Din ce-i făcută prietenia dintre doi bărbați

John: Claudiu stătea la trei blocuri de mine. La cinci–șase ani ieșeam și se cam adunau copiii din toate zonele: băteam berbunca singuri în fața sau în spatele blocului. Fotbal, dup-aia bătaie, că așa se întâmpla de fiecare dată. Cred că mai venea și Claudiu, că mai erau băieți care fie veneau ei la noi, fie mergeam în deplasare la blocul de vizavi. Se lăsa cu mingi sparte. Cum ne vedea administratorul că jucăm fotbal, venea cu foarfeca sau cuțitul, ne spărgea mingea, la revedere, băieți. Motiv pentru care mulți administratori de bloc au avut geamurile sparte acasă. Ei cu mingea, noi cu piatra.

Claudiu: Ne-am cunoscut în clasa I. Sunt sigur că nu înainte, pentru că eu nu plecam de lângă bloc. Aleea mi se părea imensă. Distanța de la mine la blocul lui John este de 200 de metri, maxim. Dar copiii nu ieșeau împreună pe cartier, ci pe blocuri. Când am început să ne instituționalizăm, să mergem la școală, atunci a apărut tipul ăstălalt de prietenie, pe afinități.

Cred că ne-am mutat din primul an în aceeași bancă, nu țin minte foarte bine. Eram destul de mulți băieți în clasă, dar cu el m-am împrietenit cel mai bine și cel mai repede. Îmi plăcea că era complet ireverențios și derbedeu. Făcea golănii. A fost primul care pupa fetele. Scuipa. Era un mic golan șarmant. Un puști scund, fălcos și blond, un bully foarte mișto, cu substanță. Mi se părea realmente fantastic.

Eu eram un copil interiorizat, timid. Idealizam și îmi era rușine de chestii. John nu stătea la discuții: pac, dădea o flegmă. Și asta se întâmpla în general cu oamenii care ne deranjau pe amândoi.

J: Amândurora ne plăceau gagicile de mici. Și ăsta a fost primul lucru care ne-a legat. După care, probabil a fost chimia aia. Cred că ce ne-a legat în primul și-n primul rând au fost simțul umorului și toate nebuniile pe care le-am făcut. Că făceam multe, frate! Din 40 de gospodari câți eram în clasă, într-adevăr noi am avut o relație foarte faină de prietenie încă dintr-a II-a.

C: John era un copil destul de outdoorsy. Avea un tăpșan, eu n-aveam, fiind mai în centru. După-amiezele erau despre fotbal, când nu erau despre cinematograf. Dacă aș vrea să trăiesc în loop etern o perioadă, aia e. Politic vorbind, e o idioțenie. Eram în ultimii ani de comunism nasol și nu aveam vreun mare privilegiu, dar nu contează. Programul ăla la fel, aproape zilnic, când ieșeam la 11:30–12:00. Școala noastră era chiar lângă cinematograful Independența. Ne opream, vedeam ce film e, intram moca amândoi, vedeam filmul și plecam. Mai treceam pe la mine, unde scotoceam în hainele alor mei, care erau la școală, predând la gimnaziu, și găseam 3–4–5 lei, pentru bomboane.

J: Mergeam eu la el acasă. Venea el la mine acasă. Ne uitam la televizor, făceam teme, plecam împreună spre școală, ne întorceam, ieșeam în oraș, fotbal cât cuprinde. În vremea aia, tatăl meu era director la cinematografie. La început, mă duceam eu singur la film. Peste vreo două săptămâni apăream cu Claudiu, cu încă vreo doi: „Săru’mâna, sunt băiatul lui domnu’ Mancaș. Vreau la film”. „Hai, intră!”. Fluieram, făceam: „Haideți!”. Și intrau câte 7–8–10 după mine.

C: Mergeam la film ca să petrecem timp. Am văzut un film care se cheamă Cat Ballou de cinci ori. Și nu era vreun mare film. Era un western prost american, dar era fascinant. Și la Sora 13 am fost de multe ori. Mergeam la filme chinezești ca să învățăm bătaie.

J: La Sora 13 am mers, cred, fix de 13 ori. Ca să văd de fiecare dată cum se ferește de bolovan împăratul chinez, să învăț cum se face.

C: Nu eram cu bătaia. Niciunul dintre noi nu mergea în vreun loc cu gândul de-a ne bate. Eram mai degrabă neconflictuali, ca și acum. Ionuț cred că de aia s-a făcut și avocat, a înțeles despre ce-i vorba. Eu mai degrabă plecam, pur și simplu.

J: Noi eram arbitri, că eu nu m-am bătut în viața mea. Nici el n-are veleități dintr-astea de karate kid, din câte știu eu. Noi eram cu vorbele, cu aplanarea conflictelor.

