Dincolo de adevăr

Am fost întotdeauna apropiată de mătușa mea, o femeie de 69 de ani, cu studii universitare, care își petrece serile la teatru sau citind în apartamentul din București în care trăiește de aproape 50 de ani. Cât m-am pregătit să dau admitere la facultate am locuit la ea, am împărțit deseori aceeași cameră în excursii la munte și mulți ani i-am spus „mama mea de la București”. Mi s-a părut normal să o adaug în lista de prieteni pe Facebook când și-a făcut cont, dar n-am fost niciodată atentă la ce posta.

Până la protestele împotriva Ordonanței 13 din ianuarie 2017. Eu am ieșit în stradă și știam bine de ce: protestam împotriva unui abuz de putere. Pe Facebook-ul ei însă, se vorbea despre oameni fără discernământ, manipulați de serviciile secrete.

Știam că nu suntem neapărat pe aceeași linie politică. Ea susține și votează candidați ai PSD, eu n-am făcut asta niciodată. După multe prânzuri gălăgioase în familia extinsă, am ajuns toți la concluzia că e mai bine să nu discutăm politică. Protejam așa legătura dintre noi. Apoi i-am văzut postările: articole care sugerau că serviciile secrete uneltesc un conflict între PSD și oponenții lor sau că strada era influențată de forțe străine. Uneori, le însoțea și cu un comentariu: „Cu ceva timp în urmă, am adresat întrebarea următoare: oare ce regizor talentat a reușit să realizeze jocul de lumini din Piața Victoriei?,… deși bănuiam. Acum am primit răspunsul”. Informațiile erau mai toate de pe site-uri de care eu nu auzisem niciodată.

După ce a întrebat-o pe mama din ce bani sunt finanțate proiectele creative la care lucrez – poate din SUA? –, mătușa mea m-a șters din lista ei de prieteni. Mi s-a părut uluitoare atitudinea ei, încât nu am vrut să aflu motivele exacte, iar relația dintre noi s-a răcit. Nu mi-a răspuns când i-am trimis un SMS de ziua ei și, de ziua mea, nu mi-a urat la mulți ani – ambele de neconceput până atunci.

Curiozitatea și părerea de rău m-au făcut să intru în continuare pe profilul ei, odată la câteva zile. Am descoperit o realitate plină de teorii care m-au nedumerit, printre care și tinerii care sunt „portavocea multinaționalelor și ambasadelor străine” și „susținători ai sistemului securist și totalitar”, proiectată prin surse ca sokant.ro, secretulcunoasterii.ro, romania9.info sau gandeste.org.

Știam că nu există un conflict direct, real, între noi. Dar am ajuns să mă întreb cum am mai putea vorbi, dacă în România mea tinerii ies în stradă pentru o justiție fermă, iar în România ei aceiași tineri sunt uneltele serviciilor secrete? În lumea mea, deschiderea către occident înseamnă schimb de idei și, în a ei, străinii ne cumpără și controlează țara. În a mea, imigranții sirieni reprezintă o criză umanitară, iar în a ei, un grup care îi amenință siguranța. Nu mai vedeam căi de împăcare.

Fake news. Sau fenomenul știrilor ne-știri

De când a devenit Donald Trump președintele Statelor Unite, am început să urmăresc cum termenul fake news câștigă în popularitate. În timp ce Trump acuza pe Twitter, odată la câteva zile, că presa tradițională publică știri false despre el, Facebook și Google promiteau că vor găsi soluții astfel încât fake news să nu se mai răspândească prin platformele lor, jurnaliștii scriau despre cum știrile false au intervenit în alegerile din SUA sau Brexit, iar Papa Francisc declara că propagarea de fake news e un păcat grav (el însuși fiind subiectul unei știri false din 2016, care spunea că susține candidatura lui Trump).

Inițial, citeam despre acest subiect fără să văd cum fake news ar putea avea un impact direct asupra mea, la fel cum nu asociam postările mătușii mele cu un fenomen mai larg. Sigur, votul oamenilor e influențat de ce citesc. Dar asta au făcut propaganda și presa partinică dintotdeauna, nu? Recent, însă, am început să mă întreb dacă fake news nu au și alte efecte, la nivel uman, pe lângă cele politice despre care vorbește toată lumea. Atunci când renunțăm cu totul la raportarea la adevăr sau când fiecare om are un adevăr diferit, ce se întâmplă cu relațiile dintre noi?

Cu această întrebare în minte, am vrut să aflu cum arată fenomenul știrilor false în România, care sunt cauzele lui, cine încearcă să găsească soluții și dacă reprezintă un motiv de îngrijorare.

Înainte de toate, am căutat să înțeleg ce înseamnă, de fapt, fake news. Așa că m-am dus să vorbesc cu Alina Bârgăoanu, decan al Facultății de Comunicare și Relații Publice din cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative (SNSPA). În ianuarie 2018, Comisia Europeană a format un grup de 39 de experți, al cărui scop a fost să elaboreze un set de măsuri împotriva fenomenului. Bârgăoanu, care predă cursul „Mass media și societatea” la SNSPA și a publicat două manuale despre mass-media și comunicare, a făcut parte din grupul care s-a ocupat de definirea termenului.

„Dacă am vorbi doar despre știri false, ar fi foarte ușor”, spune ea. „Am identifica știrile false și le-am contracara cu informații cât se poate de factuale. Dar sub denumirea de știri false se ascund și lucruri care sunt aproape adevărate sau aproape false, în dozaje destul de interesante, de 90% sau de 99%.”

Consultările, la care au participat atât cercetători și oameni din presă, cât și reprezentanți ai Facebook, Google și Twitter, au durat trei luni. În raportul rezultat, grupul recomandă înlocuirea termenului de fake news cu cel de „dezinformare digitală”, pentru că e mai cuprinzător. Dezinformarea digitală include știri de actualitate, precum și articole pseudoștiințifice, teorii ale conspirației, mesaje transmise prin WhatsApp sau conținut video care informează greșit intenționat. (De exemplu, un clip dat mai departe și de mătușa mea pe Facebook sugerează că imigranții ar fi vandalizat centrul istoric al Florenței. În realitate, grupul de bărbați protesta violent față de uciderea unui vânzător stradal de culoare de către un polițist italian.)

„Deci știrile false nu sunt în totalitate nici știri și nu sunt în totalitate nici false”, spune Bârgăoanu.

