Directorul

E început de august, și școala din satul Conțești, județul Teleorman, nu arată deloc ca și cum ar putea primi din nou elevi când se termină vacanța. Pe holul de la parter stau împrăștiate conducte de plastic, scânduri rupte, saci goi sau plini cu ciment, scule pentru construcții. Mizeria de pe gresia holului se strecoară firesc în sălile de curs.

De pe hol, se aude cu ecou din când în când: „Marinicăăă! Marinicăăă!” E directorul, George Lili Berceanu, care-l caută pe îngrijitorul școlii în timp ce merge pe culoare de parcă aleargă. Îngrijitorul, fochistul și secretarul sunt prinși cu munca la construcția toaletelor pe care trebuie să le facă de la zero în clădire. La lucrare participă uneori și câte un sătean priceput.

Pe măsură ce apar și patru profesoare și învățătoare și vreo 10 copii, merg toți în clase. Dau jos de pe pereți desene, planșe, colaje. Mută băncile. Mătură. Nu atât munca pare să-i bucure pe copii, cât șansa de a chicoti împreună.

George, după cum îi spun profesorii directorului, dă instrucțiuni gesticulând larg: „Nu așa! Patru bănci strânse una lângă alta și toate planșele puse peste ele, ca atunci când zugrăvim să putem să le astupăm, să punem ceva peste”. Se mută apoi în sala folosită până de curând ca magazie, în care se fac toaletele. Un bărbat desculț nivelează cu o scândură cimentul pe care se va pune gresia „Și acolo, în colț?”, întreabă George. Bărbatul îi răspunde că mai trebuie umblat la țevile îngropate. „Voi știți. Dacă voi ziceți așa, așa rămâne. E foarte bine.”

Toaletele interioare, zugrăvirea claselor în culori prietenoase, completarea sistemului de alarmă, achiziția de echipamente sportive, dotarea sălilor de curs cu videoproiectoare, laptopuri, sisteme audio, dulapuri și table magnetice mobile, toate sunt făcute din cei 20.000 de euro câștigați la un concurs numit Olimpiadele Kaufland. George și câteva profesoare au scris proiectul și e doar ultimul realizat în cei patru ani de când e el director la Conțești. A mai obținut pentru școală bani, calculatoare, mobilă și echipamente de la UNICEF, IBM, Raiffeisen, Intel, Carrefour și Telekom și a lucrat cu mai multe asociații. Pe mulți i-a abordat, alții l-au căutat după ce au auzit că e pus pe treabă. George a încercat ca la fiecare colaborare să schimbe ceva în bine în școală, pentru că vrea ca aceasta să fie un loc în care copiii vin de plăcere. În concepția lui, asta înseamnă că unitatea de învățământ arată la superlativ și există dotări moderne care permit ca lecțiile să fie făcute astfel încât să stârnească interesul generațiilor de azi.

În ciuda entuziasmului, George se gândește uneori să renunțe la funcție, pentru că simte că-și neglijează familia: soția, profesoară de religie în altă școală, și fetița de șapte ani. Stă la muncă zilnic cam șapte ore, de la opt dimineața, și mai e și plecat pe drumuri cu treabă. Se întreabă dacă nu-i mai bine să nu continue din toamnă, când, pentru prima dată în opt ani, posturile din întreaga țară sunt scoase la concurs.

---

Directorii sunt cei care dau tonul în școli. De ei depinde, în general, funcționarea cancelariei. Ei conduc școala și pot coagula o echipă care să dea rezultate, dar sistemul de învățământ românesc le oferă doar o putere parțială. Fără cursuri serioase de management, fiecare învață să se descurce cum poate. Unii sunt buni lideri intuitiv. Alții se școlesc din mers. Alții mută presiunea pe profesori. Puțini sunt trași la răspundere cu adevărat.

Experții spun că, pentru ca o școală să obțină performanțe colective, directorul trebuie să creeze un mediu de lucru plăcut. Anca Tîrcă, specialist în educație și fostă directoare, crede că unul dintre cele mai importante lucruri pe care le poate face un director, fără prea multe cheltuieli, este să transforme spațiul de învățare într-unul în care toată lumea să se simtă bine. Uneori, asta poate să însemne să doteze cancelaria cu frigider, cafetieră și canapea sau ca directorul să cumpere vopsea și să coloreze cu mâna lui o catedră în verde, așa cum a făcut ea acum câțiva ani. „Directorul trebuie să coboare de la statutul acela cărora multora le place, să fie undeva departe, sus, inabordabil, uși închise, audiențe.” Membră a unui proiect de la Conțești prin care elevii au fost implicați în pictarea în culori vii a unui perete al școlii, Tîrcă spune că, deși i s-a părut că școala și curtea ei nu arată bine, directorul e inimos și-i ține pe părinți aproape. „Vrea să facă treabă, se agită, știe ce oportunitate apare la orizont și-o valorifică. Scrie, aplică, e acolo cu copiii, îi iubește.”

