Dincolo de zid

Trenul din București până la Baia Mare face 14 ore și oprește în vreo 30 de stații: timp berechet să citești o carte, să‑ți recapitulezi întreaga viață, sau să te plictisești de moarte. Parcă nu e nimic mai departe decât reședința celui mai nordic județ din țară, la doar o oră distanță de Ucraina și Ungaria. Pitit între dealurile de la poalele Orientalilor, orașul e traversat de râul Săsar, adică Râul Doamnelor, așa cum metaforic se numea în 1329, la prima atestare documentară. Pe atunci, Baia – care în limbaj popular înseamnă mină, era un centru minier. A rămas așa timp de sute de ani, pentru că masivii de aici ascund plumb, zinc, cupru, aur și argint. Încă mai sunt zăcăminte de exploatat în munții Oaș‑Gutâi, în special auro‑argentifere.

De fapt, o bună parte din faima orașului cu aproape 140 de mii de locuitori, ține de vărsările de cianuri din 2000 de la o fabrică de exploatare a aurului, unul din cele mai mari dezastre ecologice din Europa, după Cernobîl. Din ’97–’98, când Guvernul a început să închidă și să conserve minele nerentabile, și până în 2006, când Uniunea Europeană a cerut renunțarea la subvențiile statului în industrie, minele din zonă s‑au închis una câte una. Din cei 28.000 de angajați care lucrau în 1990 în domeniu, acum mai sunt angajați 200 la compania minieră Remin Baia Mare, acum în insolvență.

Nici combinatul de cupru, Cuprom, nu mai produce nimic. Din vremurile bune a rămas amintire cel mai înalt furnal din România și a treia construcție industrială din Europa. Din cauza restructurărilor masive, Baia Mare a primit în 1999 statutul de zonă defavorizată, iar companiile care veneau aici primeau facilități fiscale de la Guvern. Lucrurile s‑au mai îmbunătățit de atunci, iar băimărenii nu par nostalgici după minerit. Cei câțiva investitori veniți în zonă, cum ar fi o fabrică de mobilă a unui grup italian sau un producător de confecții belgian, au reușit să mai ridice nivelul de trai.

Locuitorii – un melanj de români, maghiari și romi – nu sunt nici veseli, nici posomorâți. Sunt mai degrabă oameni de treabă, care toamna se bucură de castane, cărora le‑au dedicat o sărbătoare locală. Iarna asta sărbătoresc prima „Iarnă Băimăreană”, un fel de Crăciun vienez dominat de cel mai înalt brad din țară, adus de cel mai tânăr primar de municipiu din țară, Cătălin Cherecheș. Cherecheș e și omul care a construit zidul care separă comunitatea de romi de șosea, iar zidul este motivul pentru care am venit la Baia Mare.

---

Din 2010, de când Italia și Franța au început expulzările, integrarea socială a romilor a devenit o problemă de politică internă și imagine externă, în același timp. I se dedică din ce în ce mai multe vorbe și rapoarte, iar politicieni români se întrec în declarații stângace – însuși președintele a fost avertizat de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, CNCD, pentru că a spus că diplomația e ineficientă dacă romii fură din autobuze. Forțați de grija Comisiei Europene, care și‑a propus ca în următorii zece ani să eradicheze excluziunea socială, fiecare membru UE are de prezentat la sfârșitul anului o strategie de integrare a romilor. A României se redacta de zor la Guvern astă‑vară, în timp ce Cherecheș construia zidul.

Zidul este o construcție de beton pe care primarul a comandat‑o în vară, la o lună după ce a fost ales, ca să separe strada Horea de două blocuri sociale, populate de familii de romi. E înalt de 1,60 de metri și lung de 100 de metri, iar ridicarea lui a fost acompaniată de acuze de discriminare și segregare rezidențială venite de la numeroase ONG‑uri. Primarul plănuia un zid înalt de trei metri, dar s‑a răzgândit. Pe aceeași listă, erau un post de poliție și camere de supraveghere, dar instalarea lor a fost deocamdată amânată. Motivația primarului pentru toate acestea, așa cum a declarat presei locale, a fost că vrea să protejeze copiii de traficul de pe strada aflată la cinci metri de blocuri, dar și să instaureze „ordine și disciplină” în zonă.

CNCD a început să investigheze imediat dacă zidul discriminează, iar Baia Mare, după ani în care a apărut în presă doar ca fundal al unor povești miniere, a devenit exemplu modern de separare etnică. Cherecheș nici n‑a clipit. A negat că ar fi vorba de discriminare și a spus că strategia lui de integrare a minorității rome include construcția la marginea orașului a unui cartier social în care plănuiește să mute toți romii care locuiesc acum în condiții mizere, pe terenuri pe care le ocupă nelegitim și abuziv în „pungile de sărăcie” ale orașului. (Într‑o variantă delucru a strategiei naționale de incluziune a romilor scrie că autoritățile trebuie să elimine desegregarea rezidențială, iar atunci când se apucă de construit locuințe sociale, construcția să fie realizată cu mâna de lucru a viitorilor beneficiari.)

În Baia Mare sunt aproape 5.000 de romi. Dintre aceștia, aproximativ 2.000 locuiesc fără condiții minime de viață. La sfârșitul lui septembrie, când am ajuns prima oară acolo, taximetristul care m‑a dus de la gară la pensiune mi‑a spus că strada pe care s‑a construit zidul este liniștită. „Dar n‑ați vrea să intrați vreodată acolo, în ghetou, unde e ceva de groază”, mi‑a spus despre cele două blocuri. I‑am zis că tocmai asta plănuiesc să fac, iar el mi‑a răspuns cu un „Aha” lung și s‑a uitat atent la mine în oglinda retrovizoare. A tăcut tot drumul, nu înainte de a‑mi spune, la fel ca toți ceilalți taximetriști peste care am dat, că zidul a fost o idee bună, pentru că mulți copii ieșeau în stradă sau aruncau cu pietre în mașini și provocau accidente.

Așa crede și primarul. Când l‑am sunat prima oară și i‑am spus că vreau să ne vedem să vorbim despre zid, mi‑a spus tare și răspicat „Nu este un zid. L‑ați văzut? De ce îi spuneți zid?”. Nici măcar gard nu este termenul corect, a adăugat el. Fraza corectă, mi‑a spus, e: „delimitare între strada Horea și cele două blocuri sociale, proprietăți ale Primăriei.”

Alexandru Banta, una dintre cele mai puternice voci care se opune zidului, nu e de acord. Banta mi‑a fost recomandat de cei de la Romani Criss și Şanse Egale, ONG‑uri care, alături de Amnesty International, au protestat împotriva construcției. Într‑un reportaj de la Deutsche Welle, Banta a fost identificat ca purtător de cuvânt al comunității rome din oraș. Are 50 de ani și stă într‑o garsonieră de aproape 20 de metri pătrați într‑unul din cele două blocuri, cu cei șase copii, soție și socru. Trăiesc din alocațiile copiilor și indemnizația maternală a Marianei, soția, care are grijă de fetița lor de un an și două luni – în total aproximativ 900 de lei.

Pe Banta l‑am întâlnit la o cafenea în centrul vechi al orașului. A venit îmbrăcat într‑un costum negru, lucios, cu cămașă albă, vestă și cravată asortate, cu picățele albe. E un bărbat uscățiv, cu ochi albaștri, curioși, mustață și cu părul grizonant strâns într‑o coadă lungă. Încruntat, mi‑a spus că zidul arată ca la pușcărie, că discriminează comunitatea, mai ales copiii, fiindcă‑i îngrădește. Se gândea chiar să scrie pe zid: „Jos fascismul, jos rasismul. Dați drumul la vizualizarea copiilor.” La dezbaterea publică organizată de Primărie în timp ce zidul se construia, Banta a luat microfonul și i‑a spus răspicat primarului că nu e de acord. De atunci, spune Banta, a început un război cu primarul, cu care se înțelegea bine când acesta era deputat.