C: Îmi amintesc o întâmplare. Am fost odată cu John și cu alții într-o excursie pe jos într-un sat de pe dealuri, cum treci șesul de unde-i acum Kaufland. Eram printr-a IV-a. Am zis să ne facem ierbar. Ne-am oprit la un jgheab de la marginea satului, un jgheab din ăla făcut dintr-o roată de tractor tăiată și întinsă. Pentru vaci, pentru cai, pentru diverse. Ne-am oprit să ne spălăm adidașii de noroaie. Ai noștri nu știau bine pe unde suntem. Țin minte că atunci când mi-am pus piciorul pe o piatră să-mi închei șiretul, mi-am ridicat capul și am văzut pe cineva care-mi smulge lănțișorul de la gât. Totul s-a petrecut fără cuvinte, cinematografic. Noi eram patru, ei erau doi, dar erau mai înalți și mai mari decât noi. Pe mine nu m-au bătut, dar pe vreo doi dintre noi i-au caftit. Unul avea o bărdiță cu care l-a lovit pe John în spate, dar nu cu partea ascuțită. Era o dramă, toată lumea țipa, ăia au fugit cu o minge de fotbal, lănțișorul meu și încă niște lucruri. Eu am fost șocat, n-am zis nimic. John era foarte vocal: „Venim să vă omorâm, venim peste voi!”.

J: Într-a V-a, eu m-am mutat la altă clasă, iar într-a VI-a la o altă școală.

C: Și John al meu s-a mutat. Ai lui au hotărât așa. Foarte rău mi-a părut, mi-a lipsit. Creșteam, ne legam altfel. Era și după ’90, aveam un alt tip de relaționare, ne permiteam niște lucruri, eram mai expresivi. Într-a IX-a ne-am reunit, când am dat la aceeași secție, la Limbi străine, intensiv franceză. A fost foarte natural să mă regăsesc cu John.

J: Eram ultimii trei băieți pe rândul de la perete: eu, Claudiu și Octavian, zis „Sâlea”, care era în formația din liceu a lui Dobriță. Și care ajungea ultimul în clasă dintre noi stătea singur în ultima bancă. Ăsta era triunghiul.

C: Eu începusem cu muzica un pic înainte de-a IX-a. Apoi a murit taică-meu și am pus o pauză la tot, dar m-a scos chestia asta cu rockul. Știu că sună ca un loc comun, dar muzica chiar m-a scos emoțional dintr-un blocaj. Și mi-am găsit niște oameni foarte talentați, oameni pe care-i știam din școală sau din liceu mai nou sau din alte zone. Vasluiul e un oraș în care trebuie să faci ceva ca să-ți ocupi timpul. Eram șase în trupă, aveam vioară, voce feminină, cântam un black melodios, de la My Dying Bride până la The Gathering. Sunam destul de OK, am scos și un album la Iași cu opt piese. Făceam festivaluri. Din ’95 până în ’99 am avut trupa, dup-aia am intrat la facultate și ne-am risipit.

Cu John n-aveam asta în comun. Ce aveam noi în comun era literatura. El era foarte romantic, la modul super-asumat. Se îndrăgostea foarte ușor, era genul foarte natural și naiv, dar foarte true. Noi ceilalți eram mai degrabă obsedați de sex. John idealiza și idolatriza. Era o chestie dintr-asta absolutistă: „numai Alina” sau „numai Marcela”.

Asta e o chestie care a rămas cu mine: amintirea lui John care era super-îndrăgostit de Céline Dion și My Heart Will Go On. Cred că a văzut Titanic de o mie de ori. Un om asumat, mie asta mi-a plăcut mereu la el. Eu fiind mereu un căutător de ceva: „care e nișa?”, „care e treaba?”. El a fost mereu foarte OK cu el.

J: La Claudiu, clar, pe primul loc era muzica. Dacă nu mă înșală memoria, era basist la această formație care s-a numit Eternal Mourning. N-am avut treabă cu muzica. Acum ce-am mai descoperit niște veleități dintr-astea de cântăreț pe la karaoke. Eu nu eram nici cu rockul ăsta pe care-l ascultau ei. Că erau pe Tiamat, pe doom, metal, black, etc. Eu eram ca toți ceilalți: mai un Queen, mai un Scorpions, un pic de hip-hop.

Tatăl lui Dobriță a murit, cred, când el era într-a IX-a. L-a marcat. A fost o tragedie pentru tot orașul, pentru că era un tip foarte cunoscut, un tip monden – cât se putea la vremea aia –, profesor de limba română foarte apreciat. Cred că scria și poezii. Era și tânăr. Pentru Claudiu evident că a fost momentul ăla zero, care l-a schimbat. Că am trecut și eu mai târziu prin asta, acum opt ani: nu mai e la fel nimic.

C: Aș vrea să fiu mai bărbat uneori. Încerc să nu mă lamentez, să zic că-i din cauză că am crescut fără tată, dar e din cauza asta. Mama e o femeie credincioasă fără să fie habotnică, e o femeie foarte spirituală, emoțională, cu o mistică interioară foarte vie și puternică și cultivată. M-am dezvoltat mai degrabă empatic și emoțional decât brutal și solid.

Din adolescență am rămas doar cu mama și am fost super-buni prieteni all along. Nu mi-a interzis lucruri, a avut super-încredere în mine. Cu mine n-a aplicat pedagogie, lucruri din cărți. A acționat împotriva felului ei de-a fi, dar instinctul ei de mamă a fost așa de puternic încât a știut fără să știe ce să facă. A știut cum să mă facă să-mi fie rușine de chestii.

Acum relația mea cu ea e foarte caldă și strong. În perioada asta mă mut, jobul e solicitant, sunt într-un context extrem de profesionalizat și tot timpul standardele sunt foarte sus și eu sunt printre cei care trebuie să le țină sus și uneori mai dai câte un fail și trebuie să accept asta. Ieri am avut o seară mai proastă și m-am gândit: Dude, femeia asta a rămas singură la 38 de ani, este singură și acum noi suntem la ore depărtare and she’s dealing with it. Iar eu mă plâng, când, Slavă Domnului, am ce-mi trebuie, lucrurile mai degrabă merg.