Există cazuri de profesori care se aliază pentru a crea un spațiu constructiv, dar astfel de eforturi sunt rare. În special la sat, fără un director care să mobilizeze profesorii, e greu să se formeze o comunitate. Un dascăl dedicat ajunge frecvent să se simtă singur când directorul îl întreabă ce câștigă dacă se agită, iar colegii îi repetă că n-o să-i ridice nimeni statuie. Într-un sistem de educație în care baremul pentru performanță pare să fie nota 10+, e ușor să uiți că progresul înseamnă și să aduci un elev de la nota 5 la 7. Încurajând rezultatele la olimpiade, societatea se mândrește cu doar câțiva elevi și profesori, lăsându-i în urmă pe restul. Inclusiv criteriile pentru gradația de merit sunt gândite de parcă principala problemă în educația românească ar fi lipsa olimpicilor, spune Roxana Paraschiv, coordonator de programe la organizația Salvați Copiii.

La directori e deseori cheia și pentru succesul diverselor proiecte ale ONG-urilor. Pentru a reduce abandonul școlar, UNICEF, Fondul Națiunilor Unite pentru Copii, a pornit în ultimii ani o campanie în 250 de școli din țară, dar a continuat-o cam într-una din zece, pentru că în restul intervenția nu avea succesul dorit. Luminița Costache, cea care s-a ocupat de program, spune că lucrurile au mers dacă directorul a fost deschis la idee. A avut școli în care programul a funcționat până când, la jumătatea semestrului, a venit un director nou care a blocat totul. Alți directori au refuzat din start ideea cu resemnare, convinși că unii dintre elevii lor nu au nicio șansă. „Sunt multe locuri unde cumva a dispărut speranța”, spune Costache. Nu și la Conțești. Aceasta a rămas una din cele 32 de școli din programul UNICEF care au dovedit progrese pe parcursul campaniei.

---

La 36 de ani, George Berceanu e în același timp preot ortodox, profesor de religie și de informatică și director al școlii. Poate preda ore de operare a calculatorului pentru că, pe lângă seminar și Facultatea de Teologie, a absolvit și cursuri postuniversitare de informatică. Prin sat e ori „părinte”, ori „domn director”, în funcție de cine i se adresează. Alăturarea generează și glume. Pe uliță, la poarta unei case unde căuta o elevă care nu venise la școală, o tânără din fața altei curți i-a strigat: „Da’ cine a murit?”. Faptul că e preot îl ajută și la școală. „Până să-i cunosc ca profesor, îi cunosc ca preot. Pe mulți i-am botezat. Relația e alta.”

Înalt, brunet, cu perciuni lungi și cioc, tuns scurt cu părul puțin ridicat în față și dat într-o parte, seamănă cu un student la teologie. Mâinile îi trădează starea de spirit. Uneori, când se concentrează la scris, își roade unghiile. Alteori, când merge țintit să rezolve ceva, își balansează larg brațele pe lângă trup.

George a fost întâi director de școală în Pietroșani, un sat din apropiere. Cel care i-a propus să vină în 2012 la Conțești este primarul Viorel Peța, care îl aprecia pentru că era tânăr și priceput la calculatoare. Era nevoie de director aici – cel în funcție ieșea la pensie. Cum a rezolvat să fie numit în funcție George nu explică, dar politicianul (acum PSD, fost PNL) subliniază că e important ca primarul și directorul să se înțeleagă. „Dacă nu e relația asta bună, nu se poate face absolut nimic.” Problemele cu școala afectează și imaginea primarului, mai ales în sate. Un director fără sprijinul autorităților locale poate să nu primească de la acestea suficienți bani pentru dotare, întreținere și proiecte. Finanțarea de la Ministerul Educației nu e suficientă.

Școala a avut în anii ’80–’90 și o mie de copii, își amintește Elena Mărunțelu, profesoară de română. Aici funcționa, pe lângă gimnaziu, și o școală de arte și meserii. Ca în mai toate localitățile de la țară, numărul elevilor la Conțești a scăzut. Sunt aproape 200 în clasele primare și în gimnaziu, iar în grădiniță, 50 de copii. Predau 24 de profesori, învățătoare și educatoare.