Oricâte întrebări i‑aș fi pus despre cum e viața în ghetou, n‑aș fi aflat nici un sfert din poveste fără să văd ce e acolo. Așa că am pornit cu el spre blocurile de după zid, unde locuiește alături de alte 200 de familii. Cât eram în taxi, cineva l‑a sunat pe Banta să‑i spună că nu mai e curent electric. A dat câteva explicații despre lipirea unor fire și a închis. Deși e o zonă periferică, cu mașina, din centrul vechi și până pe strada Horea, faci cinci minute. În zonă sunt câteva depozite de materiale de construcții, dar și sediul odată‑funcționalului Cuprom. După ce am trecut de un cimitir, o grădiniță, un alt cimitir și o casă, taxiul ne‑a lăsat chiar lângă intrarea de lângă zid.

Acesta înconjoară lateralele blocurilor sociale 46 A și 46 B, și blocul 6, la intersecție cu strada Electrolizei. Din stradă, are în jur de 2 metri înălțime. Din curte, care e înălțată, are 1,60 de metri. Ambele blocuri au fost construite în anii ’70, A – pentru angajații combinatului Cuprom, B – pentru cei ai întreprinderii Antrepriză Montaj Instalații. Dacă A a fost ocupat de angajații Cuprom până când a fost vândut Primăriei, și, mai apoi, reabilitat, în 2009, B, lăsat în paragină, a fost ocupat abuziv de oameni fără locuințe până în 2000‑2001, când a ajuns în proprietatea autorității locale.

Majoritatea celor de aici supraviețuiesc cu ajutoare sociale (alocații pentru copii, indemnizații maternale, ajutoare pentru încălzire), iar aproape jumătate din locatarii celor două blocuri lucrează – majoritatea la Aramis, o fabrică de mobilă și la Drusal, compania de salubrizare. Alții se descurcă colectând fier vechi, iar restul trăiesc din containere, unde caută resturi de mâncare, haine și orice altceva. Câțiva dintre ei au fost, de‑a lungul timpului, beneficiarii unor proiecte ale ONG‑urilor locale, unele dintre ele sistate. (Organizația Hope and Hopes for Children a ajutat câteva familii de aici cu alimente și cu plata restanțelor la chirie, dar din ce în ce mai multe familii cereau bani, așa că în 2009 au oprit plățile.)

Blocul 46A, în dreapta, are exteriorul curat, zugrăvit în alb, panouri verzi în dreptul geamurilor termopan și mansardă. După renovarea din 2009, locatarii de aici au acum apă curentă, gaze, baie în cameră, curent electric. Pentru o garsonieră, fiecare familie are de plătit lunar o chirie de aproximativ 30 de lei, plus utilitățile. În doi ani, pereții din scara blocului s‑au murdărit până aproape de tavan, iar ușile apartamentelor sunt zgâriate, mi‑a explicat Banta. Renovarea a fost opera fostului primar, Cristian Anghel, care a administrat Baia Mare din 1993 până în 2010, când a fost condamnat la doi ani și șase luni de închisoare cu executare, pentru abuz în serviciu. (Blocul 46A, pe care l‑a cumpărat pentru primărie în 2006 cu un preț de patru ori mai mare decât cel al pieței, a fost motivul pentru care a fost cercetat de procurori.)

În stânga este blocul B, care a ajuns în proprietatea primăriei acum zece ani, când o fabrică locală l‑a predat în schimbul ștergerii unor datorii la bugetul local. Fără să‑l reabiliteze, primăria l‑a transformat în bloc social, însă chiriașii întârziau plata și încet‑încet s‑au tăiat toate utilitățile. În spatele lui, pe o mică structură de beton, în mijlocul unui maldăr de gunoi, s‑a montat un robinet pentru apă, iar în vară chiria s‑a ieftinit și a ajuns la șapte lei pe lună.

O sumă de nimic, pentru nimic.

Blocul are tot patru etaje, fără mansardă; tot două scări, dintre care una de serviciu. Dacă nu ar fi zecile de antene‑farfurii de la Boom TV și Digi TV, rufele de la ferestre, copiii de la intrare, ai zice că e devastat și părăsit. Pereții exteriori sunt aproape negri, iar, răzleț, câteva geamuri sunt încadrate în pătrate proaspăt zugrăvite în alb. Aproape toate garsonierele au câte o gaură spartă lângă fereastră, înnegrită de fum – pentru că oamenii se încălzesc cu sobe improvizate, de fontă, și fac mâncare tot pe ele.

Am intrat cu Banta în 46B prin scara de serviciu, unde nu mai există nici balustrade la balcoane, nici tâmplărie la geamuri. Pereții sunt decojiți, cu câteva cărămizi lipsă, iar scările sunt rupte. La parter se simțea un miros puternic de fecale; pe măsură ce am urcat scările, mirosul s‑a pierdut, dar a rămas un aer închis, greu respirabil: fum, căldură, gaz din butelie. În garsoniere nu au grup sanitar, ci doar o baie comună la fiecare etaj. N‑au nici instalație de gaze și doar 19 garsoniere au curent electric – mulți trag curent de la celelalte blocuri din zonă.

Banta s‑a mutat în 46B acum zece ani și după puțin timp a ajuns șef de palier la etajul trei, fiindcă oamenii au văzut că‑i reprezintă în relația cu Primăria. Blocul, spune el, era „ca la Ben Laden, după bombardări”. Au scăpat cu greu de ploșnițe – niște gândaci maronii, urât mirositori, care umblau peste tot prin garsonieră: prin pat, peste copii, în haine, în mâncare. O vreme i‑a strivit cu un cui, dar mirosul era prea tare, și apoi a găsit o soluție concentrată pe care a combinat‑o cu vopsea lavabilă și a zugrăvit de mai multe ori.

Am ajuns la trei, la apartamentul 68. Ușa era deschisă și în garsonieră erau vreo șapte oameni. Patru tineri, băieții lui, încercau să înnoade un cablu. Venise curentul, dar nu reușeau să pornească televizorul. Începuse să miroasă a fum, iar băieții au râs. „Dacă sărim în aer?”, a întrebat unul dintre ei. Au râs și mai tare, în hohote. „Cum să sărim în aer? Mie mi‑e frică doar de Dumnezeu!”, le‑a spus tatăl și le‑a dat o rolă de scotch.

Este mult scotch în casa familiei Banta; pe sertarele dulapului sunt lipite două icoane și alte fotografii: două cu Banta vorbind la microfon la dezbaterea despre zid organizată de Primărie, una alături de Elena Udrea. În imagine, Banta, cu părul mai scurt și despletit ține în mână un steag portocaliu, iar Udrea zâmbește larg. De vreo zece ani, soția, uneori și Banta, vând ambulant ziare prin oraș. Le iau de la chioșcurile de presă, le vând și tot ce câștigă e din bacșișuri, între 25 și 30 de lei pe zi. Înainte de criză, când mica afacere le mergea bine, cunoșteau multă lume pe teren: politicieni, doctori, oficiali.

Așa au dat de cineva de la PD‑L, așa au ajuns să împartă fluturași la un eveniment de partid, așa au întâlnit‑o pe Udrea. Sus, pe rafturi, erau îngrămădiți ursuleți, cățeluși și alte animale de pluș. Un raft mai jos: medicamente, siropuri pentru copii, un iaurt de fructe Casa Bună. Pe patul de lângă geam stăteau Mircea, băiatul de 13 ani și Alisia, de un an și două luni, iar pe canapea, lângă soba de fontă, socrul lui Banta, cu ochelari de soare cu ramă metalică pe nas și o figură absentă.