Știri false au existat, desigur, și înaintea erei digitale. În 1993, Evenimentul Zilei publica o știre sub titlul „Eveniment senzațional la Pașcani: O găină a născut doi pui vii”. Articolul povestea cum găina gospodinei Sevastița M. a născut doi pui vii, unul fără un picior și altul fără o aripă. Gospodina plănuia să taie găina și s-o pună la fiert, dar a decis să o cruțe pentru că a considerat miracolul un semn de la Dumnezeu. Știrea a rămas până azi în folclorul media românesc un exemplu de ce înseamnă o știre inventată.

Diferența dintre povestea găinii care a născut pui vii și fake news constă în amplitudinea propagării prin social media.

În trecut, o știre citită în ziar sau văzută la televizor era discutată acasă, cu familia, sau în grupul de prieteni și colegi. Atât. Acum, orice like, share sau comentariu crește șansele ca ea să ajungă la un nou cititor – sau să devină virală. Mai mult, știrea poate fi propagată și prin intermediul conturilor false, prin boți (conturi controlate de un software) sau cu ajutorul trollilor.

În plus, s-a schimbat direcția în care circulă informația. Nu mai căutăm noi știrile care ne interesează, ci vin ele direct la noi, în funcție de profilul nostru online. Dacă îmi apar în newsfeed și deschid de suficient de multe ori știri de pe un site – racnetulcarpatilor.com, de pildă –, atunci Facebook o să-mi afișeze tot mai multe știri similare. Cât timp primesc ce informații îmi doresc, într-un singur loc, economisesc timp și nu mai caut alte surse. Universul meu informațional se reduce.

Față de presa tradițională, fake news se desfășoară într-un ecosistem media care funcționează după cu totul alte reguli. Or, în acest nou ecosistem este extrem de ușor să publici orice tip de știre, fie ea adevărată sau falsă, iar rețelele sociale o vor distribui cu viteză și fără discriminare.
Pe Facebook, un articol de pe Adevărul arată la fel ca un articol publicat pe un site creat în urmă cu două zile, iar un tweetul unui bot arată ca tweetul unui om real.

Pentru Comisia Europeană, fake news reprezintă un motiv de îngrijorare prin puterea lor de a afecta rezultatele alegerilor și de a promova mișcări populiste, extremiste sau eurosceptice. Rezultatul referendumului pentru Brexit, alegerile din Italia – în care partidul populist Movimento 5 Stelle și partidul de extremă dreaptă La Lega au strâns cele mai multe voturi – sau alegerile din Ungaria – în care Viktor Orban a câștigat un nou mandat de prim-ministru prin mesaje anti-imigranți – arată că e o îngrijorare justificată. În raportul lor, grupul de experți recomandă cinci categorii de măsuri care ar trebui luate împreună, nu separat, ca lupta împotriva dezinformării să fie eficientă – de la dezvoltarea de programe de alfabetizare media (media literacy), până la susținerea cercetării despre fake news.

Dincolo de aceste măsuri la nivel UE, despre care încă nu se știe cum ar fi aplicate, gestionarea fake news pare să țină mai degrabă de fiecare. Și Bârgăoanu a spus-o, în încheierea interviului: „Cu acest fenomen amplu al dezinformării trebuie să ne luptăm singuri”.

Războiul pe calea algoritmilor

Ovidiu Mihalcea, un programator care se ocupă cu optimizarea căutărilor online pentru magazinul eMAG, a decis să se lupte cu fake news din România încă din 2016. Mihalcea are 32 de ani și, dacă n-ar fi fost salariile mici din presă, i-ar fi plăcut să facă jurnalism de investigație sau fotoreportaje. A participat la toate protestele majore din București și se consideră un om informat, mereu la curent cu ce se întâmplă în politica românească și internațională. Pe profilul lui de Facebook, care are la cover o imagine cu mulțimea de lumini din Piața Victoriei și hashtagul #RezistămÎmpreună, postează preponderent știri de pe digi24.ro,
pressone.ro, recorder.ro și tolo.ro.

Când a remarcat că în România apar site-uri noi, care publică zvonuri și conspirații, a început să le urmărească din curiozitate și pentru amuzament: „Ha ha ha, hi hi hi, au apărut site-urile astea dubioase, uite ce aberații publică”. La un moment dat însă, i s-a părut că „se cam îngroașă gluma”. Așa că și-a pus cunoștințele de programator în slujba dezvoltării unei extensii pentru Google Chrome, care să te atenționeze când citești știri false.

Pentru început, Mihalcea s-a folosit de verificasursa.ro, o platformă care împarte o serie de site-uri românești în categoriile „Atenție sporită” și „A se evita neapărat”. (Verificasursa.ro nu are informații despre creatorii listei sau date de contact. Le-am solicitat un interviu prin formularul de pe site, dar nu am primit niciun răspuns.) Pe lângă acestea, Mihalcea a mai adăugat câteva site-uri pe care nu le considera de încredere și a lansat extensia în decembrie 2016 sub numele „De necrezut – Oprim dezinformarea”. Odată instalată, dacă intrai pe unul dintre site-urile din listă sau dacă cineva posta un articol pe Facebook, îți sărea imediat în ochi un avertisment scris pe un banner roșu: „Acest site nu este o sursă sigură de informare”.

După câteva zile, HotNews a scris despre inițiativa lui Mihalcea: „Un IT-ist român a lansat un instrument de semnalare a surselor dubioase de informații de pe Internet”. În comentariile la articol majoritatea oamenilor l-au lăudat, dar unii au spus că „oengiștii ar trebui să-și vadă de lungul nasului” și că e doar o unealtă a „progresiștilor” care vor să cenzureze.

Demersul lui, prin alegerea site-urilor, a fost unul subiectiv și a atras critici. „Am făcut chestia asta și a luat super-amploare, chiar nu mă așteptam. Aveam discuții cu oameni de la diverse site-uri, care mă întrebau de ce e site-ul lor pe listă”, spune Mihalcea. Nu putea să le explice de ce. În urma mesajelor primite a scos unele site-uri din listă și a schimbat avertismentul în ceva mai puțin categoric: „Pare de necrezut? Verifică informația și din alte surse”.