J: Am avut noroc și eu, și el de două mame extraordinare, care au știut să ne țină în frâu. Că eram copii rebeli, demenți. Adică aveam premisele măcar unei școli de corecție. Mamele au contat mult. N-am auzit mulți din generația noastră sau de vârste apropiate care să zică: „Uite ce-a făcut tata: m-a dus, a făcut, a dres”. Nu. Mamele au tras, săracele. Ăsta e rolul femeii în societate: să-și vadă băieții mari.

C: Îmi amintesc că, la un moment dat, prin clasa a X-a, John a băut. Și mă sună maică-sa: „Claudiu, poți să vii pe la noi?”. Sun, deschide maică-sa, John era în bucătărie cu fundul pe calorifer, un pic în abur. Îmi zice maică-sa: „Vino să vezi cum arată colegul tău Mancaș”. Și i-a tras un perdaf. Adică eu aș fi genul de persoană de care lui John ar trebui să-i fie rușine. M-a chemat pe mine să-l facă de căcat pe el. Și eu mă gândeam: „Nu cred că-s eu persoana potrivită pentru asta”. Pe-atunci ieșeam, ne îmbătam dintr-o bere amândoi.

J: Noi eram ca Stan și Bran, Tom și Jerry. A fost o prietenie cu năbădăi, pentru că eram patru băieți în clasă, restul gagici. Și ne-am mai ciondănit așa, ba de la aia blondă, ba de la aia brunetă. Dar niciodată la modul să stăm supărați unul pe altul, o zi, două, o săptămână. Și, fără modestie, amândoi aveam și lipici. Acum îmi mai spune câte o tipă de prin liceu că-și aduce aminte de mine și de Dobriță, în rest nu mai știe alți băieți din generația noastră.

Apoi, motivam absențe în draci. Cum prindeam catalogul, motivam câte 50–100 de absențe. Noi și aveam cam atâtea. Am dezvoltat niște metode de motivat absențele că nici acum nu cred că le fac ăștia micii.

Pe domnul profesor Poamă, Dumnezeu să-l ierte, îl păcăleam cel mai des. Ne duceam la catedră, el era cu catalogul în față. Și ziceam: „Domnu’ profesor, dați să văd și eu ce absențe mai am”. Și țineam foaia și îmi făcusem cu pixul cu gel un cerc pe buricul degetului. Și am ajuns la o dexteritate și-o experiență încât apăsam și le încercuiam: una, două, trei absențe.

Chiuleam de la sport, ne duceam frumos La Piticu, luam câte 50 de mastică sau lichior de mentă. După asta nu mai aveam bani și mergeam la taică-meu toți trei: eu cu el și cu un alt prieten. Ziceam: „Tată, trebuie să ne luăm culegerile de fizică, de matematică”. „Și cât costă, măi, Ionuț?” „30 de lei.” Și taică-meu făcea calculul așa: „Adică trei cafele și un pachet de țigări. Ia de-aici”. Peste câteva zile, din nou. „Dar arată-mi culegerea pe care ai cumpărat-o.” „Ți-o arăt mâine.” Ne duceam la școală, vorbeam cu o colegă: „Adu și tu culegerea mâine, să i-o arăt lui tata”. I-o duceam, îi ziceam: „Uite, am luat-o”.

C: Taică-su era foarte zeflemitor și flegmatic, un tip foarte deștept și charming, impunător ca personaj. Șef la Cultură, șef la muzeu, un om în poziții. Și mereu am simțit – eu fiind din părinți care nu erau de-ai locului – că tatăl lui John era genul de om de-acolo, care-i știa pe toți. Și-acum dacă mă uit înapoi la colegii care au rămas în oraș, cum e John, și care au one phone call away pe cineva cu care pot să vorbească direct niște lucruri. Fără să fie nimic subteran aici. Pur și simplu sunt oameni care au fost în liceu prieteni sau în generală și care sunt conducători de servicii descentralizate sau au afaceri. E o chestie de rețea de oraș mic care funcționează.

John a intrat la facultate din prima, eu nu. Am dat la facultate la SNSPA la București și am picat. Era foarte mare concurența. Nu mă pregătisem, punct. John luase la Filosofie la Iași și ne vedeam prin oraș. În anul următor m-am dus la Iași, pregătindu-mă din nou tot pentru Științe Politice. Eu voiam să fac facultatea la București, pentru mine era o șmecherie asta. Nu m-am gândit să mă duc la facultate la Iași nicio clipă.

Visul de a pleca din Vaslui nu era un vis, de fapt. Era următorul pas, unul absolut normal. Nu aveam cum să rămân în Vaslui. Din punctul meu de vedere nu aveam cum. Mi-am dorit să plec de-acolo, să fac ceva într-un loc în care chiar puteam. De la a-mi dori o mașină mai bună decât Dacia la a-mi dori un job mai mișto, să-mi permit un telefon. În primul rând erau chestii din astea banale, basic stuff. Deja din clasa a IX-a, a X-a, nu ne mai cumpăram blugi din Vaslui. În Vaslui locurile de cumpărat blugi erau fie la piață, fie în bazar. Nu exista niciun magazin din ăsta mai mare.

