Doamnele din Ferentari

Rodica Păun

La începutul lui 2011, Rodica Păun, o femeie fâșneață și minionă de 31 de ani din Ferentari, a rămas fără slujbă. Mamă a doi copii, lucra ca femeie de serviciu într‑o școală de cartier și, pentru că se făceau reduceri de personal în sistemul bugetar și ea era ultima venită, a fost dată afară. Șefa i‑a spus că‑i pare rău, dar și că o consideră cea mai descurcăreață dintre angajate, sigur avea să‑și găsească ceva.

După un șir de joburi prost plătite, pe care le abandonase rapid și uneori inconștient, Rodica se angajase la școala nr. 103 cu nici un an în urmă. Alesese școala și ca s‑o monitorizeze pe fiica cea mare, care intrase într‑a VIII‑a și pe care o bănuia că mai chiulea. S‑a înțeles din prima cu șefa. Când, într‑o zi, femeia a trimis‑o să ducă un plic la o altă școală, Rodica n‑a pierdut vremea pe drum. De atunci n‑a mai făcut curățenie în școală și a preluat un post neoficial de curier. S‑a plimbat cu plicuri pe la toate școlile din sector, ba chiar și la minister. A scandat la mitinguri laolaltă cu profesorii.

Șefa a lăsat‑o să se ducă și la cursuri de manichiură, frizerie și comerț. Se apucase și de ore de seară prin programul guvernamental „A doua șansă”, care permite celor care au abandonat școala, cum făcuse Rodica, să recupereze. Pentru Rodica, 2010 a fost anul în care n‑a spus „nu” niciunei șanse. Avea nevoie de bani și de un serviciu sigur. Locuia împreună cu soțul, cu care se certa adesea, și cele două fiice într‑o garsonieră dintr‑o zonă nici rea, dar nici prea bună a Ferentariului, în care a crescut de la patru‑cinci ani. Acum, că fiica cea mică se apropia și ea de școală, Rodica voia să muncească, să‑și termine studiile, să nu mai depindă de bărbat. Să facă ceva cu viața ei.

Ambiția din acel an a făcut‑o să nu dispere când a aflat că și‑a pierdut jobul. Dacă‑și punea ceva în cap, rezolva. Ca atunci în 2008, când blocul în care locuia a rămas fără apă din cauza unor datorii uriașe. Rodica s‑a dus la primărie, i‑a spus unei doamne de la ghișeu că oamenii sunt amărâți și nu au cu ce plăti. Femeia i‑a explicat cum să depună o cerere care să conțină dosarele sociale ale vecinilor.
A făcut‑o și‑ntr‑o lună au avut din nou apă.

Viața din Ferentari și copilăria zbuciumată au învățat‑o să nu se plângă. Să se descurce. S‑a născut într‑o familie din Buzău, unde tatăl, un bun meseriaș care muncea în București, era alcoolic și își lovea frecvent soția. Mama a prins curaj să‑l părăsească, numai că soacra a lăsat‑o să plece doar cu cele două fete, nu și cu cei doi băieți. S‑au mutat în Ferentari, unde mai locuiseră când erau o familie, și unde chiriile erau printre cele mai mici din oraș.

La început au stat în gazdă la niște bătrâne fără copii. Femeile o băteau pe Rodica și sora ei pentru că erau năzbâtioase, se urcau în copaci și‑și rupeau hainele. Mama lucra de dimineața până seara la un depozit de legume și nu avea timp de prea multă dădăceală. Când fetele s‑au dus la școală, s‑au mutat toate trei într‑o garsonieră închiriată de pe strada Iacob Andrei, aproape de ce urma să devină ghetoul Ferentari. Când a trecut la gimnaziu, Rodicăi nu prea i‑a mai plăcut la școală.

Oricum, nimeni nu‑i spusese că școala ar fi o treabă importantă. Era ceva ce trebuie făcut, dar dacă nu ieșea, asta e. O enerva colega roșcovană, fată de polițist, care, când lua un 7, începea să plângă atât de tare încât profesorii îi măreau nota. Rodicăi i se părea o fraieră, așa că în pauze o bătea și‑i spunea: „Cum, fă, să fii fraieră să plângi după note? Dacă nu‑ți convine, înveți data viitoare și îndrepți, cum să plângi?”. La un moment dat profesorii au întrebat‑o pe Rodica de ce etnie este. Le‑a spus că e țigancă. Aceeași întrebare o primise și sora ei, care le spusese că e româncă, pentru că știa de pe atunci că dacă ești țigan, nu e de bine.

Rodicăi i s‑a cam luat de școală și din cauza unei profesoare de română rele. Scria cu un ciot de creion, ascuțit de zeci de ori, singurul pe care‑l avea. Profesoara i l‑a luat și l‑a arătat râzând întregii clase. Când a venit, a doua zi, cu un pix pe care‑l găsise pe jos, a întrebat‑o de față cu colegii de unde l‑a furat. Mai târziu, i‑a dat 5 la o teză unde avusese doar câteva greșeli. A enervat‑o într‑atât de tare încât, atunci când mama i‑a cumpărat garoafe ca să i le ofere profesoarei, Rodica le‑a călcat în picioare în fața colegilor, care, evident, au și pârât‑o.

Singurele momente frumoase erau când chiulea cu alți colegi din cartier ca să vadă filme la cinematografele din centru. Printr‑a VI‑a, a renunțat la școală. A fost într‑un du‑te vino – când la bunica la Buzău, când la București – până când, pe la 15 ani, tot în Ferentari, l‑a cunoscut pe Florin. S‑au luat și, un an mai târziu, la 17 ani, a devenit mamă. Soțul a muncit în construcții, uneori cu ziua, iar ea a avut joburi când și cum, nu prea serioase, un fel de „împachetare de fum”. Cum nu‑i convenea ceva, cum se enerva și pleca. La fabrica de confecții, punea capsele atât de repede de se supărau colegele care rămâneau în urmă. Lunea nu se ducea la serviciu pentru că, de obicei, duminica se ducea pe la paranghelii prin cartier și se culca târziu. A lucrat și ca femeie de serviciu sau ospătăriță la evenimente, când câștiga și 80 de lei pe oră. Și‑a crescut fiicele în cartier, printre mulți alți copii și alte mame tinere din Ferentari, într‑un mediu cu certuri.

