Dincolo de personajul meu

Cu o oră înainte de a intra pe scenă pentru spectacolul UFO de la Teatru Național, Ada Galeș nu are trac. Își fardează obrajii cu iluminator și se mai dă o dată cu rimel, în timp ce altcineva îi face buclele. Se retrage câteva minute pentru o repetiție de ultim moment cu toți actorii, cu o jumătate de păr ondulat. Merge să „turuie textul”, apoi se întoarce în cabina pe care scrie numele ei pe o coală la intrare, mai încrețește două-trei bucle și trage repede pe ea costumul de baie mov și verde, dintr-o bucată. Încalță tenișii fără ciorapi și își leagă singură lănțișorul la gât, în ultimele 10 minute de pregătire. Este grăbită, dar nu agitată, și nu are emoții decât înainte de a urca pe scenă.

Deschide spectacolul și se detașează de Ada care apare acasă, care plânge pe canapeaua din sufragerie din cauza oboselii sau Ada care nu se simte suficientă. Acum este Emily Wenser, o tipă care trăiește în Australia și se plimbă desculță pe o plajă 3D improvizată, în timp ce povestește cum a întâlnit extratereștrii.

Ada Galeș are 28 de ani, este actriță la Teatrul Național din București, dar mai colaborează și cu Teatrul Dramaturgilor Români, Metropolis, Apollo, iar în 2016 a luat premiul UNITER pentru cel mai bun debut în Copilul problemă, jucat la Teatrul „Sică Alexandrescu” din Brașov. Muncește și 12 ore pe zi, cu repetiții și spectacole adunate. Lunea, în singura ei zi liberă, se joacă în sufragerie cu cele două pisici ale ei, răspunde la interviuri sau face cursuri de teatru cu adolescenți, unde vorbesc și despre problemele lor emoționale. De un an și jumătate a reînceput să facă terapie pentru stările de anxietate generalizată.

Conform manualului de diagnostic și clarificare statistică a tulburărilor mintale, anxietatea generalizată se manifestă, de obicei, ca o îngrijorare excesivă și o neliniște că ceva rău este pe cale să se întâmple, chiar dacă situațiile în care se află persoana respectivă nu presupun un pericol real. De exemplu, îngrijorări de a nu avea un atac de panică, de a nu fi departe de casă sau de rudele apropiate, teama de viitor sau de a nu avea o boală gravă. Toate acestea pot avea și manifestări fizice sau cognitive, precum dureri musculare, iritabilitate, oboseală, probleme de concentrare și de somn.

În prezent, Ada face ședințe de terapie psihanalitică, după ce în perioada studenției s-a axat doar pe terapie cognitiv-comportamentală. A mers pentru prima dată la un psihoterapeut la 20 de ani, la încurajarea mamei sale, Tony, pentru că stările de neliniște se intensificau. După ce a început terapia, și-a dat seama că de mică avea zile în care simțea o teamă irațională, care se transforma într-o jenă permanentă. Apărea atunci când se juca împreună cu ceilalți copii, când făcea modele din făină cu mama, când se ducea la școală sau asambla piese Lego în fața blocului: „Am descoperit că amintirile mele afective din copilăria mea erau anxietate.”

Pe când avea 10 ani, părinții ei au divorțat, iar Ada crede că acest sentiment de abandon venit din partea lor i-a intensificat și mai mult stările: „Mama era plecată în Germania, două luni de zile, la o școlarizare, și când s-a întors mi-au zis că divorțează. Am stat în perioada aia la bunica, deci nu aveam niciun contact, nici cu mama, nici cu tata. După, au și divorțat și apoi cred că s-a produs o ruptură foarte mare.” A hotărât să stea cu mama ei, care i-a devenit persoană de sprijin și căreia i-a copiat o parte din perfecționism. Era încă susținută financiar și emoțional de ea, în timp ce pe tatăl ei îl simțea departe. Nu se cunoșteau destul de bine, nu aveau subiecte comune, iar ea nu se simțea apreciată sau susținută de el.