După ce au făcut televizorul să meargă, Banta m‑a luat de mână să cunosc alți oameni din bloc. Mi-a spus că vrea să‑i întreb despre zid și despre ce mai vreau eu. Am intrat fără să ciocănim la uși. Niciuna nu era încuiată. Într‑o garsonieră se simțea un puternic miros de gaz, iar un bătrân stătea întins în pat, cu ochii închiși. „Să deschidem fereastra?”, i‑am întrebat. „Vă simțiți bine? Miroase a gaz”. „Nu miroase”, mi‑a spus repede Banta. Bătrânul vorbea greu, așa că am plecat spre alte camere. Am mai întâlnit un cuplu tânăr cu doi copii, care aveau casa ordonată. Pe o măsuță, lângă combina muzicală acoperită cu un milieu, stăteau aliniate patru telefoane mobile.

La primul etaj am cunoscut o mamă singură cu doi copii care mi‑a spus că moare de foame, că nu‑i e rușine că se ocupă cu fier vechi, că ia bani cu camătă, că nu poate deschide geamul fiindcă vin muștele în casă și toată vara stă cu el închis. A tras tare, la intervale scurte, din țigară și a gesticulat, arătând uneori spre copilul creț cu părul lung care dormea adânc în pat, învelit bine. Am întrebat‑o dacă e bolnav fiindcă nu înțelegeam cum altfel nu se trezește cu toată gălăgia din cameră. „Nu. Doarme”. Mi‑a arătat dulapurile goale, trântind ușile și apoi și‑a aruncat țigara sub soba mică din fontă, pe linoleum. Am rămas cu ochii la țigară, speriată că va lua foc. N‑a luat.

N‑am reușit să stau de vorbă cum aș fi vrut cu toți acești oameni. Păreau să aibă cu toții alte preocupări decât zidul. Unii dintre cei cu copii mi‑au spus că zidul e bun pentru protecția celor mici, alții că nu ajută cu nimic, fiindcă poate fi escaladat ușor, iar copiii se fac nevăzuți. Alții mi‑au spus că din banii pentru construcția lui, se putea reabilita blocul. Dar zidul în sine nu‑i interesa foarte tare și ar fi vrut să‑mi spună mai multe despre nevoile lor: că nu au mâncare, că nu au apă, că nu au aer.

Explicația lui Banta pentru dezinteresul oamenilor față de zid ca mijloc de segregare, așa cum îl percepe el, era frica. Unii se feresc să vorbească despre zidul construit de teamă că‑și vor pierde locuința, mi‑a spus. Adică primarul și „mâna lui dreaptă”, Pise, ar putea să nu‑i mai ajute.
Aflasem din presa locală despre Pise – era portretizat ca un bulibașă al ghetoului. Banta s‑a strâmbat când m‑a auzit:„nu e niciun bulibașă, e din altă parte”. Altă parte înseamnă că n‑are prea multă treabă cu comunitatea de după zid. Însă e important în alt ghetou al orașului, un loc despre care auzisem deja că face 46B să pară un lux: Craica.

Aflasem din presa locală despre Pise – era portretizat ca un bulibașă al ghetoului. Banta s‑a strâmbat când m‑a auzit:„nu e niciun bulibașă, e din altă parte”. Altă parte înseamnă că n‑are prea multă treabă cu comunitatea de după zid. Însă e important în alt ghetou al orașului, un loc despre care auzisem deja că face 46B să pară un lux: Craica.

---

Fără mine, nu intră nimeni [în Craica]”, mi‑a spus Pise imediat după ce l‑am cunoscut.

„De ce?”, am întrebat eu. „Nimeni de acolo nu are încredere în străini, fiindcă le‑au fost făcute prea multe promisiuni și nu au fost ajutați”. Așteptam amândoi să se‑ncarce un camion cu haine, mobilă și jucării de la un ONG care voia să ajute locuitorii de acolo; el era cel care facilitase transportul.

Pise, pe numele lui complet Carol Jurisnicz, purta un costum negru, lucios, cu o cămașă albă descheiată lejer la gât. Își căuta mereu reverul, pe care‑l mângâia încet ca și cum ar fi găsit scame, apoi trăgea de el, de parcă voia să‑l aranjeze mai bine. Are 45 de ani, este om de afaceri și deține un magazin și un club‑cafenea‑bar, Selena Diamant. E misterios când vine vorba de afacerile sale și răspunde lapidar. Mi‑a spus că fiii lui, de 23 și 26 de ani, au o firmă de construcții la Londra, acolo unde au locuit cu toții un an. Este fiul unui pastor penticostal, la liceu s‑a oprit la clasa a XI‑a și pe la mijlocul anilor ’90 a fost instructor de dansuri țigănești.

Din ’93, de când Anghel a devenit primar, îi ajută pe romii săraci. Asta pentru că „a făcut o juruință la Dumnezeu” ca 10% din câștigul său să‑l dea mai departe „amărâților”. În drum spre Craica, în timp ce scruma tacticos pe fereastra mașinii sale, un Audi Q7 negru, Pise mi‑a spus că zidul de pe Horea a fost ideea lui. Şi postul de poliție, pe care primarul l‑a promis odată cu zidul ar fi fost propunerea lui, fiindcă ar limita debandada din ghetou. „Normal că ei ce știu mai mult decât să fure? Dacă ești sărac, amărât, vrei, nu vrei, îl iei. Nu se cheamă neapărat că ai furat, dar l‑ai luat”.

Din torpedo a scos o citație – actul prin care tocmai își înființase un ONG: Asociația pentru Dezvoltarea Comunitară a Romilor din Baia Mare. Şi‑a dorit o organizație pentru a câștiga fonduri europene. Vrea să aplice cu un proiect, alături de primărie și un alt ONG, condus de un prieten de‑al său, unde este angajat și fostul primar Anghel, eliberat condiționat în februarie, după aproape 11 luni de detenție.

Ca să ajungi în Craica trebuie să urci un dâmb și să treci pârâul pe un podeț de lemn. Ne‑am făcut încet loc printre cocioabele așezate foarte aproape una de cealaltă. Unele sunt din pământ, din lemn, acoperite cu ciment sau ridicate din bolțari de BCA, cu rame de ferestre de lemn sau de PVC. De pe calea ferată se poate vedea toată așezarea care se întinde cam pe un kilometru – cocioabe, gunoaie, câini slabi și mulți copii, mai mult dezbrăcați decât îmbrăcați –, cea mai mare „pungă de sărăcie” din Baia Mare. Sunt mai mult de 200 de cocioabe improvizate de‑a lungul unei căi ferate dezafectate. Aici locuiesc ilegal aproape 1.100 de oameni; peste jumătate, copii.

După Revoluție, majoritatea romilor din zonă – cărora Ceaușescu le demolase casele și îi mutase în blocuri – nu au făcut față tranziției (taxe mari la utilități, locuri de muncă pierdute), dar nici traiului la bloc, așa că au părăsit apartamentele de pe strada Păltinișului și s‑au așezat o stradă mai departe, lângă calea ferată. Pentru că nu au curent electric, apă curentă sau gaze, vecinii de la blocurile de peste stradă au pus de‑o afacere subterană și îi racordează ilegal, cerând fiecărei familii lunar pentru consumul unui bec și al unui televizor 150 de lei. Unii au mici gospodării: cresc porci sau găini. Vara incendiile sunt dese, iar când plouă, cocioabele sunt inundate rapid pentru că pârâul este plin de gunoaie și se revarsă.