Primul mare proiect pe care l-a făcut George a fost înființarea unui ansamblu de dansuri populare. Satul e cunoscut în special pentru obiceiul Călușului. La începutul lui 2013 directorul a convins un coregraf să vină o perioadă să lucreze gratis și să facă un ansamblu în școală. Așa a apărut grupul Florile Teleormanului, în care acum dansează aproape 100 de copii. Au luat premii și au călătorit prin România și în străinătate. Participarea e condiționată de mersul la ore. De o vreme, primăria plătește pentru deplasările copiilor și l-a angajat pe coregraf.

George a căutat pe internet topul companiilor de succes în România. Le-a luat pe primele zece la rând și le-a scris că are nevoie de echipamente IT. A primit în timp 46 de calculatoare noi sau folosite, o imprimantă performantă, scaune de birou, dulapuri și o tablă inteligentă. Unele au fost obținute și în urma unor proiecte câștigate, căci directorul povestește că, de anul trecut, „am trecut la o altă etapă, pentru că nu poți să mergi cu mâna întinsă, trebuie să faci și tu ceva”.

Așa au câștigat la Olimpiadele Kaufland cei 20.000 de euro din care dotează acum școala și fac toaletele interioare. Pentru a obține finanțarea, profesorii și elevii au trebuit să organizeze înainte, cu propriile resurse, peste o sută de activități extrașcolare (teatru, competiții sportive, cursuri de prim-ajutor, reciclare, alimentație sănătoasă). S-au clasat pe locul 23 în competiția cu alte aproape 1.200 de școli din România.

Cu ajutorul a diferite ONG-uri, grupuri de copii au vizitat sediile din București ale Băncii Mondiale, UNICEF, Intel, IBM, Raiffeisen Bank și Telekom. George și-a dorit „să vezi că poți ajunge să lucrezi acolo dacă înveți foarte mult, fără ca părinții să intervină, fără să ai pile. Și poți să lucrezi pe salarii mari”. Tot astfel, cuvinte din limba de lemn a ONG-urilor și corporațiilor, ca „a implementa”, „a accesa”, „finanțare”, au devenit comune în vocabularul unui director de la țară. (Situația nu i-a scăpat nici primarului, care nu s-a putut abține să nu-i zică șăgalnic că preoții sunt buni de directori deoarece se pricep să meargă „cu cerutul”.)

Fostă directoare timp de câteva luni, profesoara de română Elena Mărunțelu îl ajută și ea. „George este cel cu scrisul. El ne cheamă când are nevoie. Lucrăm peste program, mai rămânem o oră-două.” Profesoara consideră că nu-s lucrurile perfecte în cancelarie, că uneori se mai ceartă, dar apoi se împacă, se consultă și găsesc soluții. Apreciază că directorul le permite colegilor să lucreze cum consideră și, prin urmare, ea crede că toți se străduiesc să-și facă treaba cât mai bine.

George spune că mizează pe verticalitatea angajaților, de aceea îi e rușine să sancționeze pe cineva. Au fost cazuri de părinți care s-au plâns directorului că unii dascăli nu fac toate lecțiile. A urmat o discuție cu persoanele acuzate. Directorul își amintește că problema s-a rezolvat cu vorba bună, căci e important tonul pe care îl ai. „Niciodată unul superior, suntem colegi. […] Nu mi-ar conveni să fiu tratat altfel decât îi tratez eu.” Estimează că 60–70% dintre colegi sunt dedicați activităților școlii din Conțești – la ore, în proiecte, cursuri de perfecționare sau activități cu elevii în afara programului. Cauze pe care le declară pierdute: doi profesori aproape de pensie pe care spune că nu-i mai poate motiva.

Cifrele școlii nu-s excepționale, dar directorul vede o îmbunătățire, mai ales într-o comunitate rurală care, ca destule altele, are probleme cu sărăcia, familii destrămate sau copii care trebuie să meargă la muncă. În urmă cu patru ani, spune George, cinci-șase elevi au abandonat școala. Acum doi ani au fost trei, iar în anul școlar 2015–2016, doar un copil. Dacă la evaluarea națională de anul trecut s-au situat sub nivelul județului la medii peste cinci, în 2016 au depășit situația de pe județ cu patru procente. Pentru o școală de la țară, e un pas înainte. Rezultatele bune aici nu-s salbele cu olimpici. „Progres e și să-l înveți pe copilul care nu știe să scrie, să scrie cu litere mari: ANA ARE MERE.”