Rodica avea propria școală de recuperat atunci când Elena Radu, una dintre profesoarele de la cursurile de seară de la „A doua șansă”, a recomandat‑o pentru un job într‑un after‑school înființat de o organizație neguvernamentală în școala 136, chiar în buza ghetoului. Lui Radu, care era și mediator școlar, i se părea că Rodica ar putea deveni acea „femeie nebună” care, în loc să‑și vadă de grijile de acasă, poate să râdă sau să plângă pentru fiecare copil de care altora, uneori chiar și părinților, nu le prea pasă. Adică un veritabil mediator între comunitate și școală, exact ce căuta Valeriu Nicolae, fondatorul organizației Policy Center for Roma and Minorities.

În octombrie 2010, Nicolae înființase after‑schoolul din 136, Clubul de Educație Alternativă, și voia să‑i ajute pe copiii din Ferentari nu atât să aibă note bune, cât să se țină de școală. Asta era filozofia la care Nicolae ajunsese după ce văzuse că cei mici, crescuți în ghetou, în familii care trăiesc în sărăcie, lângă droguri și violență, renunță la școală pentru că adesea imită ce văd acasă, iar statul pe stradă le este mai la îndemână. La Club urmau să primească ajutor la teme, dar să facă și cursuri de fotbal, teatru, dansuri sau engleză și orice alte activități care le‑ar fi permis să acceseze o viață mai bună decât a părinților.

Pentru Nicolae, fost director la organizații internaționale pentru drepturile romilor, Clubul de educație alternativă era un experiment social. Voia să afle cum poate ajuta comunitățile sărace, majoritar rome, ca și el, și își petrecea mare parte din timpul liber în Ferentari, cercetând ghetoul și jucând fotbal cu copiii pe străzi. Când a înființat Policy Center în 2008, o fundație pe care o vedea ca pe un think‑tank, și‑a dat seama că degeaba lucrau la proiecte, cercetări, campanii de advocacy, când toate problemele urgente erau la firul ierbii.

Clubul a fost un pariu, și pentru el, dar și pentru echipa tânără pe care o angajase. Chiar și pentru echipa de acum – din care Nicolae s‑a retras în 2013, când a devenit director regional de advocacy al World Vision – Clubul este încă „în lucru”. A căutat oameni din cartier, în special mame, care știu mai bine decât orice alt profesor sau ONG‑ist cum e să locuiești și să trăiești în Ferentari. Le vedea potențiali mediatori între ce se întâmplă la Club și ce se întâmplă în familiile puștilor. Un fel de rotițe care ar fi împins Clubul în direcția potrivită, unde lucrurile s‑ar fi întâmplat fără prea multă ONGeză, fără prea multă cocoloșire, fără așteptări prea mari. Poate chiar niște modele tangibile de viață la care alte mame din ghetou ar putea visa.

Când a primit propunerea lui Nicolae să se alăture Clubului, Rodica n‑a prea vrut. Ce teme să facă ea cu copiii, când de‑abia își recupera gimnaziul? Dar n‑avea job, trebuia să încerce orice, așa că a acceptat perioada de probă. A lucrat cu un băiat care nu voia să scrie nici măcar o liniuță. Când îl întreba de ce, copilul îi spunea că nu poate. A insistat și, după ce a înșirat primele liniuțe, i‑a pus un 10. După al doilea rând, tot un 10, până când i‑a umplut foaia de zecari. Copilul n‑a mai spus că nu poate și, cu metoda asta, pe care n‑o învățase de la nimeni, Rodica a rămas la Club.

A urmat greul. În fiecare zi vedea atâta tristețe la copii încât simțea că se otrăvește singură. În fiecare seară, când venea acasă, își promitea că renunță. Pe fetele ei, una într‑a IX‑a, și cealaltă de șase ani, le crescuse cu grijă, se străduise să le dea de mâncare și să le țină la școală. Acasă‑ul copiilor din club o șoca: mame sau tați în închisoare, droguri, mizerie și, cel mai dureros, foame.

---

Ferentariul este la 20 de minute de mers cu mașina de zona centrală a Pieței Unirii, și asta când e trafic. E o aglomerare de blocuri, multe de patru etaje, cu garsoniere și apartamente de două camere, de‑o parte și de‑alta a străzii Prelungirea Ferentari, urmată în spate de o altă aglomerare – rânduri de case, mai îngrijite sau mai sărăcăcioase. Pe strada Aleea Livezilor, unele blocuri sunt liniștite și curate, în timp ce la celălalt capăt sunt împrejmuite de gunoi aruncat de la geamuri.
Nu este exclus ca într‑o după‑amiază să găsești pe această jumătate de stradă părinți în plin scandal care se înjură pe năzbâtiile copiilor, bătrâni gură‑cască, dependenți de droguri în transă, copii jucându‑se, șobolani care mișună prin mormanele de gunoi.

Subsolurile blocurilor sunt inundate de mulți ani, iar structura de rezistență a avut atât de mult de suferit, încât un cutremur ar putea fi fatal. Unii nu au curent electric, alții îl fură și pentru asta au primit amenzi penale, nu au apă curentă (caldă nu există în aproape toată zona) și trăiesc de azi pe mâine, și câte doi, dar și câte 10, în cămăruțe de mai puțin de 20 de metri pătrați, pe care le‑au ocupat pur și simplu sau le‑au închiriat pe atât cât și‑au permis în perioada grea, când n‑au mai avut ce face și au ajuns aici.

Pentru unii „ferentariști”, aici este cu adevărat ghetoul. Pentru alții, ghetou este oriunde sunt blocuri de garsoniere, chiar de partea cealaltă a Prelungirii, pe strada Iacob Andrei, acolo unde 150 de familii locuiesc plătind chirii unei foste societăți comuniste, acum în insolvență, care de aproape doi ani îi amenință cu evacuarea.