Ada își amintește că a crescut cu această anxietate. Atât în copilărie, cât și în adolescență, se simțea în pericol, fără să fie cu adevărat. Îi era frică de viitor, dar fără să fie o frică reală, cauzată de ceva anume. Când a venit în București, îi lua ore întregi când trebuia să se hotărască în ce să se îmbrace, îi era greu să-și aleagă mâncarea când mergea la restaurant și avea perioade în care ieșea cu prietenii și îi comandau ei.

Când a dat prima dată la UNATC, la 18 ani, nu a intrat: „Am vrut prea tare să intru, nu mai avea nicio legătură cu poezia sau cu textul ăla pe care voiam să-l spun. Eram eu care voiam să intru, care ziceam cu încrâncenare un text, să mă lase și pe mine cineva acolo că-mi doresc atât de mult. Dar eram paralizată de frică.” Ada a început cursurile la Literatură Universală și Comparată la Universitatea din București timp de jumătate de an, apoi la Spiru Haret, specializarea actorie, unde a mers timp de un an. Dar se înscria în fiecare septembrie pentru admiterea la UNATC.

A început să meargă la terapie cognitiv-comportamentală când și-a dat seama că simptomele s-au intensificat. Psihoterapeutul ei de atunci a învățat-o să înțeleagă de unde vin toate stările ei, să aibă tot felul de mecanisme de acceptare și înțelegere față de comportamentul ei. Făcea și exerciții de respirație și de relaxare, dar tot simțea că lipsește ceva.

A intrat la UNATC a treia oară, când nu a mai pus atât de multă presiune pe ea: „Ținea de mine, de relația cu mine, nu de cât de bună sunt ca actriță. Ținea că mă iubesc pe mine ca om dacă intru sau nu. Mă valida pe mine ca persoană, nu-mi valida produsul pe care îl livram la admitere.” Cu toate astea, nu i-a plăcut la facultate pentru că se simțea îngrădită și neînțeleasă de unii profesori: „Nu voiam facultatea ca să mă duc la facultate, voiam facultatea pentru deschiderea pe care o are.” Totuși, au ajutat-o prestigiul ei și întâlnirile cu unii colegi, cu cei de la regie și cu unii profesori. Stările de anxietate, aceeași teamă permanentă și irațională că ceva rău este pe cale să se întâmple, dar și teama de viitor, s-au menținut și pe timpul facultății.

Unul dintre cele mai intense episoade a fost atunci când mama ei a fost diagnosticată cu o tumoră la nivelul glandei pituitare, un organ sub formă de bob de mazăre aflat în centrul creierului. Nu a fost un caz grav, tumora era benignă, iar în prezent i s-a resorbit în organism, dar imediat după perioada asta, Ada a avut un episod anxios mai intens: „A fost declanșat probabil pentru că m-am confruntat cu posibila moarte a mamei, mai mult cu faptul că e muritoare.” Lucrul acesta a debusolat-o într-o perioadă în care aproape terminase masteratul și era foarte obosită pentru că muncea mult: „Erau momente în care stăteam și mă holbam de la balcon în jos și mă gândeam. Era cumva o liniște a morții, conștientizarea faptului că la un moment dat, cândva, o să se termine.”

Un „atac de anxietate” a mai avut acum un an și jumătate. Îl numește așa pentru că nu a crezut că o să moară, dar nu putea să se ridice de pe jos în timp ce plângea. În perioada aceea era obosită, repeta la două proiecte și era dezamăgită de ea pentru că era într-o relație în care se simțea respinsă. „Inconștientul știe să repete. Și atunci, dacă familiaritatea lui e suferința, el va repeta ca să-și demonstreze același lucru.” Atunci a venit o prietenă la ea și a ținut-o strâns în brațe în pat, cât timp a plâns. Au mai fost momente în care nu voia să iasă din casă: „Mi se întâmpla să nu vreau să mă ridic din pat. E o nevoie clară de a nu face nimic. Dacă poți să rămâi acolo, să te faci una cu patul, să treacă timp.”