---

Nu există o rețetă pentru un director perfect al școlii românești, dar specialiștii sunt de acord că, în sistemul actual, principalul lucru pe care îl poate face este să fie un bun administrator al resurselor și un lider care să inspire și să motiveze profesorii. Nu e cel mai simplu lucru în condițiile în care, din 2008 până în toamna acestui an, directorii au fost la cheremul inspectorilor școlari județeni, în esență oameni apropiați de partidele de la guvernare. În lipsa unui concurs care să le ofere legitimitate și mandate de patru ani, în fiecare vară inspectorul decidea dacă îi mai păstrează sau nu în funcție, ceea ce nu i-a motivat pe mulți să gândească strategic.

Acuzațiile de politizare au readus în atenție și întrebarea dacă directorul de școală trebuie să fie doar un bun manager, nu neapărat profesor de meserie. Coaliția pentru Educație, o federație de ONG-uri în domeniu, crede că da, în timp ce majoritatea oamenilor din sistem pare să fi decis că omul cel mai potrivit trebuie să cunoască școala din interior. Soluția propusă de Paul Blendea, cercetător la Institutul de Științe ale Educației, este înființarea unui program de mentorat prin care directori cu rezultate să-i îndrume pe cei noi. „Suntem la faza de urechism sau lăutărie”, spune Blendea. „Nu știm să cântăm după note, ci după ureche. Fiecare director face după cum se pricepe.”

Pe de altă parte, deși la nivel colectiv există imaginea directorului care taie și spânzură – și sunt destui care încearcă să conducă autoritar –, sistemul actual le oferă directorilor doar o putere parțială. Nu le poți cere să facă performanță ca unui conducător de multinațională atât timp cât nu-și pot angaja oamenii pe care și-i doresc. Examenul de titularizare e organizat la nivel național și, deși e sever, nu garantează că ajung oameni de calitate în majoritatea școlilor. Directorii angajează doar personalul auxiliar și nu pot concedia un profesor titular de care sunt nemulțumiți. Trebuie să meargă la inspectorat să ceară înlocuirea profesorului și asta doar în situații excepționale, spune Daniela Vișoianu de la Coaliția pentru Educație. Dacă la oraș se confruntă cu probleme de disciplină, cum ar fi profesori care nu intră la ore la fix, la sate le e greu să-și construiască o echipă, adaugă Vișoianu, pentru că au mulți navetiști. „Nu e profesor de fizică sau de chimie, de profesie este navetist. Coboară din transportul în comun sau din mașină, livrează două ore de istorie, se urcă în mașină și a plecat. N-are nicio legătură cu școala.” Și George spune că nu poate miza pe implicarea în proiecte a profesorilor care țin ore și în alte școli.

În plus, problema principală reclamată de directori e că nu le sunt suficienți banii de la guvern, ceea ce-i face să fie mereu în goană după fonduri suplimentare (de la primării, fonduri europene, sponsorizări, concursuri). Unii se simt și copleșiți de responsabilități, pentru că în cele din urmă ei răspund pentru tot ce se întâmplă în școală, ei mediază conflictele interne, gestionează relația cu părinții, se asigură că există manuale, verifică respectarea normelor de sănătate și securitate în muncă, inclusiv de protecție contra incendiilor. Pentru mulți, ce primesc în plus față de profesori cu experiență și grade similare e un număr mai mic de ore la clasă și o creștere de salariu de aproximativ 200 de lei (sporul de conducere variază în funcție de cât de mare e școala).

Nu ajută nici că legile sunt în continuă schimbare. Roxana Paraschiv de la Salvați Copiii povestește că a întâlnit o directoare de la sat, în județul Alba, care-și imprimase toate actele normative pe care trebuie să le pună în practică și ajunsese la 15 bibliorafturi. „Spunea biata femeie că nici nu e convinsă că le are pe toate și în forma aflată în vigoare.” Ar trebui centralizate și simplificate, crede Paraschiv, astfel încât „să nu lucrezi cu trei ordine de ministru pentru același aspect, cum ar fi de exemplu organizarea examenelor naționale”. La asta se adaugă birocrația. „Zilnic, zilnic trebuie să raportăm ceva, de azi pe mâine să completăm ceva formulare, platforme, totul se prea complică”, spune unul dintre directorii cu vechime, care a decis să renunțe la funcție în această vară.