În toți acești ani au fost lăsați în pace și uneori întreținuți de către autorități – primesc ajutoare pentru încălzire, li s‑au construit podețe, robinete de apă – toate acestea mai ales în perioade electorale, când candidații au nevoie de voturile lor. În aritmetica electorală a orașului, 500 de voturi contează. Spre exemplu, la ultimele alegeri locale, aproximativ 200 de voturi au făcut diferența pentru ca primarul să câștige din primul tur.

Când mi‑a văzut aparatul foto, Pise m‑a îmbiat să filmez. „Chiar ar merita un reportaj”, mi-a spus. Oamenii au ieșit din case și au așteptat liniștiți să vadă cine primește ceva. Nimeni nu s‑a năpustit asupra camionului, iar câțiva copii au venit pe rând, de parcă ar fi existat o listă și numere de ordine. „Ia uitați ce copil blond are și ea e neagră”, mi‑a spus arătându‑mi o mamă cu nouă copii, care alăpta un băiețel de un an, cu părul blond și pielea albă. Femeia l‑a privit bucuroasă și a tăcut în timp ce copilul îi trăgea de sfârc. Băiețelul, îmbrăcat într‑un tricou roz, pe care scria cu litere aurii You make me smile a zărit guma din gura lui Pise, a lăsat sânul mamei și a întins mâna zicând „Aaaa”. Toți așteptau reacția cu ochi mari, zâmbind forțat. Pise a ezitat și a râs. După el au râs și ceilalți curioși, iar mama s‑a încruntat un moment fiindcă soarele îi venea în ochi. Pise și‑a scos guma din gură și a îndesat‑o în cea a copilului. Cei adunați au aplaudat. Mama a zâmbit a mulțumire și a primit în palmă o bancnotă de 50 de lei: „Să‑i spui bărbatului că ești bine, să nu se‑ntoarcă acasă, să stea acolo și să lucre”, i‑a ordonat bărbatul și s‑a îndreptat spre ieșirea mică din ghetou, nu înainte de a le spune oamenilor „Dumnezeu cu voi!”. „Mergi cu Dumnezeu”, i‑au răspuns câțiva. S‑au uitat la el de parcă nu ar fi vrut să‑l vadă plecat.

Înainte să plecăm, Pise mi‑a arătat cele șapte‑opt podețe de lemn. „Toate astea le‑am făcut eu”. L‑a completat rapid Marin, unul dintre aghiotanți: „El le‑a făcut, cu primarul”. „Cel de acum sau cel de dinainte?”, i‑am întrebat. „Cătălin, da, pe vremea când era deputat. De câte ori au fost chestii din astea, cu campanii, cu din alea, câte ceva le‑am tot mai [dat], și la ei, și la cei de pe Horea. Acolo le‑am băgat instalații de curent cu Cătălin, canalizări de apă, în 2008, la parlamentare, pe banii lui le‑am făcut pe toate. Când nu mai pot, nu pot”. Mi‑a spus că se ceartă cu oricine dacă e nevoie să‑și apere romii: pe Cherecheș l‑a atacat la o emisiune locală vara asta, când i‑a amendat pe romii care vindeau ilegal pepeni în stradă: „Păi, stați, mă, le luați pâinea și la ăștia, vreți să‑i aduceți și pe ăștia la hoție, păi unde vreți să‑i băgați? Da’ cu
ce vă‑ncurcă, mă?”.

Şi‑a încruntat ochii, a dat din cap de câteva ori și mi‑a spus: „Îi ținem în șah până vine momentul: votul, pam‑bam. Manevre”. Şi‑a plesnit palmele tare, de două ori. (În vară, înainte de alegerile parlamentare, Pise s‑a ales cu un dosar penal după ce a fost implicat într‑un scandal violent. Potrivit presei locale, un alt autoproclamat lider rom l‑a acuzat de lovituri cu sabia, după ce s‑au certat pe zona de influență a voturilor.) Următorul vot important se dă la localele din 2012, când primarul Cătălin Cherecheș vrea să‑și apere scaunul câștigat în mai 2011.

---

Într‑o zi de vineri, la 8 dimineața, Porsche‑ul Cayenne gri al lui Cherecheș era deja în parcarea primăriei. La intrare, stă un panou auriu cu numele și anii de guvernare ai ultimilor 46 de edili. Cherecheș e prea proaspăt să fi fost trecut pe placă. Am ajuns în anticamera primarului cu Ramona, una dintre secretare, tânără, slabă, cu ochi verzi. Doi bărbați așteptau să intre la primar, iar eu m‑am așezat pe scaunul liber, lângă un lămâi înalt. Ușa era întredeschisă, îi auzeam vocea, îi vedeam profilul. Este înalt, brunet, are sprâncene bine definite și buze subțiri. Ochii negri și vii îi dau un aer de copil ștrengar. Dacă l‑ai vedea altfel decât îmbrăcat la costum, n‑ai zice că are 33 de ani.

Angajați din primărie intrau grăbiți cu mape la semnat, iar secretarele tăceau, tastau rapid și uneori se priveau crispate. În cele 15 minute cât am așteptat, Cherecheș a vorbit de vreo trei ori la telefon. Îi știam deja vocea gravă, autoritară, cu un timbru puternic. M‑a dus cu gândul la o voce perfectă de radio. Una dintre conversațiile lui telefonice a amuțit anticamera, spre disperarea secretarelor. „Auzi, pe colegii tăi îi doare tare capul?”, striga el în telefon. „Sunt oligofreni, schizofreni?” „Vă rog să vă mutați pe scaunul din fața ușii ca să vă vadă că ați venit, de acolo nu vă vede”, mi‑a sugerat zâmbind cea mai în vârstă dintre secretare.

Cherecheș este cel mai tânăr primar de municipiu din țară. A fost ales în mai, când Guvernul a decis să facă alegeri parțiale, după ce orașul a fost condus un an și două luni de interimari. Mama sa, Viorica Cherecheș – Ica, cum îi spun băimărenii – conduce Spitalul de Boli Infecțioase și Psihiatrie, iar tatăl său, Dorel Cherecheș – care a murit în 2001 –, a condus din ’90 Direcția Silvică Maramureș. Este un om bogat; în declarația de avere din 2010, pe lângă terenuri și case, apare și o donație de la mamă în valoare de 1.500.000 de euro – donație din cauza căreia Agenția Națională de Integritate s‑a autosesizat. (Inspectorii nu au găsit însă nicio problemă cu donația, iar dosarul urmează a fi închis, potrivit unor surse din ANI.)

A studiat la Viena, unde a obținut o licență în comerț și, în paralel, la Academia de Studii Economice din București. După studiile la Viena s‑a întors în Baia Mare, fiindcă tatăl tocmai murise și voia să fie alături de mamă. În 2003, a intrat în politică, pentru că voia să scape filiala PSD din Baia Mare de „niște golani”. În 2008, a ajuns deputat în colegiul uninominal 2, din care fac parte și cele două comunități de romi, Horea și Craica. A părăsit partidul după ce a ajuns președinte Victor Ponta, pe care‑l consideră lipsit de orice viziune. S‑a înscris apoi în grupul independenților format de UNPR‑iști, iar apoi a ajuns în PNL, de unde a fost exclus pentru că a boicotat protocolul local PNL‑PSD. Pentru toate acestea, a primit în 2010 premiul „Traseistul anului” din partea Alianței pentru o Românie Curată. Dansul politic al lui Cherecheș nu s‑a oprit aici: în primăvară, partidele din Uniunea Social‑Liberală i‑au cerut să candideze la primărie sub sigla lor.