J: Noi cred că am fost generația aia la limită: cei care voiau să plece din Vaslui, dar nu foarte departe de casă. Adică majoritatea mergeau la Iași la studii. De ce spun asta? Frate-miu, care-i cu șase ani mai mic, și toți tinerii – raportându-mă la mine care am aproape 40 de ani – vor să plece cât mai departe.

Și majoritatea vor București, Cluj sau în străinătate.

Mie mi se pare că noi nu aveam atât de bine conturată o imagine a carierei. Te duceai la o facultate pentru că trebuia să te duci. Or, generația de-acum deja într-a IX-a, a x-a știe unde vrea să plece. Noi cred că am fost mai apropiați de casă. Veneam în fiecare weekend.

La Filosofie la Iași, am fost coleg tot cu Dobriță. După care mi-am dat seama care-i scopul meu în viață și am făcut și Dreptul tot la Iași. Și nu mai filosofăm de-atunci. 

C: Eu mi-am făcut o iubită, chiar în primul an de facultate. Cu care am și rămas, ne-am căsătorit, am divorțat, mă rog… A fost o relație lungă. Și ea era din Iași. În weekenduri nici nu mă gândeam să nu mă duc la Vaslui. Și-mi amintesc că la un moment dat plecam cu trenul și m-am întors și m-am uitat pe peron și am văzut cum a dat cu piciorul în asfalt de ciudă, dar nicio secundă nu mi-a zis: „Nu te duce”. Mă duceam la maică-mea. Eram împreună de luni până vineri, weekendul era acasă. Mă duceam la Vaslui, pentru că acolo eram răsfățat, stăteam cu cracii în sus, mă uitam la televizor, mâncarea era sub nas.

După aia, eu m-am transferat la București. Și țin minte că maică-mea a zis: „Dar n-o să-ți fie greu?”. Și i-am zis: „O să trăiesc și fără borșul tău”. Asta a fost prima replică, pe care maică-mea o ține acolo, undeva, cu admirație, nu cu frustrare. A zis că gata, din momentul ăsta, pe ăsta-l doare-n cur, în sensul cel mai bun al cuvântului. Îmi făceam griji pentru maică-mea, care nu și-a refăcut viața niciodată după moartea lui taică-meu, știam că o să fie singură. Ea nefiind la rândul ei vasluiancă n-avem pe nimeni acolo, dintre neamuri. Dar am plecat, trebuia să plec.

J: Ei, poate de asta urăsc eu Bucureștiul ăsta, că a pus distanță între prieteni.

Eu am făcut facultatea în Iași, am rămas în Iași, am intrat în Baroul Iași, am profesat acolo. Dar fiind implicat la Vaslui în mai multe activități, ONG-uri, voluntariat, clubul Rotary, veneam săptămânal. A fost și o schimbare în plan personal și am venit înapoi la Vaslui. În plus, 90% dintre dosarele și procesele mele le-am lucrat aici. Trebuia să fiu aici.

Ce m-a atras înapoi spre Vaslui? În primul rând profesia, în al doilea rând familia, maică-mea. Sunt un om care ține la părinți. Nu m-aș vedea în București, să vin o dată la jumătate de an acasă. Sau în străinătate, să vin la Paști și la Crăciun. Probabil aș suferi. Și prietenii la fel: sunt un om care și-a cultivat un grup fain de prieteni, îi respect, mi-i țin aproape. Nu aș putea să stau fără prieteni, aș ajunge la Socola dacă mă ții o săptămână în casă.

S-ar putea să fie o chestie de subconștient. De exemplu, dorința aia de-a socializa sau de-a fi apreciat și așa mai departe. Dacă mergem acum amândoi de-aici până la Judecătorie, cu siguranță ne vom opri să stăm de vorbă cu zece oameni. Îl știi de undeva, ți-e prieten, amic, cunoscut.

C: După ce-am plecat la București, cred că nu m-am mai întâlnit ani cu John. A, mai veneam la Vaslui și se întâmpla să ne reunim. M-am angajat în prima mea agenție de publicitate la 23 de ani. Am întâlnit o fată cu care aveam niște istorii comune de prin liceu, ea mai mare decât mine. Și ea era destul de stingherită: „Nu mai zice că ești de-acolo!”. Ei îi era rușine că e din Vaslui. Mie nu mi-a fost nicio clipă, jur.

În naivitatea mea, nu am înțeles de ce era o problemă. N-am priceput asta până târziu, încoace. Nici acum n-o percep ca atare, deși mă deranjează când niște lucruri din orașul meu de casă nu merg bine. Dar mi se pare că asta e valid pentru București, pentru Zimnicea, pentru Cluj. Da, se întâmplă chestii nasoale, poate că lumea e mai săracă, poate mai puțin educată, e mai mult tradiționalism.

J: La 30 de ani eram în Iași, căsătorit prima dată. Și am divorțat. Ce să facem, îl las singur pe Claudiu? (Râde.)

C: Eram în București. Călătoream destul de mult în regiune și cred că aia e perioada în care mergeam cel mai puțin la birou. În septembrie 2009 m-am căsătorit prima dată. Eram într-un moment profesional în care aveam mult mai puține dileme decât am acum, lucrurile mergeau mult mai smooth, aveam o altă deschidere internațională, călăream altfel valul. Dar nu simțeam că evoluez. Cred că atunci a început să mă intereseze cu adevărat ideea asta de a evolua, de a avea un copil, de a face niște lucruri. Dar eu mă simțeam bine cam tot timpul cu mine, pentru că mereu mă uitam înainte. Cred că-i o problemă la mine: nu sunt un prea bun evaluator al performanței recente, mă uit mereu înainte. Eram mai inconștient. Eram all over the place, nu eram așezat. 