Ghetoul Ferentari a fost, pe vremea comunismului, cartier muncitoresc într‑o zonă industrializată, acum complet în paragină. De‑asta blocurilor de garsoniere li se mai spune și „la moldoveni”, un stereotip din perioada industrializării forțate. O dată la câteva luni, Ferentariul apare în știri din cauza sutelor de tone de gunoaie ridicate de compania de salubrizare. Într‑adevăr, unii își aruncă gunoaiele pe geam fiindcă așa au învățat de‑a lungul anilor să facă.

Dar cauza administrativă este că unele dintre aceste blocuri rău famate și neîngrijite nu au asociații de proprietari și, ca atare, firmele de salubrizare nu au cu cine să încheie contracte. Nu există tomberoane pentru fiecare scară, ci containere stradale, instalate acum câțiva ani. Chiar și așa, containerele nu prea sunt folosite. Primăria Generală trimite mașini să ridice gunoiul dar asta nu se face săptămânal, ci atunci când se acumulează cantități semnificative.

În aprilie, Romprest, compania contractată de primărie, a ridicat 300 de tone de gunoi doar de pe Aleea Livezilor, iar în iulie, 200. Secția de Mediu și Salubrizare de la Poliția sectorului 5 spune că situația pare fără rezolvare; amenzile pe care cele trei echipe de agenți le dau pe teren sunt rare. Oamenii nu au documente de identitate, deci nu pot fi amendați, alții nu au proprietăți pe numele lor, deci dacă nu plătesc amenzile, nu pot fi executați.

În ciuda prejudecății că în Ferentari locuiesc numai romi, cartierul este mixt. Sărăcia și supra‑aglomerarea din case se aștern pe o problemă fierbinte a Bucureștiului: un deficit major al locuințelor sociale. Locuitorii de aici sunt muncitori săraci sau oameni veniți din satele din jur, iar violența, prostituția și drogurile sunt fenomene care vin dinspre exterior, pentru că ghetoul e un loc închis în care te poți ascunde ușor. Sectorul 5, din care face parte și Ferentariul, este cel mai sărac al Bucureștiului. Sărăcia a făcut casă bună cu corupția, cel puțin între 2006 și 2009, când primarul Marian Vanghelie și alți funcționari au delapidat 30 de milioane de euro, fiind acum cercetați de Direcția Națională Anticorupție (DNA) în stare de arest.

În cartierul acesta în care a trăit de mică, la câteva luni după s‑a angajat la Club ca asistent educațional, Rodica a început să vadă schimbările – la copii, dar și la ea. De‑asta a și rămas și de‑asta jobul acesta a devenit cel mai longeviv. Aici l‑a cunoscut și a început să lucreze cu Toto, un puști de 15 ani a cărui viață e documentată în Toto și surorile lui, un film de Alexander Nanau premiat la festivaluri din Europa și America. Documentarul arată momente de când Toto avea 10 ani și se juca cu seringile unchilor care‑și injectau droguri, în timp ce mama și o soră mai mare erau la închisoare.

Toto i‑a rămas la inimă rău de tot Rodicăi, mai ales că plângea tot timpul și se concentra greu. Alături de alți oameni din Club, au insistat și nu l‑au lăsat să se piardă. Rodica l‑a învățat să citească și să scrie, la fel ca pe alte două fete, care acum sunt într‑a VII‑a și învață de 7–8. Ţine minte că după primul an, în care simțea că cei mici o urăsc, a găsit o foaie pe care copiii scriseseră „rodica urâta și jăgoasa”. N‑avea cum să se supere; era bucuroasă că, după un an, copiii scriau. Nu mai conta că erau greșeli, nu mai conta că erau prostii. Scriau.

Rodica are părul șaten prins mereu într‑o coadă cuminte, vocea răgușită de tutun și hiperactivitate de la cele cinci nessuri zilnice. E‑n același timp slabă și puternică, de zici că‑n timpul liber aleargă maratoane. Cu drumuri între școală, casă – s‑a mutat între timp în Rahova, la câteva stații depărtare de Ferentari – și liceu, unde e într‑a XI‑a, are unele zile ca niște curse contraconometru.

Când află de ceva grav, e ca un vulcan. Agită tot în jur, fie că e‑n căutare de pantofi sport cu care băieții să se‑ncalțe când vor însoți fotbaliștii pe teren la Cupa României, fie că tocmai a aflat de o cantină nouă în cartier, despre care toți părinții ar trebui să știe. Ţipă dacă vede o hârtie aruncată pe jos sau dacă aude vreo înjurătură: „Escrocilor internaționali! Zece flotări acum!”.

Dacă‑l prinde pe vreunul că trișează stând prea aproape la „scaunele muzicale” – jocul la care trebuie să prinzi un loc pe scaun când muzica se oprește neașteptat – îl atenționează. „Tu crezi că aici suntem pă Ferentari să mergem numai pe trișe?” Copiii se amuză când îi ceartă, dar se și conformează. Râd cu gura până la urechi când după teme dansează cu ei pe câte o manea care‑i mai scapă din laptop. Sunt oameni care vin prin Club și sunt șocați de gălăgie. Rodicăi îi vine să le râdă în nas. Ea nu mai simte deloc gălăgia pentru că știe cum era la început, „când nu voiau să facă nimic. Acum e frumos, cântă la chitară, darabane, dansează”.

---

Clubul este o sală de clasă mobilată de la IKEA, cu draperii maronii care atenuează căldura care dogorește prin ferestrele mari cu balamale rupte. Nu mai are de mult rigoarea decorativă a unei săli de clasă: e o cameră veselă, cu reguli de bună purtare pe ușă, cu bibliotecă din zeci de cărți donate, scaune colorate, colț cu chitare și tobe africane. Când își fac temele, copiii sunt împărțiți în patru grupe: cei de gimnaziu, cei de a II‑a, puștii de la clasele 0 și a I‑a. Ultimii sunt cei care fie au fost dați la școală prea târziu, au probleme serioase de concentrare și risc crescut de abandon, fie au fost plecați cu părinții în străinătate și au mari lacune la școală.