Apoi, Mihalcea a devenit el însuși subiect de știri pe site-urile vizate. La începutul lui 2017, extranews.ro a scris că a fost racolat de mafie, bugetul.ro sugera că el este, de fapt, cel care manipulează, iar activenews.ro îl amenința cu un proces pentru că „a realizat această extensie mizerabilă”. Cititorii erau încurajați la final să îi scrie direct, pentru a-i „explica de ce se face vinovat de încălcarea dreptului la liberă exprimare”. (Mihalcea spune că a primit mesaje de la cititori, dar că nu l-au speriat – le-a ignorat și șters.)

Însă, din acel moment, a început să se gândească mai serios la cum ar putea câștiga lupta cu fake news. „Dacă până atunci nu apucasem să citesc ca lumea pe tema asta, m-am apucat să tot citesc. Mi-am dat seama că trebuie să fac o chestie cât mai obiectivă, cât mai data driven, fără inputul meu.” O soluție în care nu un om spune ce e fake news și ce nu, ci un algoritm.

M-am întrebat dacă site-uri ca cele din extensia lui Mihalcea s-ar fi bucurat de aceeași popularitate în urmă cu 10 ani, când ziarele încă erau principala sursă de informare pentru cititori. Partizanatul politic din ce în ce mai evident în presă, condamnarea unor proprietari de trusturi ca Sorin Ovidiu Vântu sau Dan Voiculescu, mutarea publicității în online care a dus la o lipsă de resurse financiare și a împins publicațiile spre jurnalism de slabă calitate în goana după click-uri sunt doar câțiva dintre factorii care au dus la scăderea încrederii românilor în sursele tradiționale de știri.

În martie 2018, Comisia Europeană a publicat un studiu de tip eurobarometru despre fake news și dezinformare online, iar încrederea noastră în presa scrisă (ziare și reviste) ne așază pe ultimele locuri printre țările din Uniunea Europeană. Doar 9% dintre români declară că au încredere totală în presa scrisă și 36% că tind să aibă încredere. În schimb, nivelul de încredere în știrile accesate prin intermediul social media ne pune pe primul loc: 6% au încredere totală și 53% tind să aibă încredere.

M-am întâlnit cu Mihalcea într-o seară, după serviciu, ca să-mi arate cum funcționează rubrika.ro, agregatorul de știri la care lucrează de un an și pe care îl consideră o posibilă soluție la dezinformarea din online-ul românesc. Dacă extensia „De necrezut” a pornit aproape dintr-o joacă, munca la Rubrika îi ocupă, în medie, opt ore pe săptămână.

Pe Rubrika, un site care la prima vedere va arăta ca o revistă a presei online, oamenii vor găsi, pe lângă titlul unei știri și site-ul sursă, și câteva informații de context: ce alte site-uri au publicat știri despre același subiect, când au fost publicate și ce pagini de Facebook au distribuit știrea și de câte ori. Adunând numărul fanilor de pe paginile care au răspândit-o, site-ul mai calculează și un reach potențial, adică la câți oameni s-ar putea să fi ajuns știrea.

Mihalcea spune că își dorește ca „oamenii să intre pe Rubrika și să citească știri din surse de încredere, oferind și o diversitate de site-uri. Tu poate ai o afinitate pentru europafm.ro, poți să citești aceeași știre de acolo”. Este conștient că, atunci când îl va lansa, site-ul său va fi folosit de o parte mică a populației și că nu va schimba convingeri, dar speră că accesul la mai multe informații îi va face pe cititori să gândească critic.

Pe lângă știrile din surse de încredere, pe Rubrika va exista și o categorie specială de articole pe care Mihalcea se gândește s-o numească „Ieși din bula ta”. Această categorie va afișa cele mai răspândite știri din surse care nu sunt considerate de încredere.

„Îmi doresc să fie un tool care să te ajute să vezi ce e cu știrea aia, fie și prin simplul fapt că vezi că de fapt ea e de acum doi ani”, spune el. De exemplu, o știre de pe racnetulcarpatilor.com, care spune în 29 martie 2018 că UE va obliga România să-și ardă toate viile a fost, de fapt, publicată prima dată, cuvânt cu cuvânt, pe glasul-moldovei.blogspot.com în urmă cu trei ani.

Pe Rubrika, m-a surprins să observ că, în timp ce la surse de încredere erau afișate multe știri pe teme politice, la surse de neîncredere apăreau mai mult articole senzaționaliste: plante și uleiuri care distrug celulele canceroase, icoane sau rugăciuni făcătoare de minuni și multe titluri care promovează geniul românilor dar și, paradoxal, le critică indiferența: „Fetița genială din România care a uimit lumea! Reprezentanții NASA i-au făcut prima ofertă! Dar românii nu dau doi bani pe asemenea informații…”.

Dar cine și cum stabilește că o sursă este de încredere? Pentru
Rubrika, Mihalcea a dezvoltat un algoritm care are la bază MozTrust, un tool gratuit care calculează un scor între 0 și 10 pentru fiecare site, în funcție de vechime și de numărul de referințe de pe alte site-uri credibile – instituții guvernamentale, universități, enciclopedii online etc. digi24.ro, de exemplu, are un scor de 6,9, în timp ce cuochiipetine.ro are doar 2,5
(decatorevista.ro are 4,8). Pe prima pagină Rubrika, ar trebui să apară doar site-urile cu un scor peste șase. Pentru agregarea paginilor, a folosit alt tool, Crowd Tangle, care îți arată pe ce pagini de Facebook a fost publicat un articol. Toți acești algoritmi individuali, plus alții, au fost introduși de Mihalcea în programarea site-ului.

În prezent, Rubrika analizează peste 1.000 de site-uri românești – cel mai vechi, creat în 1995 și cel mai nou, în ziua în care m-am văzut cu Mihalcea – și 1.500 de pagini de Facebook. De marea lor majoritate, cum ar fi uti24.ro, apreciazasidistribuie.com, rnewsro.com, nu mai auzisem până atunci.

Am plecat de la întâlnirea cu Mihalcea fără să fi înțeles complet cum funcționează algoritmii puși în mișcare de el și cu o senzație puternică de panică generată de volumul de informații de toate tipurile care există pe internet. Informații care pot influența felul în care votăm, în care înțelegem medicina și științele, în care îi înțelegem pe cei diferiți de noi. Mi-am dat seama că fake news nu reprezintă o problemă de calitate a informației, ci de cantitate.

