentru că nu le trăisem eu.

Când editorul mi-a reamintit că textul nostru nu e despre trecut, ci despre prezent, m-am blocat complet. Pentru că Alina e un om ca mine și, cel mai probabil, ca tine.

A crescut cu ideea că doar prin multă muncă poți reuși, a avut 10 pe linie în școala generală, a lucrat mereu extra, a făcut o facultate de șase ani care a devenit rapid centrul universului ei, a simțit apoi presiunea de a livra și mai repede și mai bine și mai eficient, apoi a început să se îngrijoreze că muncește prea mult și nu mai are timp pentru sine, dar și că nu face nimic cu impact social în lume.

În 2017, a fost unul dintre cei care au ieșit pentru prima dată în stradă ca să își strige nemulțumirile împotriva guvernului care promulgase OUG13. Doi ani mai târziu, s-a înscris în PLUS, ca să îi ajute cu numărul de membri și fondurile de funcționare. Deși s-a înscris și în grupul de politici publice pe urbanism și a inițiat prima ședință, spune că oricum nu e foarte implicată.

Oricât ar face, Alina se gândește întotdeauna la ce nu a făcut încă: un adăpost pentru animale, o inițiativă de protejare a patrimoniului, ansambluri de locuințe colective. Alina e ca mine și, cel mai probabil, ca tine. E sub presiunea de a cunoaște cea mai bună variantă a ei, navigând zecile de posibilități paralizante. E parte dintr-o generație care se caută mai avid ca bunicii, mai țintit ca părinții noștri. Crede că întotdeauna se poate mai mult și, dacă vrei cu adevărat, le poți avea pe toate.

Și cred că de-aia mi-a fost greu să urmăresc firul roșu încă de la început. Pentru că niciun jurnalist cu ambiții nu vrea să scrie despre el – că aia ar fi opinie, maximum eseu –, iar eu mă vedeam așa de clar în povestea Alinei, că aproape îmi pierdusem ochii de reporter. Ăia cu care văd acum că suntem similare pentru că trăim în același context, împărtășim frici și gânduri despre succes și eșec și credem că nimic nu e niciodată suficient. Așa cum gândesc și eu despre Treizeci din DoR #38 – încă o dovadă ca suntem la fel.