Chiar dacă mai era doar o lună până la finalul școlii, cei șapte‑opt cu care lucra Elena Feraru încă învățau să scrie și să citească. Marina, o fetiță de opt ani, a oftat, s‑a foit pe scaun, s‑a prelins toată sub bancă până când, într‑un final, i‑a spus Elenei „gata”, nu mai avea chef să scrie litere după dictare. Elena i‑a răspuns că dacă nu mai vrea, să plece acasă și să nu se mai întoarcă.

A fost printre puținele dăți când femeia și‑a ieșit din fire. Trecută prin zeci de joburi, o viață grea acasă și‑n plus hipertensivă, are o răbdare de aur cu copiii care se concentrează greu și care nu primesc sprijin la teme acasă, așa cum e și Marina. Îi place să lucreze „pe remedial”, cu cei care au abandonat sau au fost înscriși cu întârziere. Are super-rezultate și, pentru ea, ăsta e farmecul jobului.

Marina locuiește cu bunica, mătușa și un frate mai mic, într‑o garsonieră. Părinții sunt plecați prin Europa de câțiva ani. Vorbește uneori cu ei pe Skype, pe care fetița îl pornește singură, cum a învățat‑o mama. Colegele din Club, care‑i sunt vecine, spun că Marina e cea mai obraznică de pe stradă, înjură de se rușinează toate și se bate și cu băieți. Ca mulți dintre copiii din Club, Marina nu a fost la grădiniță și, pentru că experiența asta îi lipsește, stă cu greu 50 de minute în bancă. Se plictisește rapid de scris și nu are răbdare să citească un cuvânt până la capăt. O fascinează însă cărțile cu povești și, adesea, după teme, ia câte una și încearcă să citească coperta pe litere, căutând mereu prin Club vreun adult care să‑i spună că e bine și să o încurajeze.

Elena Feraru

De când se știe, Elena și‑a dorit să fie educatoare. I‑au plăcut dintotdeauna copiii, mai ales cei până‑n cinci ani, pe care îi ia la pupat, jucat și alergat chiar și acum, „la bătrânețe”. Și surorile, și soțul, o muștruluiesc când face asta, de parcă n‑ar mai ieși odată din mintea copiilor. Dragostea asta de copii a ajutat‑o să‑și păstreze, la 48 de ani, o răbdare firească, pentru care alți educatori sau profesori muncesc din greu. Când, în toamna lui 2013, Rodica, pe care o știe din cartier, i‑a spus că este un post liber la un Club similar, dintr‑o altă școală, a știut că e ce‑și dorește. (Era al doilea club înființat de Policy, dar a supraviețuit doar un an).

Ar fi putut să stea și acasă, după ce frații au obligat‑o să nu mai muncească pentru că e bolnavă. Dar n‑avea cum să stea acasă, pentru că, de fapt, n‑a stat niciodată. Vine dintr‑o familie avută de romi din comuna Valea Dragului, Giurgiu, care au dus‑o bine pe vremea comunismului. Tatăl era cărăuș la o cooperativă naționalizată și n‑aveau probleme cu banii sau mâncarea. Mama, care nu făcuse școală, și‑a dorit ca fiicele să aibă educație, să știe meserii și să nu depindă o zi de bărbați. De‑asta nu s‑a împotrivit să o lase pe Elena să dea la București la școala fabricii de textile Apaca. Cât a fost în practică, lucra atât de repede încât maistrul a crezut că măsluiește hârtia de pontaj. I‑a plăcut să muncească, ca să fie mai șmecheră decât alții. Colegele de la oraș erau mai golănașe, fumau, chiuleau, stăteau prin WC‑uri ca să muncească mai puțin, dar ea știa că altă șansă în București decât să muncească n‑are. N‑ar fi vrut în veci să se întoarcă în Giurgiu.

În 1989 s‑a căsătorit cu un băiat care lucra în construcții și care a dus‑o în Ferentari, unde avea un apartament de două camere de la stat. Mariajul a început groaznic, cu bătăi cumplite și jigniri din partea soțului. N‑avea ce face decât să se obișnuiască, și cu violența, și cu cartierul. La început purta bijuterii de aur și le vorbea oamenilor cu „dumneavoastră”. Părea o fițoasă venită în Ferentari. Așa că a învățat să‑și dea jos aurul și să vorbească cu „fă” și „bă” și „du‑te dracu’” în loc de „te rog frumos”. A născut o fetiță, iar după trei ani de suportat bătăi, în ’94, și‑a dus fetița la părinți și a divorțat.

Avea 27 de ani, nu înțelegea de ce i se întâmplă toate astea și, de griji și oboseală, a ajuns și în spital. Nu mai avea nici jobul de la Apaca, care șubrezise după Revoluție, așa că după perioada grea s‑a angajat ca femeie de serviciu la un cabinet medical. În paralel, începuse să facă curățenie în case de avocați, judecători sau oameni de afaceri, din zonele Dorobanți și Unirii. Muncea de la șapte dimineața la 10 seara și câștiga bine.

Fostul soț a convins‑o să se întoarcă și ea a crezut în schimbarea lui. Numai că loviturile au continuat. Părinții au rugat‑o să vină la Valea Dragului, unde‑și putea deschide o mică afacere, c‑ar fi vrut și ei ca fiica lor s‑ajungă mai mult decât o ferentoaică prin București. S‑a gândit să nu‑și amestece familia în treburile căsniciei și să mai îndure. Devenise egală cu toți din cartier, nu mai era cocoană pentru nimeni, mânca semințe în fața blocului cu alte femei și se hârjonea cu copii de toate vârstele.

În 2000 a născut un băiat și a avut grijă să‑l învețe cum să răzbească de mic în cartier. Când cel mic avea șapte‑opt ani îl atenționa să aibă grijă la băieți mai mari care‑l pot ademeni într‑o scară de bloc să‑l violeze. O vecină i‑a spus că e nebună să‑l învețe așa ceva. După câteva zile femeia i‑a mulțumit când fiul Elenei i‑a salvat băiatul de la viol într‑o scară de bloc.