Așadar, presupunând că reușești să stabilești că un site nu este de încredere, degeaba îl marchezi, pentru că peste noapte pot apărea alte cinci site-uri cu aceleași articole. Și există motive ca ele să se multiplice.

Miza știrilor false, poate mai mult decât intenția de a influența opinia publică, pare a fi profitul. Serviciile de publicitate ca Google AdSense sau Facebook Audience Network funcționează similar: în funcție de profilul tău digital, îți afișează reclame în cadrul site-urilor pe care le vizitezi. Să spunem că ai căutat recent pe Google biciclete second-hand, iar peste câteva zile îți atrage atenția o știre care îți promite o revelație scandaloasă sau cum să devii mai sănătos în 10 pași. Chiar dacă nu crezi știrea citită, sunt șanse mari să dai click pe o reclamă la biciclete afișată pe acel site. Click-ul tău i-a adus site-ului bani.

Fake news pot fi așadar o afacere cât se poate de profitabilă. În Veles, un oraș din Macedonia cu puține oferte de slujbe, tinerii au făcut zeci de mii de dolari publicând știri false în timpul alegerilor prezidențiale din Statele Unite. Atât Facebook, cât și Google spun că lucrează în prezent la înlăturarea reclamelor care ajung prin serviciile lor pe site-uri de fake news.

La începuturile internetului, toată lumea credea că accesul la mai multă informație ne va face, automat, mai bine documentați. Însă atunci când ești depășit de volumul de informație, cum se întâmplă în zilele noastre, ai nevoie de ajutor în filtrarea ei. Facebook și Google, prin algoritmii lor, fac ordine în ce ajunge la noi și ne prezintă totul într-un ambalaj ușor de înțeles. Oricât am spune că ne dorim transparență în felul în care funcționează, câți dintre noi ar înțelege codul de programare? Orice platformă sau rețea socială este ca o cutie neagră pe care nu suntem pregătiți să o deschidem.

Urmărind cum evoluează Rubrika (site-ul este momentan în variantă beta de testare), am observat că unele site-uri – antena3.ro, romaniatv.net, realitatea.net, b1.ro – lipsesc complet. În schimb, printre surse de încredere au început să apară recorder.ro și g4media.ro, site-uri noi despre care Mihalcea mi-a spus că vor aduna scorul necesar în timp. L-am întrebat de ce. Mi-a răspuns: „Pentru că informarea corectă e principiul după care m-am ghidat de la bun început, pe lângă MozTrust am adăugat și alte criterii în stabilirea unor surse de încredere – deopotrivă obiective și subiective. Am făcut asta pentru că vreau ca lista de știri de pe Rubrika.ro să fie una credibilă, alcătuită doar din surse de știri recunoscute la nivel general.” Sau din surse pe care el le recunoaște ca fiind de încredere. Eu sunt de acord cu el, dar știu că mătușa mea – sau chiar și a ta – n-ar fi de aceeași părere.

Până la urmă, algoritmii ne-au adus în situația în care ne aflăm, pentru că problemele au început să apară în momentul în care platforme construite să ne livreze poze cu prieteni în vacanță și cu pisici au început să ne livreze și moduri de a gândi. Or, cel puțin deocamdată, algoritmii nu percep nuanțele pe care le înțelegem noi. Așa că și marile rețele sociale ca Facebook, prin programatorii și editorii pe care îi angajează, la fel ca Rubrika, la scară mică, implică decizii luate de oameni. Iar oamenii, de bine, de rău, nu sunt niciodată obiectivi.

Educația: o strategie

Odată cu răspândirea fake news, un alt concept a devenit la fel de relevant: media literacy, sau educația media. În România, Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) a dezvoltat programul „Predau educație media!”, în care profesori care predau discipline umaniste (limba română, engleză, franceză, istorie, științe sociale) învață cum să integreze natural elemente de educație media în lecțiile lor. Programul durează trei ani și urmărește să-i ajute pe elevi să înțeleagă rolul media în societate, să distingă informația de propagandă și să folosească responsabil social media.

Unul dintre profesorii participanți este Anamaria Ghiban, care are 39 de ani și de 15 predă limba și literatura română la Liceul Teoretic de Informatică „Grigore Moisil” din Iași. Ghiban spune că până la cursurile CJI nu știa foarte clar ce înseamnă educație media. În prima etapă, o școală de vară intensivă, profesorii au făcut de la exerciții de identificare a mijloacelor prin care atrag spoturile publicitare – Ghiban își amintește o reclamă TV cu pisici la care mai întâi au ascultat doar sunetul și nu și-au dat seama că e o campanie anti-fumat –, până la exerciții de scriere de știri.

Când a trebuit să redacteze o știre despre un camion cu pui care s-a răsturnat într-o intersecție, Ghiban a observat că toți profesorii au avut impulsul de a crea știri senzaționaliste. „Tendința de a tabloidiza vine și din faptul că asta vedem în jur: la TV, pe net. Titluri șocante și adesea înșelătoare”, spune ea. „Probabil că undeva, în subconștient, avem tendința să reacționăm la așa ceva.”

Ghiban introduce exerciții de educație media în orele ei de aproape un an. La clasa a X-a, când a predat basmul Povestea lui Harap-Alb, i-a provocat pe elevi să-și imagineze cum ar arăta profilul de Facebook al fiecărui personaj. Nu doar că le-a plăcut, dar au citit mai cu atenție textul, căutând trăsături și citate. Profilul lui Flămânzilă Flămânzescu, de exemplu, are ca motto în viață „Trăiesc ca să mănânc, nu mănânc ca să trăiesc!”, a absolvit Facultatea de Inginerie Alimentară și lucrează ca adjuvant la Povestea lui Harap-Alb.

„Mie asta mi-a dat ocazia să discut cu ei despre ce înseamnă să ai un profil fals pe Facebook, care sunt implicațiile. Pentru că, da, noi ne-am jucat aici și am făcut asta unor personaje de ficțiune, dar uite ce s-ar putea întâmpla.” Le-a oferit exemplul Aminei, o bloggeriță siriană gay, despre care s-a spus că ar fi fost răpită în 2011, zvonul trezind reacții în rândul comunităților activiste. S-a dovedit că Amina era americanul Tom MacMaster, stabilit în UK, și toată povestea a fost o farsă. Similar, la O scrisoare pierdută, Ghiban a pus elevii să creeze meme-uri cu cei doi candidați, Nae Cațavencu și Tache Farfuridi, după care să spună pe cine ar vota dacă ar avea drept de vot. „Când fac exerciții de genul ăsta îi aduc în zona lor de confort și se regăsesc, sunt situații pe care le văd în viața de zi cu zi.”