Am așteptat vârsta de 40. Mi s-a părut nu că vine de la sine, dar sunt cumva niște date pe care le ai care să te ajute să știi mai bine ce-i cu tine, poate și pentru că-ți scade elanul ăsta dement și te uiți altfel la timp, la oamenii cu care-ți petreci timpul ăsta, la ce faci cu el, încerci să construiești mai mult decât să consumi. 

Eu nici nu știam că John e în PSD până acum vreo patru ani. După Colectiv a început valul anti-PSD și anti-guvern și s-a auzit pentru prima oară „Corupția ucide”. Atunci social media duduia și eu am fost mereu vehement anti-PSD. La un moment dat, John a comentat ceva și un prieten bun de-aici din București, și el vehement, neștiindu-l pe John, s-a uitat pe pagina lui și a comentat: „Băi Dobriță, cum poți să fii în relație cu ăsta?”, „Sau cine-i jegul ăsta?”, o chestie urâtă, după principiul: „Ești din PSD, îți iau gâtul și apoi te întreb ce s-a întâmplat”. Tot public am comentat: „John nu e pesedist, John e prietenul meu”.

J: Am fost la PRM, șef la tineret. Cumva pe filieră genetică: tatăl meu a fost un naționalist convins și până a închis ochii în asta a crezut. Și știi cum sunt copiii: „Hai să mă duc și eu după tata”. Până când m-am certat cu șeful PRM și i-am făcut din mână. Toți prietenii mei tineri erau la PSD la tineret și, la nervi, am spus: „Ia pune-mi te rog adeziunea”. Așa a fost transferul.

Că din întâmplare am ajuns și consilier local PSD nu-mi schimbă cu nimic ideile, concepțiile despre oameni. Sunt și aici oameni OK și oameni mai puțin OK, ca-n orice grup, ca-n orice organizație. Claudiu și cu mine ne amuzăm copios pe tema asta.

C: Eu sunt membru USR. Nu am activat în niciun fel, dar simt că în sfârșit ai cu cine. Și uite că într-un fief PSD precum Vasluiul s-a întâmplat neîntâmplata și a câștigat USR-PLUS la europarlamentare. Probabil că au fost oameni care muncesc în străinătate și care le-au zis părinților rămași acasă: „Vrei să mă întorc? Ți-e dor de mine? Votează cu ăștia, pentru că ăștia sunt – de bine, de rău – noi”. „Noi” și ca pronume, și ca adjectiv. E foarte tare, spune ceva despre Vaslui și despre România, până la urmă. S-a întâmplat și la prezidențiale. Acum abia aștept localele.

J: Alegerile europarlamentare s-au pierdut la nivel național. Pentru că a fost personajul principal Liviu Dragnea, împotriva căruia s-au coalizat toate forțele gen USR, PLUS, #Rezist și așa mai departe. Era cumva de așteptat că se va întâmpla așa. La europarlamentare nu e o miză, sau cel puțin așa percepe lumea. Acum, la prezidențiale, a fost surprinzător, pentru că acum a fost implicare, a fost campanie.

Se pare că PSD are nevoie de un suflu nou. Sau de schimbări majore. La noi încă se votează contra unei persoane, unei idei, unui partid și nu se votează pentru o idee a partidului pe care-l votez. Eu, de exemplu, nu bocesc mâine dacă iese USR cu 80% și face treabă. Dar asta mi-aș dori să văd: idei. Nu numai cu portavocea la statuie: „Hoții! Jos! Jos, Jos!”.

Eu am avut oameni care mi-au spus mie: „Da, ești om OK, dar du-te-n pula mea, că ești pesedist”. Asta nu înțeleg, oameni din Vaslui, prieteni, amici, care se uită chiorâș: „Ăsta-i de la PSD”. Da, frate! Dar ți-am luat pâinea din farfurie, ți-am luat berea de pe masă, ți-am luat țigara din pachet, ți-am făcut eu ție ceva, ți-am greșit cu ceva? Dacă ar fi toți pesediștii și toți useriștii ca mine și ca Dobriță, ar fi pace în țară.

C: De multe ori îl sun pe John când am nevoie. Pentru că e omul din Vaslui care știe lucruri. Îi zic: „Să știi că te-aș fi sunat oricum să ne vedem, să bem o bere, dar am nevoie acum”. Pentru că maică-mea și-a blocat cardul într-un bancomat și el știa pe cineva, era sâmbătă, trebuia să rezolvăm măcar să-l blocheze.

Atunci am ieșit, am zis că dau o ciorbă. Ne-am văzut, am mâncat o ciorbă, am stat de vorbă. Mereu pare că e „omul meu din teritoriu”. Și nu e așa.

J: Vasluiul e, în primul și-n primul rând, un oraș liniștit. Eu n-am nicio problemă să-mi las copilul de șase ani să se ducă la magazin să cumpere ceva, să coboare până la farmacie. Nu mi-e teamă că ar putea fi răpită de pe stradă sau chestiuni de genul ăsta.