Deși e încă în luna de miere cu votanții, Cherecheș nu mai are mult până la alegerile de la anul; printre băimăreni se simte deja febra electorală. Vrea nu doar un mandat, ci două. Adept al regionalizării, lui Cherecheș i‑ar plăcea ca după 2020, când termină cu primăria, să conducă viitoarea regiune Transilvania.

M‑a primit până la urmă, cu ochii în hârtii, și cu o întrebare: „Ce părere v‑ați făcut?”.

Nu știam ce mă întreabă. Ce părere mi‑am făcut despre ce? Despre zidul care i‑a adus notorietate? Despre faptul că pare construit de fapt ca să ascundă sărăcia de șosea? Despre cum odată ce am ajuns la Baia Mare am realizat că problemele minorității rome sunt mai mari decât zidul? Despre cum toate promisiunile și construcțiile și ajutoarele nu par cu mult mai mult decât o luptă pentru voturi? I‑am spus că am venit să aflu răspunsurile lui, iar el s‑a legănat adânc pe scaun și s‑a strâmbat. Interviul a fost scurt, vreo 15 minute și la început mi‑a răspuns lapidar, suspicios. Şi‑a verificat continuu telefonul, s‑a plimbat prin birou în timp ce a vorbit la el, a gesticulat. Nu‑i păsa că‑i aud conversațiile, vorbea de parcă nu aș fi fost acolo. Este agitat și când stă pe scaun. Simți imediat când nu‑i convine o întrebare, fiindcă te săgetează cu ochi negri reci. Uneori, și‑i dă peste cap și se strâmbă. Mi‑a spus amuzat că a primit sesizări și din Japonia și Canada, dar nu regretă deloc toată vâlva creată în jurul zidului: „98% dintre proprietățile locuite au astfel de delimitări între zona de locuit și zona de circulație. Şi eu am acasă același lucru.” Nu a vrut să‑mi spună nici în ce zonă industrială a orașului vrea să construiască noul cartier social – câteva dintre opțiunile posibile sunt foste zone miniere, impregnate cu mirosuri puternice de metal ars.

Craica este cea mai mare dintre cele patru comunități de romi pe care Cherecheș vrea să le mute. Astă vară, Consiliul Local a anunțat că vrea să cumpere un teren de zece hectare pentru viitorul cartier. Decizia a stârnit numeroase reacții, inclusiv din partea ambasadorului SUA în România, Mark Gitenstein, care a declarat că ambasada este îngrijorată de mutările plănuite, mai ales că ele vin după construcția zidului. „Un gest neinspirat”, i‑a răspuns rapid primarul și i‑a cerut ambasadorului să le ceară scuze băimărenilor. Gitenstein, care avea deja plănuită o vacanță în Maramureș, a decis să includă orașul în această călătorie și să vadă cu ochii lui ce se întâmplă. În Craica, Marin, „băiatul” lui Pise, a scos un cuțit din haină arătându‑l celor prezenți, iar una dintre gărzile de corp ale Ambasadei i‑a spus: „Dacă mai faci un singur pas, te împușc”. Marin s‑a speriat, a aruncat cuțitul lângă un gard și apoi și‑a cerut scuze. Biroul de presă al Ambasadei SUA nu neagă incidentul, dar spune că nimeni nu l‑a amenințat direct pe Gitenstein, iar „situația s‑a rezolvat fără urmări neplăcute”. Ambasadorul a plecat declarând că va monitoriza în continuare situația de la Baia Mare pentru a se asigura că „romii au un cuvânt de spus în privința viitorului lor”.

Gitenstein este doar unul dintr‑o suită de oameni și organizații care s‑au perindat prin oraș în ultimele luni, fie din proprie inițiativă, fie din cauza vreunei declarații răzlețe făcute de primar: CNCD, Ministerul Muncii, Ministerul de Interne, Fundația Soros România, Consiliul Europei. Deși ghetoizare și sărăcie există și în alte orașe din țară, un zid și un primar care vrea să mute romii într‑un cartier dedicat există doar în Baia Mare.

Pe Cherecheș însă, nu‑l interesează sfaturile altora; nu s‑a sfiit să‑mi spună că nu dă doi bani pe ONG‑urile care au venit până acolo, iar sesizările de discriminare ale Amnesty International le consideră „niște mofturi”, pentru că viitorul proiect social nu va segrega. Oamenii se vor muta voluntar acolo și vor curăța și zona în care au stat ilegal, iar copiii vor fi duși cu microbuzul la școli din oraș. L‑am întrebat dacă se bazează pe ajutorul liderilor romi. L‑a amuzat întrebarea asta. A râs și mi‑a spus că este singurul lider al romilor și nu vrea ca relația cu ei să fie gestionată de nimeni. „La mine nu funcționează chestiunea asta cu liderii.”

---

Din orașele de provincie și până la Bruxelles, soluțiile de integrare a minorității rome se concentrează pe educație. Generației actuale de romi adulți i se cere puțin, iar șansele ei de a scăpa de sărăcie sunt minime. Altfel spus, mutatul și diversele forme de ajutor sociale sunt, în cel mai bun caz, pansamente. Potrivit recensământului din 2002, în România sunt în jur de 530 de mii de romi, dar estimările europene recente vorbesc de 2 milioane și jumătate. În România sunt cei mai mulți romi din Uniunea Europeană. Sunt o minoritate tânără: 30% dintre ei au până în 15 ani. Pe lângă expulzările romilor din țări europene în care au plecat mai ales după aderarea la UE, problemele de acasă sunt legate de lipsa educației, a locurilor de muncă și locuirea în condiții mizere. Dacă generația adultă e pierdută, copiii mai au însă o șansă.

Aici intervine educația, care ar putea asigura acces la slujbe și, implicit, un beneficiu statului. Într‑un raport din septembrie 2010, Banca Mondială pune egal între integrarea romilor și dezvoltarea economică. Se estimează că integrarea lor pe piața muncii ar putea crește produsul intern brut al României cu mai mult de 3%, iar avantajele economice ar ajunge la o jumătate de miliard de euro.

Dar falia între copiii romi și piața muncii este încă mare – un studiu din 2010 al organizației Agenția pentru Dezvoltare Comunitară „Împreună” arată că 31% din 100 de școli monitorizate – din 70 de comunități rome din țară, printre care și cea din Baia Mare – practică încă segregarea. Potrivit cercetării, școlile cu un număr mare de elevi romi au profesori mai slabi și sunt mai prost dotate. Majoritatea profesorilor intervievați în studiu îi învinovățesc pe copiii romi pentru eșecul integrării și nu se gândesc să‑și schimbe metodele de predare. Copiii romi, spun ei, „nu se pot concentra” și „nu respectă regulile”.

În ghetoul Craica locuiesc aproape 600 de copii. Cam 60 dintre ei merg la școală. Conform unor documente obținute de la Romani Criss, anul trecut, școala din apropiere nu a amestecat echilibrat copiii începând cu clasa I. În primele – A, B și C – au fost trei, cinci și, respectiv patru copii de etnie și 25, 23 și, respectiv, 24 de copii români, în timp ce D‑ul a avut 14 romi și patru români. Mai grav este că la clasa a I‑a E au învățat doar copii romi. Directoarea școlii spune că situația se întâmplă pentru că, de obicei, părinții romi își înscriu copiii prea târziu la școală, atunci când clasele sunt deja făcute. Deși nu are cifre clare, mediatorul școlar spune că, față de Craica, mai mulți copii din blocurile de la zid ajung la școală. Însă o altă o problemă este că, nefiind vaccinați, copiii nu sunt primiți la grădiniță și mai apoi la școală. Din acest motiv, niciunul din copiii familiei Banta nu este la școală.