Ghiban spune că scopul mai mare al exercițiilor de educație media este să dezvolte gândirea critică a elevilor, astfel încât să nu se lase influențați nici de familie, nici de colegi sau de anturaj. „Îți dai seama că un tânăr nu are formate abilitățile astea și va ajunge la un moment dat, într-un context oarecare, să se izbească de lucruri pe care să nu le înțeleagă, să fie manipulat, să-și formeze niște opinii politice greșite sau despre spiritul civic.”

Pe lângă programul pentru profesori, CJI organizează deja din 1998 și cursuri pentru elevi. Ioana Avădani, directorul executiv al centrului, a observat că în ultimul timp aceștia sunt mai bine informați, dar și mai prost informați. Sunt la curent cu ce se întâmplă în jurul lor, dar nu au obiceiul de a verifica sursele de informații. „În momentul în care îi întrebi: «De unde știi?», răspunsul este: «De pe net». Când îi întrebi de unde de pe net, începe așa, o ceață.”

De asemenea, Avădani a remarcat sentimente părtinitoare în rândul copiilor, ca cel anti-maghiar, mai ales în zone care n-au niciun fel de contact cu populația maghiară, cum ar fi orașul Botoșani. „În general, ungurii trebuie să fie urâți, fără să știe de ce. Dacă încerci să sapi puțin la rădăcină, o să-ți spună că vor să ne ia Ardealul. Cu Constituția în mână le demonstrezi că Ardealul nu poate să fie luat cu forța de către nimeni în afara unei intervenții militare și abia atunci îi vezi cum cad un pic pe gânduri.” Avădani crede că sarcina noastră, a tuturor, este să înțelegem cum și de unde își formează copiii astfel de convingeri și să încercăm să le oferim informații factuale.

Educația media, ca metodă de dezvoltare a gândirii critice, este o soluție pe termen lung. Dar sunt puține programele ca cel de la CJI, ajung la un număr redus de elevi și aproape ignoră adulții care sunt obișnuiți ca presa să le spună ce să creadă.

„Una dintre constatările pe care le-am avut privind retrospectiv e că noi, CJI inclusiv, am încercat să promovăm un model de jurnalism bazat pe fapte într-o cultură a jurnalismului bazat pe opinii”, spune Avădani. Înainte de ^,89, românii au fost obișnuiți zeci de ani să înțeleagă realitatea fie prin filtrul propagandei partidului comunist, fie prin cel al disidenței de la Radio Europa Liberă. „Țin minte că la un moment dat, pe vremea în care încă mai eram jurnalist, mi-a scris un cititor: «Bine, bine, dar mie să-mi spui cine are dreptate și cine nu».” (Articolul analiza complexitatea războiului din Kosovo.) „Cam asta este așteptarea publicului de la presa din România, pe care a văzut-o drept acea autoritate epistemică, spre care te îndrepți să-ți spună cine are dreptate și cine nu.”

Verificarea informațiilor: un demers migălos și deloc sexy

Dacă rolul presei este să spună cine are dreptate și cine nu, cât cântăresc informațiile care pot fi verificate, atunci când ne formăm o opinie? Ca să aflu răspunsul la această întrebare, m-am dus la sediul Funky Citizens, un ONG care promovează implicarea civică. Unul dintre proiectele Funky este factual.ro, un site pe care sunt verificate afirmațiile politicienilor români (doar Europa FM mai are o inițiativă similară).

Cosmin Pojoranu, unul dintre fondatorii proiectului, mi-a explicat procesul de verificare al Factual. În primul rând, nu orice lucru pe care îl spune un politician poate fi verificat, pentru că trebuie să poată fi raportat la statistici și date concrete. Dacă o afirmație poate fi verificată, cum ar fi declarația ministrului Justiției, Tudorel Toader, cum că numărul deținuților din penitenciarele din România se află pe un trend descendent, apelează la un expert care îi îndrumă spre datele relevante. În acest caz, au apelat la Niki Andreescu, directoarea APADOR-CH, un ONG dedicat protecției drepturilor omului. Andreescu le-a explicat că depinde cum măsori numărul deținuților, pentru că Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) măsoară într-un fel, iar Administrația Națională a Penitenciarelor (ANP), în alt fel. „Rar o să ai un răspuns foarte clear cut”, spune Pojoranu.După verificare, o explică într-un limbaj prietenos pentru cititor, fără prea multe tehnicități. Înainte de publicare, textul mai trece prin mâna unui editor care nu știe nimic despre afirmația verificată și care are rolul de revizor. La publicare, afirmația este pusă în context – unde a fost spusă și de ce – și primește valoarea: adevărat, fals, parțial adevărat, parțial fals sau imposibil de verificat. (În cazul ministrului Justiției, au decis pentru măsurătoarea ANP și afirmația a primit adevărat.)

Verificarea unei afirmații poate să le ia și câteva zile, timp în care efectele ei s-au produs, pentru că s-a răspândit în social media. „Asta e drama”, spune Pojoranu, „că durează prea mult pentru epoca noastră super rapidă”.

Chiar dacă încearcă să fie neutri în alegerea politicienilor ale căror afirmații le verifică, majoritatea celor verificate sunt de la PSD. Motivul, spune Pojoranu, este că oamenii de la guvernare vor da întotdeauna cele mai multe declarații. „Pe de altă parte, este foarte greu să rămâi nepartizan în aceste vremuri în care toată lumea pare să take sides. Nu mai există moderație și tonuri de gri, totul e alb și negru.”

Mai mult, și publicul la care ajung verificările lor tinde să fie dintr-o anumită tabără. Pojoranu a observat că fanii Factual sunt mai mult din zona #rezist, pentru că se strâng mai puține like-uri și share-uri atunci când Liviu Dragnea spune ceva adevărat sau un membru USR, ceva fals. Cei de la Factual se gândesc constant la modalități de inovare a mijloacelor prin care verificările ar putea ajunge și la alți oameni. Însă e suficient, într-un univers media în care adevărul nu pare să mai conteze?