De atunci, Elena și‑a dat seama că‑și poate controla viața de cartier. În alte locuri vorbești frumos și politicos, dar în Ferentari înjuri, vorbești răstit sau ameninți, pentru că altfel nu te înțelege nimeni. Îi înțelege pe copiii din Club care par că au dublă personalitate: în școală sunt cuminți, afară sunt obraznici. Miza e, crede Elena, ca oriunde te duci în afara cartierului să încerci să înveți câte ceva. Când lucra ca femeie de serviciu la cabinetul medical, nu stătea doar o oră, cât avea programul. Mai pierdea vremea învățând de la asistenta medicală simptome de boli. Uneori, cu cartea în mână, o asculta pe colega ei în timp ce‑și repeta noțiunile de la cursul de farmacie.

În 2012 a aflat de la fiica ei, înscrisă în Partida Romilor, de un curs prin care poți deveni mediator sanitar (legături între oamenii din comunități sărace și medici). S‑a înscris și, alături de alte femei rome din țară, a învățat noțiuni medicale de bază, dar și cum să‑i convingă pe oameni să se ducă la medic, să folosească contracepția, să‑și vaccineze copiii. Câteva luni, în care a fost plătită de ONG‑ul care organiza cursul, a făcut mediere sanitară în sectorul 5 și a cunoscut aproape 400 de familii.

Să intri în casele atâtor oameni i s‑a părut o experiență colosală. Un obiectiv al programului în care se‑nscrisese era să organizeze o discuție despre contracepție. Știa că e „subiect tabu rău de tot la țigani”, așa că a adaptat totul la lumea din Ferentari. A cumpărat semințe și a chemat câteva femei în fața scării. Veneau, din ce în ce mai multe, atrase ca un magnet. Ca să le facă să înțeleagă, le‑a povestit și momente din viața ei, ca atunci când, pentru că nu și‑a schimbat steriletul, a făcut o complicație nasoală din care a scăpat, după două ore de inconștiență și o resuscitare, ca printr‑o minune.

Așa e și cu copiii din cartier care vin la Club, crede Elena, trebuie să‑i păcălești, să‑i ademenești sau să‑i ameninți. Șantajul e arma secretă și funcționează. Când i‑a spus Marinei că dacă nu vrea să scrie, să plece și să nu se mai întoarcă, a făcut‑o pentru că amenințarea că nu va mai veni la Club e cea mai dureroasă pentru copii. I se rupe sufletul când o vede în zilele agitate cum îi cade o lacrimă pe caiet, de frustrare că nu poate scrie mai repede. Poate altcineva ar plânge laolaltă cu Marina și ar lua‑o în brațe, dar Elena știe că, la fel ca ea, sunt mulți alți copii în Ferentari.

„Așa e viața noastră, a tuturor, aici” – din gândirea asta, pe care mulți poate ar numi‑o lipsă de empatie, vine răbdarea cu care Elena urmărește cu creionul fiecare literă și așteaptă ca cei mici să recunoască și apoi să rostească. Pentru că, deși se duc la școală, dacă la Club nu învață să citească și să scrie, sunt pierduți în familiile aglomerate din garsonierele mici, unde părinții sau bunicii nu au timp, chef sau cunoștințe să‑și petreacă două ore să‑i ajute la teme. Ce li se întâmplă copiilor în Club nu reprezintă o schimbare totală, fiindcă mediul în care se întorc e tot cel de jos, crede Elena, dar e o cizelare: „Nu‑l faci măr de aur dacă este ionatan, ci îl șlefuiești, îl faci să strălucească”.

În anul școlar care tocmai a trecut, la Club au venit aproximativ 100 de copii, chiar dacă nu toți în fiecare zi. Pe lângă ajutorul la teme, au făcut ore de engleză, street‑dance, fotbal, teatru, chitară, percuție africană sau pictură, desen și croșetat păpuși în vacanța de vară la Muzeul Satului. Unii părinți spun că orele de la Club aduc note mai bune la școală și griji mai puține acasă. Evaluările celor de la Policy arată că, între 2010 și 2014, absenteismul în rândul elevilor de la 136 care vin la Club a scăzut cu aproape 26% față de elevii școlii care nu s‑au înscris.

Sintagma „educație alternativă” din numele Clubului nu e întâmplătoare. Tot ce ține de educația non‑formală – de la fotbal la chitară – îi ajută pe copii să viseze că își pot schimba viața găsindu‑și abilități noi, iar la nivel macro reduce inechitatea socială între ei și copiii ai căror părinți își permit activități alternative sistemului formal de educație, încă învechit și amorțit. Un fotbalist, chiar și jucător la divizii mai slabe, va avea o viață mai bună decât cineva fără școală, care trăiește de azi pe mâine. (Sociologii americani care au studiat zone de sărăcie extremă au ajuns la concluzia că doar o treime dintre copii reușesc să‑și croiască o viață mai bună decât a părinților.

Clubul este finanțat din granturi norvegiene și elvețiene, fonduri de la primăria sectorului 5, Comisia Europeană, ambasadele Franței și Olandei, Federația Română de Fotbal, fundații internaționale, companii multinaționale. Banii se duc pe salariile echipei – cei șapte care țin frâiele administrative, coordonatorul de Club, asistenții educaționali din comunitate, instructorul de fotbal –, pe plata instructorilor de street‑dance și a celor de percuție africană, pe sandvișuri pentru copii.

Banii nu vin constant, ci atunci când proiectele pe care angajații le scriu sunt suficient de bune încât să câștige finanțări. Bani vin și din campanii de strângere de fonduri, cum ar fi Swimathon, o competiție de înoat pentru o cauză socială. Donatori de oriunde oferă o sumă de bani pentru fiecare lungime de bazin înotată de favoriții lor. Anul acesta, echipa Policy și‑a propus să strângă 18.000 de lei – bani cu care ar fi plătit prânzuri calde pentru copii în anul școlar care tocmai începe. Au strâns 6.000.