Este un oraș cochet, îngrijit. Sunt activități care se pot face: copiii au posibilitatea să meargă la karate, la pian, la activități extrașcolare, la Palatul Copiilor. Ce lipsește? Dacă vrei să vezi o piesă de teatru, trebuie să te duci la Bârlad sau la Iași. Nu mai zic de operă, pentru care trebuie să te duci tot la Iași. Dar eu am trăit și-n Iași și mă duceam tot o dată pe an, cum o fac și-acum.

Din punctul meu de vedere, oportunități sunt. E mai dificil, să spunem, cu piața locurilor de muncă. Aici ai o instituție publică, o bancă, îți faci un business, dar cam asta-i ce-ți permite aria. Dacă ești un IT-ist valoros, n-ai ce să faci la Vaslui, n-ai unde să te duci decât la o instituție publică pe 4.000–5.000 de lei pe lună. Or știm foarte bine că se pot câștiga 5.000–6.000 de euro la Iași sau la București dacă ești profi în domeniu.

C: Sunt mai multe tipuri de oameni care au rămas în Vaslui. Sunt ăia care au avut viziune de business și-au rămas, ăia care au avut relații și-au rămas, ăia pe care i-a tras ceva înapoi și ăia care nicio secundă n-ar fi putut să plece de-acolo, pentru că n-au avut cu ce, n-au avut mijloace, nici educație, nici bani. Life happened, știi? Ăia sunt cei care au rămas. Pentru toți, toată admirația mea.

J: Îți spun cât se poate de exact câți au rămas în Vaslui, pentru că eu am organizat întâlnirile de 10 și 20 de ani de la terminarea liceului. Ca să iau exemplul clasei mele: din 34 de cetățeni, în momentul de față mai sunt vreo 7–8. În București sunt cel puțin 7–8. Restul în străinătate. Deci aș spune jumate în străinătate, jumate în Vaslui și București. Și mai e unul rătăcit la Iași, unul la Suceava, cum i-a mai dus viața, familia și cariera.

C: Am început să mă reîntorc la un moment dat la Vaslui și am început să mă văd cu John. Era cu vreun an înainte de revederea de 10 ani. Ce ne-a legat din nou a fost faptul că ne-am pus într-un context în care să ne întâlnim. Pentru că prietenia noastră în timp n-a fost niciodată pusă la vreo încercare, doar că pur și simplu am avut treabă.

J: Este exact ca și relația cu frate-miu. Mă văd cu frate-miu o dată la trei, patru, cinci luni, dar e frate-miu. Când ne vedem nimic nu mai contează. E bucuria aia nemărginită a revederii și nimic nu mai contează. „Hai, dă-i bătaie”.

La revederea cu foștii colegi, am avut întâlnirea la școală. Apoi era o pauză și seara la restaurant. Evident, toți s-au dus acasă să se aranjeze, să se schimbe, noi ne-am dus la restaurant, am stat împreună. Cât mai mult timp petrecut împreună, să nu pierzi o secundă, că o regreți după asta.

Locul nostru statuat din vremuri ancestrale e Hotelul Europa [acum Hotel Vaslui]. Și pentru că acolo am făcut banchetul, acolo am făcut întâlnirea de 10 ani, întâlnirea de 20 de ani de la terminarea liceului și are o conotație aparte locul respectiv. Și ne mai vedem la Phoenix, tot în centru, pentru că în tinerețile noastre tot zona aia o frecventam. Și au o ciorbă de burtă foarte bună.

Dobriță are un simț al umorului senzațional. Și este unul dintre puținii oameni pe care-i cunosc care s-a descurcat singur, pe propriile picioare. Nu l-a împins la școli înalte nici mămica, nici tăticul. Nu s-a născut în mașini cu mulți cai putere. E băiatul ambițios de la Vaslui care a știut ce vrea să facă în viață. Și el cocheta demult cu oratoria, care se leagă de domeniul publicității. Îi plăcea să se audă vorbind. Și admir familistul din el. 

C: John e foarte inteligent, fără să facă show off de chestia asta. E și street smart, ceea ce eu nu sunt. El a ținut legătura cu oamenii și a făcut-o în mod natural. Își găsește timp pentru oameni. John e cel mai vechi prieten pe care mi-l amintesc, după prietenul imaginar pe care l-am avut cu toții, probabil. Îmi amintesc ideea de prietenie și de prieteni prin el.

În cea mai mare parte a timpului ne tachinăm. John se ia de bucureșteni. La el e ironie, nu e frustrarea provincialului. Oamenii ajung să bage sub preș multe chestii nasoale de la Vaslui prin whataboutisme dintr-astea: „Dar voi la București, cu Firea?”. Ei, John nu face asta. Zice că Vasluiul e mai dulce, mai simplu, și e adevărat. Se ia de accentul meu.

Nu cred că ne-am schimbat fundamental. După două pahare de vin suntem toți moldoveni. E multă nostalgie când ne întâlnim și povestim despre chestii.