„Noi vrem să impunem metoda asta de a gândi pe facts și nu pe păreri preluate. De multe ori simțim că ducem o luptă pierdută, pentru că who the hell cares about facts?”, spune Pojoranu. „Avem și apetența asta pentru incredibil și pentru povești. De multe ori, adevărul e plictisitor și ne-sexy. Și atunci, cum concurezi cu treaba asta?”.

Tabere, bule, camere de ecou

Faptele nu par să mai conteze, pentru că fake news nu ne îmbogățesc atât cu informații sau idei noi, cât se mulează pe convingeri și întăresc stereotipuri deja existente. Dacă în anii de început ai social media credeam că rețelele sociale vor contribui la un pluralism al ideilor și vor asigura o conectivitate între oameni cu opinii diferite, din toate colțurile lumii, ultimii ani ne-au arătat că nu fac decât să producă „bule”, în care ne retragem pentru a ne fi confirmate opiniile.

Platforma de știri la care lucrează Ovidiu Mihalcea mi-a deschis ușa către un univers online despre care nu știam cum arată. Rar ajung în news feedul meu site-uri ca alternativenews.ro, magnanews.ro sau sokant.ro. Am vrut să văd mai mult din acest univers și cum poți ajunge să privești realitatea dacă citești preponderent astfel de știri. Mi-a luat doar câteva minute să-mi creez un profil fals de Facebook. Am căutat pe Google Images o poză cu o doamnă de 60 de ani, am pus o poză cu flori la cover, am dat share la câteva articole despre grădinărit și-a fost suficient ca să trec drept o persoană reală.

Inițial, am vrut doar să urmăresc paginile câtorva site-uri, după care mi-am amintit ce mi-a spus Mihalcea: grupurile private de Facebook sunt un „no man^,s land al internetului”, în care nu știm ce se întâmplă. Le-am căutat după câteva cuvinte cheie – rezist, justiție, români sau România –, fără să știu exact ce vreau să găsesc. Din postare în postare, am ajuns pe grupuri cu nume destul de creative, ca „Râzând biciuim moravurile” sau „Partidul dezamăgiților”.

Prin felul selectiv în care funcționează aceste grupuri private – a trebuit să răspund fie că sunt pro-rezist, fie anti-rezist, ca să fiu admisă pe două dintre ele –, în aceste enclave nu pare să fie loc pentru dezbatere. Oricine exprimă o părere care contrazice opinia generală este imediat atacat. Câștigă cine strigă mai tare, nu cine aduce cele mai bune argumente. În general, postările vin de la aceiași oameni – administratorii grupurilor sau conturi vădit false (uneori cu nume de străini) –, care postează de câteva ori pe zi. Asta nu înseamnă însă că nu trezesc reacții cât se poate de reale.

Iată câteva exemple (am decis să nu intervin asupra ortografiei și punctuației). Pe un grup care se numește „DESTEPTAREA ROMANI , PANA NU E PREA TARZIU !!!” și care are 26.630 de membri, am văzut postată o poză care arăta un marș cu câteva zeci de oameni cu steagul Ungariei. Nu era explicat de unde e poza și care e motivul marșului, era doar însoțită de următorul text: „IN ROMANIA FLUTURA UN SINGUR STEAG. DISTRIBUIE DACA SI TIE TI SE FALFAIE DE MARSUL SECUILOR”. Poza fusese postată pe 17 ianuarie 2018. Am dat click pe ea și am ajuns pe profilul unei persoane care în 9 septembrie 2015 o însoțise de următorul mesaj: „Nu am nimic cu voi unguri,dar nu uitati ca traiti pe pământ romanesc,trebuie sa vorbiti românește si sa va adaptați condițiilor noastre indiferent ce idei preconcepute aveti,suntem majoritari deci,traiti in Romania sunteti romani,si vorbiti românește!! Sa vedem cati îs de acord cu mine?!”. Poza strânsese până acum 2.192 de share-uri și 1.600 de like-uri. Câteva dintre zecile de comentarii pe care le-a generat pe grup: „Javrelor va imbatati cu apa ROMANIA are un singur steag ,celor ce nu le convin sa plece”, „Astia nu sunt unguri, sunt bozgori spurcati si trebuie numaidecat mitraliati !”, „Eu ia-si inpusca pe acesti oameni care vor sa faca rau in tara noastra Romania!”.

Nu este un caz singular. Pe grupul „Opinia publica”, cu 67.000 de membri, pe 17 mai 2018 era postat un articol de pe alternativenews.ro: „Românii, TERORIZAȚI de UNGURI în ȚARA LOR! Se estimează că până în 2021 vor mai rămâne doar 29.000 de români în județ”. M-am întrebat câți dintre cei care au comentat au trecut de titlul senzaționalist. Pentru că articolul este doar un exemplu de jurnalism părtinitor: se baza pe opinia unui politician, comparația se făcea cu numărul de români din Harghita la recensământul din 1992 (48.948 de români). Datele nu erau puse într-un context economic, așa că nu aflam câți dintre aceștia au plecat să muncească în străinătate, sau cu cât a scăzut și populația maghiară din același județ. Cu toate acestea, pe grup, articolul a strâns zeci de comentarii instigatoare la ură.

Am mai întâlnit postări antisemite, rasiste, anti-vaccinuri, anti-imigranți, împotriva „asistaților social”, a „tinerilor frumoși și liberi” sau a bătrânilor care votează pentru o pungă de zahăr, multe dintre ele însoțite de meme-uri, articole și clipuri video părtinitoare. Iar atacurile politice sunt din toate direcțiile: Iohannis e un nazist, Dragnea e un mafiot, Cioloș este marioneta lui Soros, Dăncilă e o tută și, din când în când, se mai rătăcește cineva care îl regretă pe Ceaușescu și care e insultat de toată lumea. Grupurile mi s-au părut incubatorul ideal de cultivare și amplificare a unora dintre cele mai toxice impulsuri umane. Și este naiv să credem că reacțiile și zvonurile care circulă în mediul digital nu pot avea consecințe în cel real.