Chiar dacă multă lume știe de Club, banii se strâng greu. Fondurile din granturi internaționale sunt o gură de aer, dar aduc totodată birocrație și scad din energia echipei. Inclusiv rezistența Clubului în ciuda acestor probleme e un plus față de programe care nu rezistă după ce‑și pierd finanțarea principală, spune Raluca Negulescu, director executiv al organizației. Clubul vrea să fie mai mult decât un after‑school, de‑asta aici lucrează și mame din comunitate; de‑asta încearcă să‑i mobilizeze pe părinți să lupte pentru locuințele din care ar putea fi evacuați; de‑asta caută parteneriate cu clinici medicale unde cei mici să fie consultați; de‑asta puștii vor face cursuri de prevenire a consumului de droguri.

Florin Botonogu, președintele Policy, spune că, după cinci ani, încă încearcă să inventeze strategii noi, atât de fundraising, cât și de lucru cu copiii. Uneori riscă, cum a fost când au decis să le ofere copiilor cursuri de percuție africană. Au ales cei mai costisitori instructori de pe piață și habar n‑aveau dacă puștilor le va plăcea. Puțini au lipsit însă de la darabane și au cântat într‑un sincron firesc vara asta când au fost invitați la evenimente ONG‑istice prin București. Schimbarea poate veni de la muzică, de la teatru, sau de la fotbal, cum a fost cu Mitică, un băiat de 16 ani, pe care l‑au adus de la Urziceni acum trei ani, pentru că părea că are talent. Atunci nici nu știa bine să citească, acum a ajuns la romane (vara asta a citit Singur pe lume), a câștigat o bursă la Academia Atletico Madrid din București și e pasionat de muzica lui André Rieu, la concertul căruia i‑au făcut rost de bilet.

Rar găsești un ambasador străin care să nu știe sau să nu fi vizitat Clubul. Șirul delegațiilor care trec prin Club continuă, pentru că, după o astfel de vizită, poate va veni și o finanțare. Totodată, vizitele altora, fie ei fotbaliști celebri sau ambasadori, funcționează și ca o punte între copiii din Club și o lume pe care, natural, n‑ar ajunge niciodată să o cunoască. Nu înseamnă vor dori dintr‑o dată să devină diplomați, dar poate însemna că‑și vor dori să învețe mai bine engleză.

În plus, spune Negulescu, astfel de momente au adus Clubului notorietate. Au creat vâlvă pozitivă și proiectului, dar și comunității. Asta e ce‑și doresc, să aducă problema cartierului pe o agendă publică, astfel încât autoritățile să investească. Finanțarea de 45.000 de euro primită în 2015 de la primăria sectorului 5 (față de aproximativ 17.000, anul trecut), cu care au reușit să deschidă vara asta al doilea Club, este un succes obținut după discuții care se poartă de câțiva ani. Autoritățile locale recunosc că, atunci când au decis să‑i sprijine, i‑a interesat recunoașterea națională și internațională a Clubului.

Există un alt proiect guvernamental, momentan misterios, care ar urma să schimbe fața Ferentariului, să‑l curețe și să‑i aducă locuințe sociale noi. Pe lângă Primăria Generală, parteneri în proiect sunt și primăria sectorului 5 și Fundația „Proiect Ferentari”. Înființată de Guvern în 2014, din dorința lui Damian Drăghici, fost consilier al premierului Ponta și acum europarlamentar PSD, fundația ar decide cum și de către cine se vor cheltui granturile europene pentru romi. Drăghici spune că totul a pornit când, artist fiind, l‑a cunoscut pe Valeriu Nicolae și a început să‑i învețe pe cei mici din Club să cânte. Și‑a dat seama că Ferentari este un ghetou reprezentativ pentru multe alte comunități marginale urbane: Craica din Baia Mare, Pata Rât din Cluj sau Eforie Sud de lângă Constanța. Guvernul nu s‑a consultat cu ONG‑urile când a înființat fundația și, până acum, nimeni – nici din Guvern, nici din societatea civilă – nu știe care îi sunt planurile, dar nici dacă există fizic, cine o conduce sau cine lucrează acolo.

Ministerele Educației și Dezvoltării Regionale și Administrației Publice au câștigat recent o finanțare norvegiană de 3,5 milioane de euro pentru un program de educație formală și non‑formală pentru 1.800 de copii săraci și/sau romi din opt orașe și comune, printre care Cluj, Baia Mare și Eforie. Ar trebui să înceapă anul aceasta și să dureze doi ani. Reprezentanții Ministerului Dezvoltării recunosc că inițiativa are la bază proiectul Clubului din Ferentari, dar nu știu dacă vor consulta echipa.

After-schoolul ca instrument de salvare din sărăcie nu e o invenție recentă. Mai mult, programul „Școală după școală”, administrat public printr‑o școală, sau privat, printr‑un ONG, este de câțiva ani o prioritate a statului în comunitățile sărace, dar asta mai degrabă în legi, decât în practică. O cercetare realizată anul trecut arată că, deși legea prevede că în cazul școlilor cu elevi din grupuri dezavantajate statul poate finanța programul, tocmai cei care au cea mai mare nevoie nu au acces la el. Laura Marin, doctoranda care a cercetat situația în 102 școli din țară cu elevi romi, a descoperit că doar 15% dintre școlile investigate aveau programe after‑school. Asta pentru că, i‑au spus directorii de școli, nu reușesc să obțină finanțarea și nu găsesc nici profesori motivați să inițieze și să lucreze la un astfel de proiect.

Societățile în care funcționează sistemul after‑school pentru copiii din zonele cu risc de abandon școlar și sărăcie extremă au trecut la nivelul următor. Ce faci cu restul timpului petrecut în aceleași familii cu probleme, înconjurat de violență sau droguri? În cartea Whatever it takes, despre proiectul social Harlem Children’s Zone, care ajută 12.000 de copii din Harlem, New York, fondatorul Geoffrey Canada spune că și‑a dat seama că un copil poate fi salvat doar dacă începi să lucrezi cu părinții din momentul în care decid să păstreze sarcina. Asta pentru că, după școală, copilul trebuie să aibă un mediu sănătos și sigur, iar părinții trebuie să învețe să‑l creeze, de la metode de îngrijire până la soluții de a‑și găsi de muncă.