J: Un bărbat bun trebuie să știe să aibă un echilibru în toate. Să nu dea mai mult profesiei în detrimentul familiei. Ceea ce se întâmplă, vrând-nevrând, pentru că ducem o existență destul de axată pe latura materială. Ca să-ți faci familia fericită și mulțumită, trebuie să și prestezi în consecință. Și atunci, de multe ori pici în panta aia: stau, trag tare până la 8–9 seara, dar când ajungi acasă, restul dorm. Îmi place să cred că mi-am impus niște limite. Încerc să termin până la 4–5 și să las totul în ordine, și după aia petrec timp cu familia și prietenii. Se întâmplă să ne adunăm din ce în ce mai rar, pentru că intervine o comoditate, o oboseală. Aia e: preferi uneori să stai relaxat, întins în pat, decât să ieși la o paranghelie cu gașca. 

C: A fi un bărbat bun e o chestie ce ține de putere, dar e vorba de felul în care o folosești. Cred că un bărbat bun trebuie să fie feminist. Sunt căsătorit cu o feministă, sunt tată de fată și cumva mi se pare obligatoriu să fii feminist în 2020. Nu ai cum să ții decât cu fetele, pentru că am ținut atâta vreme cu băieții în istorie și n-am avut decât de suferit. 

Un bărbat bun trebuie să-și regleze singur niște chestii. Să înțeleagă să mai și înghită, să mai și tacă, să nu ia lucrurile în tragic. Eu am tendința să dramatizez și încerc să mă educ în sensul ăsta. Încerc să fiu sincer, ceea ce nu-mi iese tot timpul. Încerc să conving mai mult decât să zic „facem așa!”. Încerc să-mi înțeleg și să-mi accept slăbiciunile, nu să lupt cu ele neapărat.

Ești mai puțin bărbat dacă mergi la psiholog? Ești mai puțin bărbat dacă ești slab? Prima dată când m-am dus la terapie am avut un atac de panică. Începusem să vorbesc și a început să tremure patul cu mine. Avem mari probleme în a ne accepta. Nu se vorbește despre the becoming of a man în România, pentru că avem senzația că asta înseamnă de fapt să crești dintr-un băiat în bărbat. Că poți să zici „pula” tare pe stradă și să te dai la fete, poți să fumezi și să cumperi alcool.

Era un film rusesc din care lui taică-meu îi plăcea să citeze, cred că ironic, pentru că și el era cam ca mine. Un personaj zicea la un moment dat: „Bărbații nu plâng, bărbații se întristează”. Nu cred în asta, cred că important e să accepți că e bine să fii puternic pe interior și că din puterea aia e bine să dai bunătate mai departe. Sunt extrem de transparent cu fiică-mea tot timpul, pentru că I’m a father figure. Sunt primul bărbat din viața ei, primul bărbat pe care-l percepe. Și atunci încerc să-i ofer, cât de natural se poate, un model pentru omul pe care mi-aș dori să-l întâlnească.

J: La o întâlnire cu Claudiu, ne-am fotografiat cu fetele pe picior. Fetele s-au văzut pentru prima dată. Ca să vezi cum trece timpul: de la poza din clasa I împreună la tinerii rebeli din liceu, am ajuns acum cu fetele pe picior, la fel de tineri, dar cu responsabilități mai mari. La aproape 40 mă simt la fel de tânăr ca-n liceu. Și-mi place să cred că așa o să mă simt și peste 10, și peste 20 de ani. 

C: Mă simt ca la 25. Dacă te simți bine și nu-ți bați joc de tine, e o vârstă foarte propice pentru construit. E și presiunea asta pozitivă, că 40 is the new 20. Decalajul e însă mare, pentru că îți dai seama la un moment dat că nu mai poți. Să cazi lat la nouă și-un sfert seara are mult de-a face cu vârsta și cu felul în care refuzi să slow it down. Muncă, muncă, muncă până târziu, alergat în stânga, în dreapta, și la un moment dat îți dai seama că fizic nu mai duci.

Cred că ne și alintăm, pentru că 40 de ani nu-i o vârstă înaintată. Taică-meu a murit când eu aveam 15 ani, el avea 38 de ani, și mie mi se părea că-i un om bătrân. E o vârstă mai mică decât avem noi acum. Și sunt sigur că copiii noștri nu ne mai văd ca pe niște bătrâni. Mara zice că sunt un clovn.

J: Mie fiică-mea îmi zice că-s gras.

Mă uitam la niște amici de 50–60 de ani care sunt formați într-un anumit fel, așa a fost dintotdeauna, știu în continuare să joace o horă, să meargă într-o excursie la munte, la mare, într-un city break. Spre deosebire de 80–90% din cei de vârsta lor pe care-i vezi stând acasă, ieșiți la pensie, nu-ți ies nici măcar la piață, la un eveniment. Eu sper să țin calea cea bună.

C: Sunt un tip activ, uneori hiper-activ, într-un denial al vârstei complet. Nu mă văd ca pensionar.

J: Îmi doresc ca fata mea să fie omul ăla rațional, independent, să știe ce-și dorește de la viață. Pare că știe. E foarte hotărâtă în ceea ce face, foarte încăpățânată, alegerile și le justifică foarte bine. Nu m-aș băga în alegerile ei. Pentru că ea și acum discerne. A fost odată la karate, odată la handbal… Weekendurile sunt foarte clar stabilite. Spune: „Vreau la bunica săptămâna asta, iar în următoarea la cealaltă bunică”. Își știe traseul. Ce-mi doresc mie îi doresc și ei. Să fie sănătoasă, că restul se cumpără.