În 2016, spre sfârșitul alegerilor din Statele Unite, pe forumurile 4chan și Reddit a început să circule o teorie care spunea că Hillary Clinton și Partidul Democrat controlează o rețea de trafic de minori prin intermediul unui lanț de pizzerii numit Comet Ping Pong. Se zvonea că expresia cheese pizza este un cod pentru pornografie infantilă. Teoria s-a răspândit prin Twitter și a fost rapid preluată de site-uri de fake news americane, ca Infowars și Vigilant Citizen. Membrii comunității Reddit de pe canalul r/The_Donald (unde se strângeau susținătorii lui Donald Trump) au creat canalul /r/pizzagate, pentru a discuta despre conspirație. La două săptămâni după ce canalul a fost închis de Reddit, un bărbat de 28 de ani a tras cu o armă cu foc automat în pizzeria din Washington. Când a fost întrebat de ce a făcut-o, a spus că a vrut să „investigheze pe cont propriu” teoria, fiind convins că subsolul pizzeriei este plin de copii răpiți. Comet Ping Pong nu are subsol. Din fericire, nimeni nu a fost rănit.

Pizzagate nu este un incident izolat. În Sri Lanka, știri false care spuneau că populația musulmană are un plan pentru eradicarea celei budiste au dus la arderea unei moschei și la linșaje publice. Similar, confruntări violente au avut loc și în Indonezia, India și Mexic. Toate provocate de zvonuri răspândite prin rețele sociale. Pentru că fake news, prin felul în care se folosesc de stereotipuri și generalizări, dezbracă oamenii de trăsăturile lor umane.

Doar oameni suntem

Andrei Miu este profesor și cercetător în domeniul neuroștiințelor la Facultatea de Psihologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj, unde studiază emoțiile și efectele pe care le au asupra comportamentului oamenilor. L-am rugat să-mi explice ce anume din natura noastră umană ne face atât de ușor manipulabili de informațiile pe care le întâlnim în mediul online.

Miu spune că trebuie să ne amintim că motivul principal pentru care intrăm pe social media este acela de a ne relaxa și că este o activitate de timp liber, prin care nu ne dorim să creștem efortul de gândire. Asta înseamnă că, atunci când ajung la noi în news feed informații despre lucruri din domenii cu care nu suntem familiari, nu ne interesează atât de mult să căutăm articole sau cărți despre ele. Citim superficial titluri, ni se pare că am aflat ceva nou și mergem mai departe cu iluzia că am înțeles. Nu vrem să ne apucăm să le verificăm, pentru că asta necesită timp și zilele noastre sunt și-așa aglomerate. Așa că ne continuăm viața cu resturi de informații nevalidate, despre medicină sau politică, pentru că nu ne costă foarte mult să citim pe diagonală niște știri care ne ajung sub nas. Și, cel mai probabil, ne vor rămâne în minte acele informații care se repetă.

Peste această stare mentală de relaxare cu care intrăm pe social media se pot suprapune o serie de deformări cognitive (cognitive biases) pe care le avem ca oameni. Una dintre ele este distorsiunea de confirmare a propriilor convingeri (confirmation bias), adică tendința oamenilor de a crede lucruri care corespund așteptărilor sau convingerilor lor. În avalanșa de informații din online, ne vom opri asupra acelor știri sau informații care confirmă o părere pe care deja o avem despre lume.

O altă deformare cognitivă ne face să acordăm atenție lucrurilor care ne trezesc emoții printr-un mesaj foarte scurt. Titluri care includ cuvinte la care reacționăm emoțional automat, cum ar fi „tragedie”, „teroare”, „panică” etc. În plus, oamenii suferă și de negativity bias, adică emoțiile negative ne influențează mai mult decât cele pozitive. Iar dintre toate emoțiile negative, furia este cea care ne pregătește pentru confruntare. Altă deformare cognitivă care ar putea avea un rol în sensibilitatea noastră în fața fake news este authority bias: tendința de a da mai multă credibilitate unei informații care invocă sau citează o autoritate – instituții ale statului, politicieni, „cercetători britanici” sau persoane publice ale căror opinii sunt validate de un număr mare de oameni (așa-numiții influencers).

L-am întrebat pe profesorul Miu dacă putem face ceva pentru a ne schimba convingerile și mi-a explicat cum funcționează mecanismele psihologice și neurofiziologice prin care se face această schimbare.

Practic, odată ce am învățat o informație nouă, din experiența proprie sau din ce am citit, cum ar fi că klingonienii (o rasă din serialul Star Trek pe care o voi folosi ca exemplu) sunt violenți, ea se transformă într-o amintire, care va fi consolidată în memoria de lungă durată. Când citim ceva care contrazice ce știm, cum ar fi că klingonienii sunt o rasă primitoare sau că răspund violent doar când sunt atacați, trebuie mai întâi să ne amintim ce știm despre klingonieni, apoi să modificăm conținutul amintirii – printr-un proces care se numește inhibiție cognitivă – și s-o retrimitem, astfel schimbată, înapoi în memoria de lungă durată, pentru a fi consolidată. Capacitatea de a modifica o amintire diferă de la un om la altul. Dacă, în plus, informația ne trezește emoții puternice – de frică ne-am ferit, toată viața, de klingonieni pe stradă – și o percepem ca fiind importantă pentru noi – spunem des că noi nu suntem ca klingonienii –, ca să o corectăm trebuie să trecem și printr-un proces de reevaluare a emoțiilor. Această capacitate de a ne modela emoțiile este, la rândul ei, variabilă. Există studii care arată că informațiile care ne produc emoții sunt mult mai greu de schimbat decât cele care ne lasă neutri emoțional.

Pe scurt, pentru a schimba o convingere, totul trebuie să pornească din noi, să fim motivați și dispuși să depunem efortul necesar. Schimbarea nu se poate face cu forța; de aceea războiul comentariilor din social media nu duce, în general, nicăieri.

Toți oamenii cu care am vorbit mi-au spus că cea mai bună armă împotriva fake news este gândirea critică. Dar și gândirea critică, oricât de riguros o aplicăm, are limitele ei, pentru că toți avem vulnerabilități de cunoștințe.

Pe 17 aprilie 2018, Olivia Steer – personalitate TV care militează împotriva vaccinării și promovează remediile naturiste în tratarea unor boli grave – a postat pe pagina ei de Facebook următorul status: „Un studiu clinic arată că o dietă preponderent vegană suprimă creșterea a trei tipuri de cancer de sân în două săptămâni”. Într-un comentariu la postare a inclus și linkul pentru studiu.