---

Maria Militaru

Ideal ar fi ca, în timp, investiția în oamenii din Ferentari – Rodica, Elena și alții care acum lucrează în Club – să devină sustenabilă. Primăria ar putea finanța anual un astfel de program, iar unii dintre locuitorii cartierului ar putea prelua administrativ frâiele Clubului. Doar că o soluție ca asta pare momentan utopică. Iar aici nu doar un ONG are de lucru, ci poate mai multe, alături de primărie, poliție, și, de ce nu, guvern.
Speranța stă în oamenii „buni” din cartier, cum e Maria Militaru, mama unei fetițe din Club, care a început să ajute, ba la curățenie, ba la monitorizat copiii, fără să i se ceară. Câteva luni mai târziu, Policy a angajat‑o ca femeie de serviciu și, după un an, ca ajutor la teme pentru copii de a II‑a.

În 2011, când Alexandra, fiica ei de opt ani, i‑a spus că vrea să se ducă la Club, Maria a făcut ochii mari. Club de noapte? Club în școală? Ce‑i asta? De frica ghetoului, pe Alexandra, cea mai mică dintre cei trei copii, a ținut‑o mai mult în casă. Dacă voia să se joace cu copiii din vecini, îi aduna în apartamentul de pe strada Soldat Tunsu Petre, aproape de capătul mizer și gălăgios al Aleii Livezilor. Îi învăța alfabetul, se jucau împreună și îi supraveghea. S‑a dus să vadă ce‑i cu acest club și a găsit copii care își făceau temele, se jucau, învățau să danseze. I s‑a părut un loc bun și pentru ea. N‑avea serviciu așa că a început să petreacă timp pe‑acolo și să facă curat. Singurii bani, 15 lei sau 50 în zilele de weekend, îi câștiga când vindea împreună cu Alexandra soluție pentru baloane de săpun și jucărioare în Parcul Tineretului, unde stăteau mereu cu ochii‑n patru după polițiști veniți la amendat.

Maria are 50 de ani, e slabă și înaltă, cu părul rar și cărunt și o față brăzdată care trădează o viață complicată. A crescut într‑o familie în care mama lua bătaie de fiecare dată când tatăl se întorcea acasă de pe‑un șantier din provincie. Când mama a murit, Maria avea 10 ani. Tatăl a trimis‑o la orfelinat pentru că nu mai făcea față cu trei copii. Întrebarea „de ce eu?” i s‑a încurcat mult timp prin minte, chiar și după ce s‑a întors înapoi acasă, pe la 14 ani. Când a terminat școala profesională, s‑a angajat la Apaca, iar apoi a mai lucrat și prin alte fabrici de confecții. Pe Alexandra a făcut‑o la 37 de ani, când nu credea că va mai rămâne însărcinată. Pe‑atunci nu‑și găsea deloc serviciu, iar soțul muncea cu ziua în construcții, ca și acum. E deja bunică de la copiii mai mari – fiica de 28 de ani și băiatul de 30, care a divorțat și s‑a întors în casa ei.

Când Mitică, băiatul adus să facă fotbal de performanță, a rămas pe drumuri după ce adăpostul unde locuia a renunțat să‑l mai primească, președintele Policy a întrebat‑o pe Maria dacă n‑ar vrea să‑l găzduiască. S‑a consultat cu familia și a acceptat. „E ca o mamă”, spune băiatul, care a stat un an și jumătate la Maria, înghesuindu‑se toți într‑un pat.

Într‑o zi la Club, Maria a descoperit că niciunul dintre cei șase copii de a II‑a pe care‑i ajută nu știe lunile anului. A petrecut o oră să‑i învețe. Tot efortul merită când vede că Andreea, o fetiță blondă și durdulie de nouă ani, care trăiește cu părinții și fratele într‑o garsonieră fără curent electric și apă caldă, învață din ce în ce mai bine. Când le‑a vizitat la evaluarea socială de la începutul anului, Maria a simțit că și fetiței, și mamei, le este rușine să‑și arate casa.

Dar nu toate mamele și nu toți copiii sunt la fel de conștiincioși. Când, într‑o sâmbătă de mai, la 07:15, și‑a dat seama că cei mici o să piardă startul la o competiție de alergare, s‑a supărat. Din șase copii pe care Clubul îi înscrisese gratuit la concurs, veniseră doar doi. Întârziaseră deja un sfert de oră, așa că a început să‑i sune. Unele numere de telefon nu erau bune fiindcă părinții obișnuiesc să le schimbe ca pe șosete. O mamă adormită i‑a răspuns că habar n‑avea de concurs. I‑a promis că‑și trezește băiatul și‑l trimite alergând spre școală. Au trecut 10 minute și nimic. A sunat‑o din nou. I‑a spus că băiatul nu mai vine, că‑l doare burta.

Cât au alergat copiii, Maria i‑a așteptat în căldură, fără să mănânce și să bea, fumând câte-un Viceroy roșu la un sfert de oră. A durut‑o capul și a amețit de la spondiloză. (Aceleași dureri au împiedicat‑o în martie să se ducă la premiera Aferim, filmul lui Radu Jude în care a jucat‑o pe servitoarea cucoanei.) S‑a așezat pe un stâlpișor de ciment, la un metru de locul unde un grup de oameni își proptiseră rucsacuri și pungi.
După câteva minute, o femeie i‑a atras atenția bărbatului de lângă ea că se cam îndepărtăseră de bagaje și i‑a arătat‑o din priviri pe Maria. Oamenii „te văd mai închis la culoare și cred că pui mâna”, spune Maria. I s‑a întâmplat asta și în magazine; Alexandra a întrebat‑o dacă nu cumva vânzătorii se poartă așa pentru că sunt țigănci. Și în cartier e discriminare. Sunt mulți oameni buni în Ferentari, spune Maria, peste care se pune o etichetă greșită din cauza celor răi.