---

În biroul lui, Șerban Iosifescu își împinge ușor ochelarii în sus și privește într-un monitor pe care scrie că e cumpărat prin fonduri europene. E înconjurat de calendare și stickere cu „Transformăm România prin învățare” și are pe masă o cană cu mesajul „Pentru cel mai bun șef”. Conduce Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul Preuniversitar (ARACIP), instituția responsabilă de evaluarea școlilor. Studiază un tabel în Excel și ordonează descrescător, în funcție de parametrii dintr-o coloană, școlile din România. Spune că are o plăcere pură să consulte datele strânse de inspectori în teritoriu.

Iosifescu știe, pe baza acestor date, că liceele de renume de multe ori n-au niciun merit pentru rezultatele elevilor. Ce contează cel mai mult e din ce familie și comunitate provin copiii. Cei din familii educate tind să obțină note mai mari, iar nivelul economic al familiei e cel mai bun indicator pentru riscul de abandon școlar. Pornind de la astfel de constatări, întărite de cercetări făcute în afara țării, ARACIP a lucrat în ultimii ani la stabilirea unui indice de eficiență care să coreleze resursele și factorii de risc dintr-o școală (nivelul economic al familiei, educația părinților, calificarea profesorilor, distanța pe care o parcurg elevii până la școală) cu rezultatele acesteia (notele de la clasă, de la testele naționale, numărul de absențe, rata de abandon școlar, de trecere la nivelul următor de învățământ, de angajare). Dacă indicele unei școli are valoarea 1, înseamnă că rezultatele sunt pe măsura resurselor. Ce e peste 1 înseamnă plus valoare, ce e sub – că școala nu oferă nici măcar ce i-ar sta în putere. Uitându-se la date, a observat că sunt licee de prestigiu care n-au un indice de eficiență mai mare decât școli la care doar 10% din elevi au luat bacalaureatul. Citează un inspector din Olanda care spunea că elevii din familii cu studii superioare obțin rezultate oricum, „de multe ori în ciuda școlii”. Școala din Conțești are scorul de 1,138. Cam 2% din unitățile de învățământ au un indice de peste 1,200. De altfel, la evaluarea ARACIP, Conțești a primit două calificative maxime, acordate rar: pentru activități extra curriculare și influențarea strategiei pe termen mediu și lung a primăriei.

Iosifescu spune că profesorul are cea mai mare influență asupra rezultatelor învățării, însă directorul e cel care trebuie să imprime direcția de dezvoltare. În condițiile actuale, crede că directorul nu se prea poate ocupa de management, neavând control asupra personalului. Nu doar că nu poate da un profesor afară, dar nici nu-l poate obliga să meargă la cursuri dacă folosește o metodologie învechită sau nu știe să folosească calculatorul. Prin urmare, directorului îi rămân partea de încurajare și motivare a echipei și partea administrativă (inventar, achiziții, reparații).

Mai e și faptul că mulți directori văd tot ce ține de management drept o încărcătură birocratică suplimentară. Toți directorii din țară sunt obligați să facă un plan de dezvoltare a școlii, în care să specifice rezultatele pe care vor să le obțină, dar puțini îl iau în serios. Unii îi pun pe profesorii suplinitori să-l facă, alții trec obiective general valabile, imposibil de măsurat („îmbunătățirea calității educației”), alții recurg chiar la plagiat. Spune că a găsit multe planuri identice, la școli din diferite zone ale țării.

Iosifescu a făcut diverse cursuri cu directori de școli în ultimii ani și spune că încearcă să-i convingă să lucreze mai concret, pornind de la ce nevoi au. „Vrei să cumperi calculatoare? Vrei tablă inteligentă? Vrei să cumperi cărți la bibliotecă?” Apoi să învețe să se uite la școală prin date. „Ce categorii de elevi au rezultate mai slabe? Ce profesori au avut acei copii? Este problemă de mediu de proveniență sau de profesor la clasă? Ce faci cu profesorul ăla care are rezultate mai slabe? Poți să-l folosești pe cel cu rezultate mai bune să-l mentoreze pe cel cu rezultate mai slabe, nu-i neapărat nevoie să cheltuiești bani ca să-l trimiți la formare.” Spune că toți directorii ar fi receptivi dacă ar avea mai multă autonomie, adică un control mai mare asupra resursei umane și financiare, și dacă ar fi evaluați în funcție de țintele de dezvoltare pe care și le-au propus, nu în special pe baza unui interviu subiectiv la inspectorat.