A mai avut și alte atacuri de anxietate, dar acum trece mai ușor peste ele și nu sunt la fel de acute. O ajută și iubitul ei, Ștefan, care îi conferă un echilibru. Și între ei mai sunt mici certuri în care el îi spune că e obosită, iar ea reacționează „ca o furtună” pentru că își amintește cum se întâmpla și în copilărie: „Îmi zicea mama că sunt obosită când eram mică și reacționam foarte urât: «Nu sunt obosităăăă. Nu mi-e somn. Mai pot!». Dacă sunt obosită, înseamnă că nu sunt suficient de bună. Și atunci când mi-a zis el că sunt obosită, a reacționat ceva din mine, un mecanism care nu avea legătură cu el”.

Când vine vorba de scenă, Ada nu are trac. Se detașează de toate stările și gândurile disfuncționale, poate plânge sau râde, indiferent de cum e sala sau cum reacționează, indiferent de colegii actori. „E delimitat, e o convenție. Nu am nicio problemă să vorbesc în public, n-am nicio problemă să vorbesc mulțimilor de oameni, atât timp cât sunt organizați. Când sunt haosați și peste tot, nu înțeleg și mă simt foarte micuță.” Ada a vrut să se facă actriță tot din dorința și nevoia de a fi iubită și de a se iubi. „Îți dă tot felul de resorturi să te vezi. Adică repetând felul în care suferi, îți dai seama, desfaci un pic mecanic lucrurile, îți desfaci emoțiile, ai resorturile astea de la teatru. Și cum la teatru îți pui mereu întrebarea, băi, dar de ce zici asta, de ce ai făcut asta, tinzi să-ți pui întrebarea asta și în viață.”

Încă o mai sperie grupurile mari și dezorganizate de oameni, o îngrozesc și obosesc plimbările prin mall și se ascunde în spatele lui Ștefan la târgurile de cărți. Recent a fost ziua ei de naștere, a făcut 28 de ani, și i s-au activat din nou mecanismele anxioase și gândurile că nu este suficientă. „În interior îmi e teamă că nu o să devin. A deveni în sensul figurat, a deveni ceva la care tu aspiri. Ceea ce este foarte distructiv, pentru că frica de a nu fi sau a nu deveni cineva mă oprește din a fi la fel de productivă și atunci mă autosabotez.”

„La repetiții la Pădurea Spânzuraților am avut un moment în care m-am gândit că nu am o partitură suficient de mare. Și am făcut următorul raționament, pe care l-am învățat la terapie. Deci mă supăr că nu am o partitură suficient de mare, în același timp mi-au zis că e bine ceea ce fac. Și încep să mă analizez: de unde vin gândurile alea?”

Crede că cel mai important lucru este ca oamenii „să-și dea seama că gândurile pe care le au în momentul în care starea emoțională se schimbă nu sunt reale. Să observe că atunci când sunt fericiți gândesc într-un fel, când sunt triști, gândesc în alt fel și că nu sunt reale gândurile alea.”

Ada și-ar dori să scrie mai mult, să regizeze, să picteze sau măcar să aibă timp să facă un puzzle. Dar vrea să înceapă cu ea, să se iubească și să se accepte așa cum este. Încă simte că nu s-a poziționat ca actriță, pentru că are mereu impresia că ar putea face mai mult. Își dorește să joace în mai multe lungmetraje, asemănătoare cu Un om la locul lui, care a apărut în septembrie. Și pregătește spectacolul 1984 la Teatrul Național, ceea ce îi mai liniștește perfecționismul: „Dacă muncesc, dacă fac, am șanse mai mari să reușesc, mă simt mai răsplătită.”