Dobrovolschi plugged

Decât o Revistă trebuia să facă echilibristică între o publicaţie alternativă şi una de masă, să fie amuzantă dar nu la băşcălie, serioasă dar nu didactică. Trebuia să fie un artefact de pop cultură românească. Doar Mihai Dobrovolschi putea să sintetizeze toate aceste atribute într‐o copertă. Şi nu oricum, ci reinterpretând împreună cu Alex Gâlmeanu una dintre puţinele fotografii româneşti de revistă care au făcut carieră.
Au acceptat amândoi. Dobrovolschi şi‐a înfipt ştecherul în gură, Gâlmeanu şi‐a continuat secvenţa, iar Decât o Revistă şi‐a găsit identitatea.
De obicei, subiecţii copertelor de reviste sunt aleşi în funcţie de potenţialul de vânzare. Pentru că nu asta a fost miza copertei, nici articolul nu urmează forma tradiţională a unui cover story. E mai degrabă un demers sincer de deconstrucţie a procesului de lucru, un melanj de voci – reporter, fotograf, art director – care explică şi se explică.
Peste toate tună timbrul inconfundabil al lui Dobrovolschi. Omul care a ieşit din umbra microfonului scălâmbăindu‐se pilit la Pro TV. Omul care l‐a întrebat în direct pe Mihai Dedu dacă poartă pantaloni. Omul care a fost mereu în pericol să se îndrăgostească de propria putere de convingere. Omul care şi‐a înregistrat propriul necrolog video. Omul care de cinci ani se trezeşte în toiul nopţii ca să lumineze dimineţile dragilor şi dragelor lui. Omul care crede că radioul e rock’n’roll. Omul care scrie. Omul care la 35 de ani a început să se simtă împăcat cu sine. Omul care are un singur mesaj pentru lume: Înţelege‐te. Omul care atunci când îşi bagă ştecherul în priză, dă curent şi energie.

1. Lupşa: Ce s‐a întâmplat

Când intrăm în curtea casei care găzduieşte studioul lui Alex Gâlmeanu, Dobro e deja acolo. Stă pe trepte şi scormoneşte într‐o pungă de pufuleţi Gusto, pe care îi împarte cu o ceată jucăuşă de câini care‐i dau târcoale. Poartă o pereche de blugi şi un polo roz, mai vesel decât mina obosită ce‐i alungeşte faţa. Azi a revenit în undă la radio Guerrilla, ceea ce înseamnă că s‐a trezit din nou la o oră inumană. A dat ca întotdeauna bună dimineaţa tuturor dragilor şi dragelor şi le‐a povestit mai toată emisiunea despre periplurile din vară prin Maroc şi Barcelona, unde s‐a rupt la U2. A avut emoţii când s‐a întors în studio; întot‐ deauna are după o lipsă îndelungată. N‐a ajutat nici că i‐au tăiat leafa cât a fost în concediu, un alt subiect punctat conştiincios în emisiune.

Despre şedinţa foto nu ştie mare lucru. Pe noi nu ne cunoaşte, dar are încredere în Alex. iar Alex i‐a spus că vrea să fotografieze momentul următor celui din 2004, când l‐a imortalizat pentru Bolero cu priza în gură şi ştecherul în mână. intenţie confirmată de ştecherul şi cele două prize vopsite în portocaliu şi puse la uscat în curte.

În casă, Cristi Bănică, asistentul lui Alex, aşază fundalul şi luminile şi pregăteşte aparatul foto. dobro intră pe mâna Cristinei Bârsan, venită să‐i aplice nişte tuşe de machiaj, cât să nu lucească. Raymond Bobar şi Alex povestesc despre criza de pe piaţa de reviste: lipsa de bani, de viziune, de coperte curajoase. e o atmosferă lene‐ şă de sfârşit de august. doar radioul, pe care Alex nu ţine minte să‐l fi oprit din 2002, pare că se agită.

Dobro nu şi‐a adus cămaşă. N‐a citit mailurile pregătitoare pentru că era în vacanţă, iar când e în vacanţă poate să pice lumea şi s‐ar putea să nu afle. Ray o sună pe prietena lui şi o roagă să aducă nişte cămăşi de pe când era mai corpolent. Dobro, mai împlinit decât în fotografia iniţială, va intra numai bine în ele. În curând, personajul e aşezat pe un scaun în centrul studioului, machiat, îmbrăcat cu cămaşa indigo a lui Ray şi cu o priză rotundă în gură. ca dobro să nu sugă metal, Alex a izolat picioruşele prizei cu bandă adezivă oranj.