Autoritățile însă, nu cred că segregarea este o problemă reală. Anamaria Hitter, inspector școlar pe minorități, spune că toate școlile din Baia Mare au clase mixte de romi și români încă din 2007, de când Guvernul a emis ordinul de desegregare școlară. Nu crede că profesorii discriminează, ci doar că uneori își pierd răbdarea să lucreze cu copii cu probleme, așa cum susține că sunt cei minoritari. „Îs mai problematici, nu au educație de acasă”, spune ea. „E profesorul de bun simț, înțelege, dar până la o limită. Vin și nespălați foarte mulți și e
neplăcut să‑i ții de mână sau să stai acolo zilnic cu ei”.

Declarația lui Hitter pare scoasă din documentarul Şcoala noastră, filmat la 40 de kilometri de Baia Mare. Filmul urmărește, din 2006 până în 2010, povestea dulce‑amăruie a trei copii romi aflați în procesul de desegregare școlară cerut de UE. Totul se petrece în orășelul Târgu Lăpuș, unde primarul construiește cu fonduri europene o școală într‑un cartier sărac de romi. Între timp, copiii de aici se duc la școala din centrul orașului, unde sunt puși în ultima bancă sau într‑o clasă specială de romi. O parte dintre profesori și directorul școlii îi consideră inferiori românilor și le vorbesc când ironic, când jignitor. Când școala din cartierul lor este gata, primarul află că nu o poate deschide pentru că Uniunea Europeană interzice școlile create special pentru romi. După patru ani, desegregarea școlară se transformă într‑un eșec total: unii copii ajung într‑o școală specială, alături de elevi cu dizabilități, iar alții abandonează.

E greu de crezut că șansele copiilor din ghetourile Băii Mari ar fi diferite din moment ce sărăcia, dependența de ajutoarele sociale, lipsa locurilor de muncă și alți factori îi împiedică pe părinții romi, la fel ca‑n multe alte orașe, să‑și dea copiii la școală. Cherecheș spune însă că educația se face în școli, iar părinții trebuie să‑nțeleagă asta. Pare convins că un cartier social ar soluționa problemele de sărăcie ale orașului și că educația se poate face plimbând copiii din cartier până la școală și înapoi. Se laudă și cu un centru afterschool, ridicat recent la o stradă distanță de blocurile de pe Horea.

„O să fie cel mai performant centru, eu am mai umblat prin țară și n‑am mai văzut așa ceva”, mi‑a spus optimist Bogdan Gavra de la Serviciul de Asistență Socială când am vizitat clădirea afterschool‑ului, situată în spatele cimitirului Horea 2. Nu doar copiii romi din zonă ar putea învăța aici înainte sau după școală, ci și cei care vor fi mutați în noul cartier social, a adăugat Gavra. Luați cu microbuzul, duși la școală, apoi la afterschool și întorși în viitorul cartier. Doar că centrul are 20 de locuri, departe de ce ar fi nevoie.

Când m‑am întors în Baia Mare în octombrie am întrebat două băimărence cu care am împărțit compartimentul de tren dacă le place cum e guvernat orașul și a fost cât pe ce să le stric prietenia de‑o viață. În timp ce Olga, 53 de ani, fostă lucrătoare în comerț, nu vrea să audă de noul primar fiindcă „a pus pavele, borduri, sensuri giratorii și zid la mizerie”, pentru Rosa, 68 de ani, casnică mai toată viața, Cătălin este frumos, „a dat mese” și a asfaltat străzile din cartierul ei.

Olga a fost oripilată și și‑a dat ochii peste cap când a auzit cum vede Rosa integrarea romilor din Baia Mare: „Să le facă acolo un orășel, să‑i bage acolo, să se învârtească roată ca șoarecii”. „Dar sunt și ei suflete, chiar dacă sunt țigani”, a reacționat Olga. Supărate, un timp nu au mai vorbit, până când Olga a făcut‑o „nebună”, după ce la 4 dimineața, Rosa și‑a deschis telefonul și ne‑a obligat să ascultăm o manea.

Cât am stat în Baia Mare, m‑a urmărit una dintre întrebările retorice ale Olgăi: „Dar ce faci după zid? Îi închizi într‑un zid? Le dai să mănânce o dată pe zi ca la căței? După ziduri trebuie să mai faci ceva.”

Dacă te plimbi prin Baia Mare și‑i întrebi pe oamenii de pe stradă ce cred despre planurile lui Cherecheș cu romii, cei mai mulți îți vor răspunde, mai pe ocolite, mai direct, că primarul face foarte bine. „Eu i‑aș muta undeva în afara orașului pentru că‑s focar de infecție, pe lângă că‑s obraznici și hoți”, mi‑a spus o vânzătoare de 37 de ani, de la chioșcul de patiserie de lângă Spitalul Județean. „Chiar nu‑i în regulă: și pe autobuze, nimeni nu‑i dă jos, călătoresc fără bilet, cu pungi, cu aurolac, cu miros”. O farmacistă de 26 de ani crede că zidul de pe Horea a fost o idee bună, dar „mai bine ar fi să‑i mute, că vor avea niște condiții”. Pe o mamă șomeră, pe care am întâlnit‑o în parcul din centrul orașului, problema nu a afectat‑o în niciun fel, fiindcă nu stă într‑o zonă cu romi. Mi‑a spus că‑și învață copilul să nu facă diferențe la grădiniță, între romi și români. În fața hipermarketului de lângă râul Săsar, o vânzătoare de 42 de ani s‑a fâstâcit până să‑mi spună că „le‑aș da foc la toți, pe cuvânt. Pe ăștia nu pot să‑i văd a se integra într‑o societate. Nu le place să muncească, nu le place curățenia, nu le place absolut nimic. Şi totuși la fiecare intrare în oraș prima imagine sunt țiganii.”

Chiar dacă zidul și planul unui cartier social au întărâtat mai degrabă societatea civilă de la București decât populația locală, au reușit totuși să anime viața politică a orașului, mai ales printre partidele de etnie. În doar o lună de la ultima mea vizită, Pise a fost ales președintele Partidei Romilor, iar un al doilea partid, Alianța Civică a Romilor, era în formare. O emisiune locală a dezbătut două zile la rând noile mișcări politice rome.

Doar că la prima vedere, nicio facțiune nu face altceva decât cele de până acum – se agită știind că e perioadă pre‑electorală, se erijează în reprezentații comunității, promit voturi, deseori livrează, se aleg poate cu o funcție publică și apoi jocul reîncepe. E dificil să integrezi o comunitate când așa‑zișii reprezentanți le repetă oamenilor că nu trebuie să facă nimic, că dacă cer, li se va da. La Baia Mare, ca și în alte locuri, e cel mai simplu mod de a manipula o comunitate de care ai nevoie politic – fă‑i dependenți.

Am văzut asta când am vizitat la sfârșitul lui octombrie Agenția Județeană de Ocupare a Forței de Muncă, care a organizat o bursă a locurilor de muncă pentru romi. (Şomajul în Baia Mare ajungea la 2,09% la sfârșitul lui octombrie, mai mic decât nivelul național de 4,93%.) La 9 dimineața, într‑o sală mică, cinci angajatori așteptau plictisiți la birouri. Alexandru Seregy căuta o femeie pentru curățenie la spălătoria auto pe care o are din 1997. Pentru el, etnia nu e importantă: „Eu nu am nicio reticență, mai dificil e de lucrat cu noi”, mi‑a spus arătând spre pielea lui albă. După un sfert de oră, holul instituției se umpluse de oameni.