---

În vinerea de dinaintea începerii anului școlar, George Berceanu organizează o întâlnire cu profesorii, la care se strâng opt cadre didactice, toate femei. Cancelaria e cât o sufragerie de bloc comunist puțin mai generos cu spațiul. Într-un colț al mesei, învățătoarea Luminița Răduț pictează aripile unor fluturi din hârtie.

Discută despre comisiile care trebuie alcătuite în școală. Se propun unul pe celălalt, glumesc, mai bârfesc, sunt sfătoși. Directorul gesticulează mult cu un creion multicolor pe care-l ține într-o mână și îl pocnește câteodată de masă ca și cum ar bate ritmul.

La comisia diriginților strânge degetele în formă de pistol și o indică pe Luminița Răduț. „Cum Răduț? De ce Răduț?” exclamă ea dintr-o dată ca și cum ar fi revoltată. Lumea bufnește în râs. Cu pensula în aer, aduce argumente împotrivă. „Lasă la tine, că oricum ai fost acolo și anul trecut. Știi despre ce e vorba, ești cea mai bună pentru așa ceva”, tranșează directorul mustăcind. Învățătoarea nu mai protestează și acceptă să facă parte din comisia diriginților și în acest an. Spre final, George prezintă alte două proiecte la care ar vrea să aplice pentru școală.

Nici o oră mai târziu, după ședință, George cară prin curte împreună cu alți cinci bărbați un dulap de lemn masiv. În școală, secretarul se urcă pe bănci pentru a regla suporturile de care stau agățate videoproiectoarele. Mai sunt destule lucruri de făcut, dar nimeni nu se agită, fiecare lucrează în ritmul lui, ca peste vară.

Trei zile mai târziu, la 9:30, când începe ceremonia de deschidere a anului școlar, elevi, părinți, bunici și profesori, îmbrăcați ca de serbare, sunt deja în curtea școlii cu buchete de flori. Copii din clasele mici îmbrățișează câte o învățătoare. Puțini ascultă discursurile. Treptat, elevii umplu clasele și holurile de vacarm, ca o răzbunare pentru cele trei luni de tăcere.

Sălile sunt curate, dar videoproiectoarele nu au fost instalate și în clasele de la etaj. Se vor pune în următoarea săptămână, spune directorul. Nici toaletele interioare nu sunt funcționale încă, dar nu e grabă. Oricum erau planificate să fie folosite doar iarna. Cum au lucrat numai cu angajații școlii și cu voluntari din sat, nu putea să-i preseze mai tare. „Important e că se va face, nu că s-a întârziat un pic.”

George a hotărât să candideze la concursul național pentru posturile de director. Vrea să continue ce a început. „Lași ceva în urma ta și mâine, dacă nu mai ești, nu contează motivul, rămâne ceva. Oamenii vorbesc, da, frate, omul ăsta a făcut ceva.”

În noiembrie, când s-a tras linie, a câștigat concursul. A fost singurul candidat pentru școala din Conțești. Între timp, în școală, toate videoproiectoarele au fost instalate și toaletele, terminate, iar George a mai obținut o imprimantă nouă, de glumește că nu mai știe unde să o pună. La sfârșitul lunii a depus un alt dosar pentru o finanțare de 10.000 de euro. Ar vrea să facă un teren de fotbal cu gazon artificial.

La George lucrurile par să se rezolve cumva, chiar dacă nu întotdeauna acum sau azi. Timpul lui e ancorat în timpul satului, care de multe ori nu curge cu exactitate. Pauzele de la treabă, cu farfurii cu scovergi calde cu brânză și un pahar de bere, oamenii pe care îi cunoști încă de pe ulițele copilăriei și respectul pe care încă îl au pentru profesori pot fi explicația pentru ce se rezolvă la școala din Conțești. Mai poate fi în plus și ambiția unor oameni, după cum recunoaște învățătoarea Luminița Răduț: „Ne-a plăcut să ieșim puțin din anonimat, să facem ceva diferit.” Oameni care voiau să facă mai mult dar aveau nevoie să îi ghideze cineva.

◾️ Documentarea acestui articol a fost posibilă datorită Burselor Superscrieri/BRD pe tema educație, oferite de Fundația Friends For Friends. Reporterii au aflat despre directorul de la Conțești de la colegi dintr-o organizație pe care au fondat-o și care i-a ajutat în ultimii ani pe elevii și profesorii din sat.