C: Mara e singurul motiv pentru care aș pleca din țară: să-i fie mai bine ei. E vorba de oameni și de un sistem care-s foarte greu de schimbat aici. Bine, idealizez acum plecatul, pentru că noi am fost plecați din țară, iar Mara era să se nască la Praga. Noi am plecat din țară când încă nu știam că Roxana e însărcinată și am stat șase luni acolo. Lucram la o agenție și acum aproape am uitat că mie nu mi-a plăcut. Îmi era inclusiv dor de țară, ceea ce sună foarte sforăitor, dar jur. Altfel n-aș pleca de-aici.

J: E menirea oricărui bărbat să fie tată. Te ponderează un pic, te liniștește, te motivează.

C: Nici nu-mi amintesc cum eram când nu eram tată. Vorbesc serios, e blurry. S-a întâmplat într-un moment în care viața mea s-a schimbat cu totul. După ce m-am recăsătorit, Mara a venit repede. Era o paradigmă cu totul nouă, de asta în momentul în care m-am făcut tată viața mea s-a rotunjit. Și sunt un tată din ăla acolo tot timpul. Mă mândresc cu asta. Sunt părintele-aventură.

[Soția mea] Roxana scrie mult, scrie acasă. În weekenduri ne împărțim: e o zi în care o las să scrie sau să facă ce vrea ea, iar eu mă urc cu Mara în mașină și mergem până la Sinaia sau mergem până la aeroport să ne uităm la avioane, după care mergem la un film. Apoi mergem în parc să ne vedem cu prietenii ei și așa mai departe.

Mă gândesc tot timpul la ce face și ce-o să facă în viitor. Mă învinovățesc că am făcut-o așa târziu. Aveam aproape 35 de ani. Nici n-aveam cum mai devreme, pentru că n-o cunoscusem pe maică-sa. Ar fi ajutat să mai fie niște ani, drept pentru care I want to stick around more tocmai ca să compensez cumva. 

I’m doing my best. Acum am familia pe care n-am crezut c-o s-o am vreodată, pentru că am crescut într-un context în care familia s-a destrămat repede. Suntem foarte buni prieteni eu cu Roxana. Suntem extrem de diferiți: ea e interiorizată, eu sunt un clovn. Ea e profundă, eu sunt superficial. Faptul că sunt in touch with myself vine după niște terapie și momente de însingurare. Dar, paradoxal sau nu, de-aici iese o relație foarte deschisă și liberă, în care ne lăsăm în pace.

Îmi amintesc că eram de destul de puțină vreme împreună, nu eram căsătoriți. Și am mers undeva la Sibiu. Era dimineață și ne-am dus undeva să luăm micul dejun la o terasă. Ne-am luat câte o cafea, eu aveam o Dilema, am deschis-o, și cred că am parcurs jumătate de revistă până să-mi dau seama că noi nu ne-am spus niciun cuvânt și că era OK. Dacă stai cu cineva într-o cameră fără să simți presiunea de a face ceva, e OK.

J: Eu sunt omul – și câteodată nu știu dacă e corect și fair play față de restul – care pune mai mult prietenia pe primul loc în detrimentul familiei. Eu așa am crescut, așa am fost format. Așa sunt eu. La fel și el. Și atunci dacă am vorbit că ne vedem, nu ne mai uităm în stânga și-n dreapta, că ai obligații… Ne-am văzut.

Mie de asta-mi pare rău, că eu când ajung în București nu pot să mă văd cu Claudiu. Pentru că să stabilești o întâlnire în București îți ia jumate de zi. Programează, fă, drege. Ia mașina, dacă te ține să te duci prin București cu mașina. Fă o oră, o oră jumate până te vezi cu omul. Bei o bere o oră, după aia faci o oră jumate până acasă. Asta mă disperă la capitala noastră.

La Vaslui e în felul următor: „Ce faci, Claudiu, ai ajuns la Vaslui? Ne vedem în zece minute la Europa”. „OK, eu ajung în cinci”. Și cu munca e la fel: faci cinci minute până la Judecătorie, încă cinci până la Tribunal, încă un minut pe jos până la Finanțe, încă cinci până la Poliție. Fă în București treaba asta: ai ajuns de la 9 la 11 la Curte, de la 11 la 12 la Tribunal, dacă mai vrei să faci ceva în ziua aia trebuie să te rogi la Doamne-Doamne.

C: Mie îmi lipsește Bucureștiul și o zi, dacă plec. Pur și simplu. Bine, și pentru că aici e familia mea, dar realmente mă simt bine aici. La Vaslui nu mă simt bine. M-am dus la Vaslui recent și orașul mi s-a părut gri, trist. Cea mai mare frică a mea e că o să mă ratez dintr-un motiv sau altul aici și o să ajung să trăiesc cu maică-mea la Vaslui. Ceea ce cumva e justificat. O mamă te va primi întotdeauna if you fuck up big time, dar nu e ce-ți dorești.

J: Când am venit în București prima dată și am mers la metrou, și trebuia să ajung nu știu unde, mă uitam în jur și-mi ziceam: „Să-mi bag picioarele, nu mă salut cu nimeni, nu mă opresc”. Era ceva ciudat, străin și neplăcut. Probabil și asta e o chestiune care ține de interiorul fiecăruia, de felul de-a fi.

Dacă ești un tip retras și de la început ai stat numai acasă, cu mama și cu tata, s-ar putea să-ți dorești să fugi la un moment dat. Eu nu am o dorință de a fugi. Pentru că rămân rădăcinile alea și nu poți să le tai.