Cei peste 50 de romi care se strânseseră în holul Agenției au primit rapid niște foi în care li se cerea să scrie datele personale, domeniul în care ar vrea să lucreze, cursurile de calificare pe care vor să le facă. Toți au vânat orice om despre care bănuiau că știe să scrie și să citească. Cum eu aveam un pix și un carnețel în mână, câțiva au venit la mine. Am ajutat doi tineri care mi‑au spus că nu știu să scrie, apoi pe alți doi i‑am pus să încerce: scriau încet și confundau nu doar literele, ci și cifrele; citeau la fel de greu. Unii dintre ei nu fuseseră deloc la școală, dar alții aveau patru clase sau gimnaziul. Mai toți își doreau o slujbă la fabrica de mobilă Aramis și nu doreau să audă de cursuri. „Nu știm noi, pentru ce‑s alea?”. Fluturau foile albe în mână, derutați că nu știu dacă sunt completate bine, confuzi că nu știu ce să facă mai departe. Am aflat de la consilierul agenției, care monitoriza zâmbitor situația, că informațiile vor ajunge „într‑o bază de date care să‑i centralizeze național”. L‑am întrebat dacă agenția se gândește la cursuri de alfabetizare și mi‑a spus că ar fi o idee, numai că deciziile vin de la București.

La un moment dat, în holul agenției s‑a lăsat tăcerea. L‑am recunoscut pe Pise, care s‑a așezat în mijlocul oamenilor și a strigat „Linișteee!”. Forfota s‑a oprit și mai toți l‑au privit așteptând să spună ce avea de spus.

„Aveți o meserie? Are careva o diplomă?”, a strigat cât să se audă și la etaj.

„Nuuu!”, a răspuns mulțimea.

„Nu are rost să vă înscrieți la nimic, că orișiașa‑orișiașa și nu vă dă muncă. Cei care sunteți aici trebuie să discutăm pentru Aramis că voi acolo vreți de muncă, așa‑i?”

„Da, da”, a răspuns fiecare.

„Ori nu le mai complectați, că degeaba le complectați. Noi vom merge acum la doamna directoare că ne‑așteaptă sus să discutăm cu dânsa câte locuri are pentru Aramis. Degeaba vă scrieți și tot vă scrieți, că munciți degeaba. Ş‑așa, ș‑așa. Nu vă mai agitați!”.

Mai târziu, înainte de o ședință la Partida Romilor în care Pise a anunțat că plănuia reluarea alegerilor prin care a ajuns președinte (fusese contestat cu o seară înainte la televizor de liderul celeilalte formațiuni politice rome), l‑am întrebat pentru ce funcție candidează la anul. Mi‑a spus că vrea să devină consilier local, dar că până atunci are planuri clare cu partidul și ONG‑ul lui: un proiect de întreprindere socială, prin care romii să recicleze îmbrăcăminte.

Pregătește și o vizită la Budapesta, unde o comunitate de romi are un proiect similar. „Exact modelul Craica era comunitatea și acum sunt cu vile, cu palate”. Cu proiectul acesta vrea să aplice pentru fonduri europene. Pe planul doi: televiziunea pentru romi, cu reporteri de etnie și emisiuni „gen Caravana Romilor, de la OTV” și un ansamblu țigănesc.

Mi‑a explicat totul detaliat, cu calm, căutându‑și încet cuvintele, cumva convins și mulțumit că toate sunt ca și realizate. L‑am întrebat ce se mai aude cu terenul cartierului pentru romi și discuția s‑a înfierbântat. Supărat că primarul nu‑i mai răspunde la telefon și SMS‑uri, a început să gesticuleze și, într‑un final, să arunce cu mobilul pe birou. „[Despre] romi foarte puțin comunică, și dacă nu există comunicare, îi bai. De azi înainte îi dau ceaiul, până amu’ te‑am ținut aici”, și‑a pus mâna pe piept, „dar de azi înainte îi bai”.

Două zile mai târziu, supărarea lui Pise pe Cherecheș trecuse și cei doi au mers împreună în Craica să facă pe ghizii pentru o echipă de filmare de la Antena 3. Nu era nicio urmă de tensiune între ei – ba chiar președintele Partidei l‑a complimentat pe primar, la fel ca localnicii care s‑au luminat când le‑a promis lemne pentru iarnă. „Sănătate, să auzim numai de bine, domnul primar, că dumneavoastră sunteți primarul nostru, tânăr și frumos!”. Cherecheș a zâmbit șmecherește, iar Pise a completat tare: „Păi, multe țigănci le‑o votat numai pentru că e frumos”. Toată lumea a râs în hohote.

„Şi‑au făcut filiale noi, am înțeles”, i‑am spus lui Cherecheș în drum spre primărie despre partidele romilor.

„Nesemnificative”, mi‑a răspuns rapid. „Se plictisesc și de‑asta. În perioada de campanie electorală, nu mai au partid, nu‑i mai interesează. Cei care au o inteligență nativă merg cu câștigătorul.”

---

Noiembrie l‑a ținut ocupat pe Cherecheș cu proiectul „Iarna Băimăreană”, o sărbătoare întinsă pe toată luna decembrie, pentru care i‑a antamat pe Smiley, Ştefan Hrușcă, Gașca de Acasă și Narcisa Suciu, Alexandra Ungureanu și alții. Evenimentul a transformat Piața Revoluției din Baia Mare într‑un târg de Crăciun și a costat Primăria aproximativ 400 de mii de lei. În târg se intră printr‑o poartă improvizată, de cetate medievală, și imediat în dreapta e patinoarul pentru copii. Pe lângă scena mare se întind zeci de căsuțe de lemn unde se vând produse tradiționale: kurtos kalacs, miere cu nuci, vin fiert, podoabe de Crăciun, fructe, mere, chiar și pâine. Lângă standuri stă o iesle cu personaje din plastic din scena Nașterii Domnului, în mărime naturală.

În mijlocul pieței, tronează cel mai înalt brad de Crăciun din țară. Săptămâni întregi l‑a căutat primarul: are 28 de metri (cu tot cu steaua din vârf ajunge la 31‑32 metri), aproape 100 de ani și cântărește șase tone. Reprezentantul firmei care a împodobit bradul spune că pentru a fi siguri că va fi cel mai înalt din țară au făcut o cercetare ca să afle înălțimea brazilor din celelalte orașe. Inițial, Cherecheș a încercat să facă rost de un elicopter de la Ministerul de Interne sau de la cel al Apărării cu care să‑l transporte, dar din cauza ceții și a greutății, a fost adus cu un tir din pădurea din comuna Băiuț, la 80 de kilometri distanță. Cherecheș a supravegheat atent, sub blitz‑urile camerelor, transportul și amplasarea bradului cu o macara, ale cărui peste 46.000 de led‑uri urma să le aprindă apăsând pe un buton, de 1 decembrie.

De Ziua Națională, la televiziunea locală se vorbea despre patriotism și bradul Primăriei. Nimeni nu prea mai vorbea despre zidul de pe Horea sau despre problemele romilor. Trecuse mai bine de o lună de la ultima mea vizită și, între timp, Carol „Pise” Jurisnicz, președintele Partidei Romilor, a strâns aproximativ 2.000 de membri din rândul romilor de la periferiile orașului și‑n curând le va da carnete de membri, ca să‑și facă filiala puternică. A renovat și scara blocului 46A, din sponsorizări. Spune că acum se înțelege bine cu primarul. Mai sunt „hârâieli” între ei, dar niciuna nu durează mai mult de trei zile. Pentru el, „gardul a fost o nebunie, la cât tam‑tam s‑a făcut”, dar nu crede că a fost ceva grav.