A înfipt şi ştecherul. Fotografia de acum cinci ani are în sfârşit o finalitate. După cinci ani de gândire, personajul a hotărât că nu are nimic de pierdut şi a băgat ştecherul în priză. S‐a conectat.

Alex se apropie de camera foto şi, după câteva teste, se aude primul Mi oficial, nota pe care o emite aparatul când apeşi pe declanşator. Şi încă unul. Mi. Mi. Mi Mi Mi Mi Mi. Dobro pozează cu priza şi cu ştecherul în gură de parcă s‐ar fi născut aşa. Are ochii albaştri deschişi larg şi buzele mascate de portocaliul dispozitivului. Ray filmează şi râde. Eu zâmbesc în timp ce scrijelesc în carneţel ce se întâmplă. Pare fără sens ce facem, dar e amuzant. E interpretabil, e jucăuş, e prostesc, e colaborativ, e frumos, e producţia unei coperte care nu te lasă în pace tocmai pentru că te provoacă să te întrebi ce naiba e cu ea. Nu ştiu dacă Alex gândeşte acelaşi lucru, dar şi el zâmbeşte pe după aparat şi mai scapă câte un „fain” mulţumit.

Primul cadru a fost simplu: priza şi ştecherul în gură. Al doilea implică un bec. Fără fir. Care, odată ce dobro e conectat, se aprinde. Alex a meşterit nebunia: a luat un bec, i‐a decupat o portiţă în filet şi a strecurat înăuntru un Led. Cristi pregăteşte cadrul, mută un reflector ca să imite mai bine lumina becului şi schimbă obiectivul. Ne‐am dat seama, pe parcurs, că îi dăm personajului puteri infinite: Dobro ăsta poate funcţiona cu o priză şi un ştecher în gură, poate aprinde becuri fără fir şi pe deasupra mai e şi credibil în ipostaza asta. De parcă becul n‐ar fi de ajuns, Dobro îmi cere şi carneţelul. Lumina pe care o produce e folosită în scopul lecturii. Sau cum vreţi voi să interpretaţi. Mi Mi Mi. „Fain.” Mi Mi Mi. „Fain, fain.”

A trecut abia o oră şi ceva de fotografiat şi mai e un cadru. dobro se aşază din nou pe scaun şi Alex îl roagă să interacţioneze cu el. Să încerce să‐i vorbească, aşa conectat cum e. Dobro începe să mormăie din priză:

„Eşti ştecher cu mine?! Crezi că dacă n‐ai priză eşti normal?”

Gesticulează dictatorial, complet confortabil. Ray şi cu mine ne prăpădim de râs. Până şi Alex a renunţat la „fain”. „Eşti nebun”, îi spune râzând lui Dobro, care răspunde fără ezitare:

„Voi, voi cei fără priză sunteţi nebuni!” •

2. Bobar şi Gâlmeanu: Ce înseamnă

Bobar

Mi‐a plăcut ideea reinterpretării nu doar pentru posibilităţile de realizare a unei fotografii care să susţină conceptul revistei, ci şi pentru referinţele culturale pe care le permitea. replicarea este un concept utilizat în istoria artei, de la pictori pînă la conceptualişti. Unul dintre cele mai elocvente exemple este Olympia lui Manet, care a fost replicată de cel puţin cinci ori. În acelaşi timp, replicarea în arta modernă necesită creativitate, adică interpretare.

Cuvântul interpretare e important. Voi face o paralelă muzicală pentru a fi mai clar. Orice compozitor, înainte să devină compozitor, este interpret. Participă la cursuri de pian şi citire de partituri pentru a reuşi să înţeleagă literatura muzicală înainte să înceapă să scrie muzică. Că vor scrie sau nu muzică la rândul lor e mai puţin important – ce contează e că muzicienii sunt în mod obligatoriu interpreţi. În literatură e fel. Şi cu ecranizarea cărţilor e la fel. Psihologii spun că şi în viaţa de zi cu e la fel. Mimetismul ne ghidează pas pas: învăţăm să vorbim, să mâncăm, să ne îmbrăcăm şi să ne comportăm mimetic. Însă fiecare dintre noi, în mimetismul lui, interpretează de fapt modelul acţiunilor sale. Aici intervine creativitatea, amprenta personală.