Recunosc, nu stau niciodată să verific afirmațiile Oliviei Steer, le bag automat în categoria: pseudoștiință. Așa că m-a surprins că linkul venea de pe PubMed, o bază de date internațională pentru articole științifice și medicale, susținută de National Library of Medicine și National Institutes of Health din SUA. Văzând că sursa studiului este una credibilă, am încercat să înțeleg rezumatul disponibil gratuit. Era plin de indicatori și termeni medicali. N-aș fi știut să spun dacă afirmația este adevărată sau nu. L-am rugat pe soțul meu, medic chirurg, să-mi explice. Doar așa am aflat că studiul, de fapt, spune că o dietă bogată în fibre și săracă în grăsimi, combinată cu exerciții fizice, reduce factorii de risc de cancer la sân la femeile obeze, aflate la menopauză. Nu suprimă creșterea cancerului în două săptămâni, așa cum spunea statusul, pentru că femeile din studiu, în primul rând, nu aveau cancer.

Am decis să continui experimentul cu altă postare: „Tămâia are proprietăți anti-tumorale în multiple forme de cancer uman: meningiom, leucemie, ciroză [n.r. ciroza nu e cancer], fibrosarcom și de colon”. Această postare a fost folosită ca argument împotriva lui Steer, când a fost premiată în cadrul unui eveniment care promova femeile din sănătate. Inclusiv câțiva prieteni din bula mea de Facebook se declaraseră revoltați că un om care susține că tămâia are proprietăți anti-tumorale poate primi un premiu care are legătură cu sănătatea. În acest caz, afirmația este mult mai aproape de adevăr, dar este scoasă din context. Studiul spune că esența de tămâie omoară celule canceroase din multiple tipuri de cancer – dar in vitro (în laborator, nu în corpul uman). Într-un fel, Steer nu a scris ceva fals. Dar s-a folosit de un studiu științific dintr-o sursă credibilă, pe care mulți nu-l putem înțelege, pentru a manipula opiniile în direcția naturistă dorită.

Dincolo de ironia utilizării resurselor medicale pentru a protesta împotriva medicinei, cam despre acest nivel de complexitate vorbim atunci când spunem fake news. Nu despre simple știri false, ci despre adevăruri parțiale, transmise prin mesaje scurte, care se suprapun peste propriile noastre deformări cognitive – fie de confirmare (Steer publică doar afirmații false), fie de încredere în fața unei autorități (un formator de opinie sau o publicație științifică de prestigiu) – și pentru care, ca simpli cititori, nu avem imediat la îndemână cunoștințele necesare să le verificăm.

În încercarea de a înțelege fake news, am trecut de la a fi convinsă că este doar o panică recentă și că vorbim despre un fenomen care a existat dintotdeauna, la anxietate provocată de toate modalitățile prin care o informație poate fi manipulată și amplificată online, la cinism, pentru că atunci când nu mai poți avea încredere în nimic din ceea ce citești nu-ți mai vine să crezi nimic și renunți la a te mai implica în viața societății. Dacă niciun om sau algoritm nu ne poate spune ce este adevărat sau fals, dacă educația media are efecte întârziate și nu cuprinde întreaga populație, dacă propria gândire are limite pe care le conștientizăm sau nu, atunci ce ne rămâne de făcut? Am găsit un răspuns la Constantin Vică, lector la Facultatea de Filosofie de la Universitatea din București, unde predă cursul de „Etică în tehnologia informației”, și adept al unei abordări critice a noilor tehnologii. Vică spune că în prezent punem prea mult accent pe știri ca modalitate de informare. „Toată alergarea asta către: «Uite ce a mai apărut! Uite ce s-a mai întâmplat!». Asta e problema.” Ajungem să ne construim realitatea din cadre mici, fără profunzime. Chiar dacă ne este mai ușor, poate fi și periculos, pentru că nu ne oferă niciodată imaginea de ansamblu.

Poate ar trebui să renunțăm tocmai la comoditatea oferită de social media și să ne transformăm toți în editori care cern, verifică și evaluează constant ceea ce citesc. Să ne asumăm că nu un site, ci fiecare dintre noi este responsabil pentru dezinformarea sau informarea altor oameni, când alegem să dăm sau nu ceva mai departe pe Facebook. Cere timp și simțim că nu-l avem. Dar în avalanșa de informații cu care a venit la pachet internetul, e necesar să deprindem câteva cunoștințe minime de istorie, de cum se citește un rezumat științific, de economie, de programare, de sociologie, dacă vrem să fim cu adevărat informați.

„Asta ține și de faptul că, în atâția ani de școală, oamenii nu au învățat unde să caute, cum să caute prin mai multe filtre, cum să fie avocatul diavolului cu ei înșiși; exercițiile astea care se învățau la grecii antici încă din adolescență”, spune Vică. Să nu sărim imediat la concluzii. „Atunci când ai o credință foarte puternică în ceva, orice, primul exercițiu pe care trebuie să-l faci este să te chinui să-ți dai seama cum ar fi să ai o credință contrară – exercițiul dubiului sănătos, care să te oblige să mai cercetezi.”

Am încercat să mă pun în locul mătușii mele. Și-a petrecut mai mult de jumătate din viață într-o perioadă în care serviciile secrete erau a doua putere în stat. Înțeleg de ce teoria că protestele sunt organizate de SRI pare doar istorie care se repetă. După Revoluție, a lucrat pentru producători de confecții și tricotaje străini, care doar se foloseau de mâna de lucru ieftină din România. Asta poate o îndreptățește să creadă că marile companii nu fac decât să exploateze resursele locale pentru propriul profit.

În România de azi, suntem divizați în zeci de tabere mai mult preocupate să fie în opoziție, decât să găsească căi de comunicare. Uneori, în cadrul aceleiași familii. Și nu fake news ne-au adus în situația asta, ci doar au profitat de o breșă și au adâncit și mai mult distanța dintre noi. Întrebarea care rămâne e: cum micșorăm distanța? Chiar dacă anul trecut nu ne-am spus la mulți ani, mătușa mea mi-a trimis un mesaj de Sfântul Andrei și, anul acesta, am petrecut weekendul de Paște împreună. Probabil nu vom vorbi prea curând despre politică în familie, dar restul subiectelor sunt deschise discuției. Încă îmi fac curaj să o adaug din nou în lista de prieteni pe Facebook.