În aceeași zi, în ghetoul de pe strada Horea era liniște. La ‑5 grade, nimeni nu mai stă afară. Fumul de la sobele improvizate din garsoniere e parcă și mai negru și mai adânc. Banta era plecat la Arad, iar soția abia se descurca cu cei patru copii mici: cea mică plângea, ceilalți ieșeau afară, fugeau pe scări, nu‑i răspundeau când îi chema. Ar vrea să‑i vadă la școală, mi‑a spus, dar învățătorii nu i‑au primit, fiindcă nu au niciun vaccin făcut. „Vorbesc urât”, mi‑a mai spus. „Imediat se vede caracterul de pe Horea”. Mariana era îngrijorată că primăria îi va muta, după ce, în ultima vreme, autoritățile au făcut razii în cele două blocuri, pentru a verifica situația restanțierilor. Autoritățile îi amenință pe locatari că dacă nu plătesc datoriile își vor pierde curând locuințele sociale. Nu se știe nici unde se vor duce la anul, când, după cum au fost anunțați recent, blocul 46B va fi renovat. De toate problemele astea se va ocupa Banta, reprezentantul blocului în relația cu Primăria. Din ghetou, nici Mariana și nici copiii nu știau de sărbătoarea din centrul orașului.

Afară, zidul care a stârnit atâtea controverse, fusese proaspăt acoperit din ordinul primarului cu un strat nou de ciment, după ce în noaptea de 23 noiembrie au apărut graffiti anti‑rasiste: „Stop Rasismul”, „Stop Segregare”, „Aici se termină U.E”, „Aici începe umilința”. Mesajele au fost scrise de Ene (de la „E NEdrept să fii condamnat din naștere la marginalizare”), un grup de tineri care spun că nu sunt din Baia Mare, au între 18 și 35 de ani și sunt studenți, sociologi, juriști și simpli cetățeni. Şi‑au explicat astfel pe Facebook protestul: „Protestăm împotriva unui sistem care devine pe zi ce trece mai intolerant față de romi, protestăm împotriva discriminării instituționalizate, împotriva rasismului și a altor asemenea comportamente degradante pentru condiția umană. Vrem demnitate, egalitate și respect pentru toți romii. Nu mai vrem să fim cetățeni de rangul 2!!!”

Zidul a fost sancționat și legal. La mijlocul lui noiembrie, CNCD a constatat că ridicarea unui zid despărțitor între locuințele sociale ocupate în majoritate de romii din strada Horea și strada principală discriminează. Primarul s‑a ales cu o amendă de 6.000 de lei, care n‑a părut să‑l deranjeze. A declarat atunci că îi va da în judecată pe membrii Consiliului și că se gândește serios să mai ridice încă un zid. „Voi ataca decizia la Curtea de Apel Cluj și o să vorbesc cu avocații să atrag răspunderea civilă asupra fiecăruia dintre membrii Consiliului ca să‑i târăsc în tot felul de procese.”

CNCD a recomandat și demolarea construcției, însă o decizie în acest sens poate veni doar din instanță, iar organizația Romani Criss a început deja un proces prin care cere primăriei dărâmarea zidului. „Le urez succes și lor, pe mine pur și simplu mă distrează, mă joc cu ei cum vreau eu”, spune Cherecheș. „Pentru mine sunt niște personaje care se află în treabă, pe mine mă interesează ce crede comunitatea”.

Primarul e hotărât să înceapă în primăvara viitoare construcția cartierului social cu 1.000 de căsuțe pentru romii din Craica și celelalte periferii, dar și pentru alți oameni săraci care nu‑și permit o locuință. Despre loc nu se știe decât că va fi undeva la marginea orașului. Este convins că ce propune el este cea mai bună soluție de integrare socială și nu vrea să audă de ideile propuse de organizații de la București.

Pe plan local, nici un ONG nu i se opune. Nici în Consiliul local nu are oponenți: „este disciplină. Consiliul local nu dezbate, lucrurile sunt clar stabilite, nu stăm la povești, ca pe vremuri”, cum l‑am auzit pe Cherecheș spunând la telefon. Până acum niciunul din cele două partide care l‑au adus la putere nu l‑au atenționat că ar face ceva greșit. Cu Uniunea Social Liberală a bătut deja palma pentru alegerile de la anul, după ce, spune el, toate partidele au încercat să‑l racoleze.

Nici nu‑i de mirare având în vedere că la ultimul sondaj, în august, avea 76% șanse de câștig. Ziua României a fost sărbătorită în Piața Revoluției, la temperaturi între ‑3 și ‑5 grade, de 4.000 de persoane, după estimările Jandarmeriei Maramureș. Cherecheș a petrecut mai toată ziua în mulțime, unde a dansat hore cu băimărenii. Oamenii se bâțâiau pe muzică populară, în fața scenei sau la cozile lungi de vin fiert, kurtocs kalacs, carne de porc, slănină, caltaboși și tobă. Copiii dârdâiau pe lângă părinți, cu privirea spre scena unde scria mare „Pune suflet pentru România” – mesaj inspirat din sloganul primarului, „Pune suflet pentru Baia Mare”.

La 16:50, ansamblul popular a terminat de cântat, iar prezentatorii au început să pregătească intrarea primarului și momentul aprinderii bradului. Cherecheș, la costum, cu cravată roșie și o panglică tricoloră în pieptul jachetei negre, aștepta lângă scările scenei. Zâmbea, râdea și‑și verifica telefonul. S‑a apropiat de o fetiță îmbrăcată în costum popular, cu care a făcut câteva poze și apoi a luat‑o de mână și a urcat cu ea pe scenă, în aplauzele publicului. La microfon, i‑a rugat pe părinți să‑și lase copiii pe scenă, să aprindă cu toții luminițele.

Din mijlocul scenei, flancat de copii, a spus mulțimii: „Împreună să aprindem luminile în acest oraș, simbolic. Acest oraș să fie luminat, să vină harul divin asupra noastră”. A primit rapid, din spatele scenei, un comutator alb cu fir, iar prezentatorii au început să numere descrescător de la zece, odată cu mulțimea bucuroasă. La zero, Cherecheș a apăsat pe butonul comutatorului, zâmbind larg. Bradul s‑a albăstrit, copiii au țipat, iar băimărenii au aplaudat în timp ce pe fundal se auzeau acordurile piesei „Prince Igor”.

---

Actualizare: Trei ani mai târziu (DoR #18)

În DoR #7.2 am scris despre cum primarul de 32 de ani din Baia Mare a ridicat un zid de beton lângă două blocuri sociale locuite de romi. În 2011, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a decis că zidul ridicat constituie discriminare şi a amendat primăria cu 6.000 de lei. Decizia a fost contestată în justiție de primar și, în 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât definitiv să menţină sancţiunea aplicată primarului Cătălin Cherecheş.

Zidul este tot acolo, iar peste stradă, în fostul combinat chimic Cuprom, Cherecheș a mutat, în 2012, în jur de 100 de familii de romi care locuiau în Craica, un alt ghetou de la periferia orașului, acum mai restrâns. În timp ce acum doi ani nu era săptămână în care primarul să nu declare presei cum va scăpa orașul de mizeria ghetourilor, acum Cherecheș pare că vorbește doar despre handbal: echipa finanțată de primărie se bate pentru Liga Campionilor, iar primarul are o relație cu una dintre jucătoare. În noiembrie 2014 studenți ai Universității de Arte și Design din Cluj au pictat zidul la cererea primarului. Cherecheș spune că acum nu mai poate fi dărâmat pentru că a devenit „operă de artă”.