Cum faci să‑i activezi pe cei buni? Cum îi găsești pe cei care înțeleg că nu e bine să arunce gunoiul pe geam și îi ajuți să‑i învețe și pe alții? Cum găsești și alte „doamne”, cum le spun toți copiii din Club și unii angajați Rodicăi, Elenei și Mariei? La întrebările astea s‑a gândit și Negulescu în 2013, când s‑a întors de la o bursă în SUA, unde a învățat cum se face organizare comunitară. De atunci a înființat Clubul Mamelor, un grup de femei din comunitate, pe care le‑a strâns să le ajute să‑și rezolve probleme din cartier. În același an, au strâns 250 de semnături de la locatari și au cerut primăriei sectorului 5 să renoveze un parc abandonat. Într‑o lună a fost gata. Anul trecut au convins primăria să plătească salariul paznicului școlii, pentru care până atunci fiecare elev plătea 15 lei pe lună.

Negulescu a văzut de la început potențial de lideri în Rodica și Elena. Când Rodica urma să vorbească la o dezbatere publică despre posibila evacuare a 400 de oameni de pe strada pe care a locuit, Negulescu i‑a spus la ureche că este singura care știe bine situația evacuărilor. Deși avea o tonă de emoții, Rodica s‑a descurcat. A mai vorbit în ultimul an la primăria de sector, la cea generală și la Gala Femeilor Rome, unde a primit premiul I la categoria „Lidere informale în comunități”.

În cei cinci ani, Clubul a primit numeroase premii și laude din partea societății civile, mai ales pentru munca din teren. Recunoașterea publică poate fi și o sperietoare pentru Botonogu, fiindcă ridică ștacheta. Viețile de acasă ale copiilor nu se schimbă peste noapte, părinții tot n‑au joburi, finanțările se obțin cu multe eforturi și nu sunt suficiente.

Un moment important de evaluare va fi în 2016, când mulți dintre primii copii ai Clubului vor da examenul de capacitate și vor intra sau nu la liceu. (Până acum, 28 de copii au ajuns la liceu sau școli profesionale). E drept că, pe măsură ce trec într‑a VI‑a sau a VII‑a, copiii nu‑și mai fac temele la Club, dar vin la teatru, dans și oricând e rost de un eveniment sau o plecare din cartier – un program special pentru adolescenți și, eventual liceeni, fiind o provocare la care echipa Policy se gândește de‑o vreme. Ideal ar fi ca acești adolescenți să devină instructori pentru copii ca ei. O provocare este și replicarea modelului în două comunități, din Dâmbovița și Sibiu, cu ajutorul unor organizații locale.

Vara asta, la Clubul nou deschis de la școala nr. 147, au venit aproape 60 de copii. Ca să urmeze modelul celor patru femei din comunitate (la începutul lui 2014 a fost angajată Katy, o mamă de 37 de ani cu trei copii, dintre care unul cu autism), cei de la Policy au căutat‑o pe a cincea. Maria le‑a recomandat‑o pe mama unuia dintre copiii cu care lucrează și așa au angajat‑o pe Dana Boicu, o femeie slabă de 30 de ani, mamă a doi băieți. Absolventă de biologie‑chimie la liceu și cu doi ani de facultate de protecția mediului, Dana s‑a bucurat când Maria a întrebat‑o dacă n‑ar vrea să lucreze cu copiii.

Fusese casieră într‑un supermarket și la Rosal, dar și la o covrigărie unde făcea de toate, de la patiserie la curățenie. Dana se mândrește că nu s‑a ferit niciodată de muncă și asta vrea să arate și aici. Copiilor din Club le povestește că, la fel ca ei, a locuit de mică în Ferentari. Cu o mamă neglijentă, mai tot timpul plecată de acasă, avea doar două perechi de încălțări ca să se ducă la școală și uneori învăța la lumânare. Dar, le spune mereu, n‑a renunțat la școală.

Poate Dana va deveni un nou pion în Clubul mamelor, pe care Negulescu vrea să‑l mărească anul acesta, și o voce puternică, la fel ca Rodica. Rodicăi nu prea‑i place să se laude cu „hârtiile”, cum își numește premiile, pentru că până la urmă nu e o eroină. Are un job cum au și alții și încearcă să‑l ducă la capăt în fiecare zi. Rezultatele vin și ele – nu la foc automat, cum și‑ar dori, dar după doi ani de Club, cât se lucrează numai pe comportament, merge cu copiii pe stradă fără nicio grijă. Într‑o zi, o doamnă din metrou a întrebat‑o cine sunt acești copii cuminți. I‑a spus că‑s din Ferentari și femeia a felicitat‑o și a scos 200 de lei din portofel ca să‑i doneze puștilor. Anul viitor i se va naște nepoata și ea va termina clasa a XII‑a. Încă se gândește dacă‑și continuă planul de a da la facultate, la relații sociale.

Noi provocări de mamă de adolescentă o să vină și pentru Maria, căci Alexandra trece într‑a VII‑a. Iar Elena, bucuroasă că‑și poate folosi experiența de mediator sanitar, va preda copiilor un curs de educație medicală. Va lucra în continuare cu cei care au întârzieri în educație, ajutată și de noii profesori. Fiindcă știe că și din Ferentari pot ieși copii cu coloană vertebrală, care‑n ciuda serilor în care se închid în baie ca să‑nvețe din cauza scandalurilor din familie, reușesc să răzbească. •

Ca să scrie acest text, Oana a vizitat de zeci de ori Clubul și cartierul Ferentari, a participat la ore, activităţi și ieșiri și a făcut zeci de interviuri, atât cu personajele principale, cât și cu multe surse care nu apar citate. Totodată, a citit și a preluat idei din studii, cercetări sociologice și cărţi despre educaţie în comunităţi defavorizate din România, dar și din străinătate. Îi poţi scrie la oana@decatorevista.ro.