În filmul Dincolo de nori al lui Antonioni există două astfel de scene. În prima, personajul interpretat de John Malkovich imită postura unui personaj dintr‐o pictură aflată în lobby‐ul hotelului unde locuieşte temporar. Personajul feminin, interpretat de Jeanne Moreau, îl ghidează întâmplător, lenevind pe fotoliul din faţa tabloului respectiv. Mai târziu, în altă secvenţă, personajul interpretat de Marcello Mastroianni, un domn vârstnic pasionat de pictură, stă cu şevaletul pe deal şi pictează un peisaj regăsit în opera unui pictor italian celebru. Face asta zile la rând. Alt personaj îl întreabă de ce vine acolo atât de des şi pictează acelaşi peisaj la nesfârşit. el răspunde că singura cale posibilă pentru a deveni un pictor bun e să imite gestul desăvârşit al unui maestru.

Un exemplu românesc recent de replicare este fotografia lui ciprian Mureşan Leap Into the Void, After 3 Seconds, în care artistul reinterpretează saltul de la balconul casei din fotografia lui Yves Klein. după trei secunde, omul este întins pe asfalt. Această interpretare în cheie comic/dramatică a fost apreciată pentru comentariul complex cu privire la percepţia imaginii, manipularea ei şi modul în care îşi construieşte impresiile publicul de astăzi în comparaţie cu cel de acum patruzeci de ani.

Toate aceste exemple susţin felul în care înţeleg eu imaginea pilot a acestei reviste: replica fotografului la propria fotografie peste timp este de fapt gestul suprem de interpretare. Mesajul imaginii devine mai plin de semnificaţie, prin însăşi importanţa care i se acordă.

Poate cel mai important aspect pe care vreau să‐l amintesc este cel al demersului artistic. Personajul, Dobrovolschi, este în primul rând subiectul unei fotografii de autor. Indiferent de geneza ei, această fotografie a fost privită întotdeauna ca o fotografie de autor, nu doar ca produsul unei şedinţe foto la comanda unei publicaţii. Replica noastră este tot o fotografie de autor, chiar şi după ce am „comandat‐o” fotografului. Cred că situaţia asta e un simbol al recuperării distanţei dintre autori – fotografi, scriitori, artişti – şi publicul lor.

Gâlmeanu

Nu este nevoie să mă întrebaţi ce‐i cu priza. Nu ştiu nici eu, mă întreb încă de atunci. A fost o inspiraţie de mo‐ ment sau o reflexie inconştientă a realităţii? Greu de afirmat. Tema din 2004 a fost să îl fotografiez pe dobro altfel, ceea ce nu este chiar dificil. dobro este altfel. Sunt mulţi muzicieni de valoare, dar puţini rezistă unui unplugged. Cu oamenii de radio este cam la fel, iar Dobro poate face unplugged. Dobro unplugged are valoare. Iată ideea de atunci: Dobrovolschi scos din priză, dar mai puternic ca niciodată.

Dacă trecem peste neobişnuitul situaţiei – un om cu o priză în loc de gură –, trebuie s‐o acceptăm ca fiind ceva natural: da, oamenii au priză în loc de gură. văzând acel prim moment, încercăm să‐l anticipăm pe următorul, încercăm să intuim funcţia anatomică a apendicelui, dar şi modul de utilizare. Lucrurile rămân însă într‐o frustrantă suspensie în lipsa cadrului de după. Este o întrebare fără răspuns pentru că nu avem repere. Nu ştim ce s‐ar întâmpla dacă dobro se cuplează, aşa cum nu ştim ce s‐ar întâmpla cu oricare dintre oamenii cu prize în loc de gură.

Ca să înţelegem, ne trebuie momentul următor, pe care îl aşteptăm încă din 2004. În 2009, se întâmplă. Nu este un an special. Pur şi simplu aşa a fost să fie.

Pentru noi au trecut cinci ani, dar în relativitatea mediului lui dobro a trecut o singură clipă. Mişcarea lui a devenit fluentă şi oarecum previzibilă. dobro s‐a cuplat, a introdus ştecherul în priză. Nu ştiu care este rezultatul acestei decizii. congestionat de un val de informaţii, încă analizez datele primite. Dar studiul meu este irelevant fără o autoritate obiectivă. vă las pe voi să analizați. Ce ştiu sigur e că acum Dobro este plugged. •

3. Dobro

În fotografia din 2004, eu îmi conectez gura la ceva. Am ştecherul, deci am curentul. Ciudat este că atunci mă uitam cu frică la treaba asta şi parcă ţineam ştecherul să nu intre, pentru că e clar că vorbitul ăsta la mii de oameni te drenează de ceva. Te sleieşte sufleteşte de multe ori. Cred că îţi face tot felul de conflicte: zici ceva şi în subconştient ştii că nu‐i bine ce‐ai zis şi te simţi vinovat fară să‐ţi dai seama şi nu ştii de ce pe la 11 n‐ai chef să vorbeşti cu nimeni. Sunt pericole în a da curent din priza ta.

Dacă m‐am conectat înseamnă că probabil sunt destul de stabil acum să fiu un generator de energie. cea mai interesantă imagine mi se pare însă aia cu cablul şi becul. de fapt este o metaforă a dragostei, pentru că tu dai energie şi dând energie, prin fire nevăzute, poţi să aprinzi becuri.

E foarte faină ideea de a reinterpreta. Eu nu credeam că fotografia aia e atât de importantă pentru Alex. Că de‐a lungul anilor mi‐a mai cerut acceptul – ba să o publice în nu ştiu ce expoziţie, ba să facă serie limitată cu pozele şi să le publice. Mi‐a zis că e una dintre cele mai importante fotografii de‐ale lui. Acum m‐o fi şi minţit, nu ştiu. Aşa le‐o fi zicând la toţi. dar dacă merita un follow‐up, am luat‐o şi eu în serios.

Alex e singurul fotograf care mă lasă să mă mai şi joc. Cred că mă simte. Am făcut multe fotografii mişto. când a făcut seria cu violenţa domestică a venit la mine şi a vrut doar să‐mi umfle un ochi. L‐am rugat să mă lase să‐mi crăp capul ca lumea. Frate, nu poţi să‐mi faci un crater mare? Alex întâi n‐a vrut, dar a zis: „OK, hai să încercăm”. Şi aia cu priza tot din joacă a venit. Jam session, ştii.

De obicei mi se cere: „Be funny”. Oriunde merg, asta păţesc. când sunt la vreo petrecere îmi zice lumea: „Bă, da’ la radio eşti mai funny”. Eu nu
sunt altcineva pe radio. Şi pe radio sunt Dobro şi în scris sunt Dobro şi în viaţa de zi cu zi sunt Dobro. Nu am alte feţe, doar le armonizez cu modul de exprimare. e ca parfumul: unu‐i de seară, unu‐i de zi, unu‐i de radio, unu‐i de scris, unu‐i de mers în public.

Prima fotografie a fost făcută chiar când am început Guerrilla. Stai să mă gândesc ce s‐a schimbat în viaţa mea de atunci. Uite, călătoriile. Acum cinci ani mergeam ca boul la Amsterdam de cinci ori pe an. Acum am ajuns să am plăcerea de a vedea locuri noi. Am devenit mai puţin poligam. Încep să învăţ să mă iubesc. Am ajuns să nu mă mai enervez când mă cert cu prietena mea. Se întâmplă ea să urle şi eu să stau fără nicio reacţie. Sunt ca Neo cu gloanţele, frate. Gătesc tot mai bine. Mi‐am făcut casa de la ciolpani. Am avut motor. Mi‐am rupt umărul. Nu mai am motor.

Continui să vorbesc la radio, pentru că e fun şi are o putere imensă. Radioul te lasă să dansezi. Dar e oarecum ciudat ce fac. Mie mi se pare că o ţară normală trebuie să aibă marea masă de oameni cuminţi, care ascultă reguli şi nu le pun la îndoială, şi trebuie să aibă nişte demenţi, care din probleme psihologice şi psihanalizabile nu sunt de acord cu ce se întâmplă şi cheamă la o nouă dinamică a societăţii. La noi văd o ţară cu o masă imensă de oameni superdezorientaţi şi câţiva idioţi care, culmea, zic: „Trebuie să avem nişte reguli”.

Mi se pare penibil că asta am ajuns să fac. Sigur nu am fost proiectat ca să chem la bun simţ. Eu înjur. Îmi caut limitele. Le trec. Mă înec. Vin înapoi. Eu trebuia să fiu dementul într‐o ţară normală. Eu şi vlad. Vlad a ajuns să ceară bun simţ. Deci, pe bune, nu trebuia. Noi trebuia să fim beţi morţi pe undeva, filozofând despre Nietzsche şi încercând să schimbăm românia.

Şi ce facem? Ne autocenzurăm. Am ajuns să chemăm la ordine într‐o societate nebună. Pula mea. Mi se pare groaznic. eu eram ultimul din clasă la învăţat. Cele mai multe corijenţe. Am strâns semnături să ne schimbăm diriginta după ’89. Am vrut să‐i dau bani să plece. Am picat BAC‐ul. Deci eram d‐ăla… Aveam trupă. cântam. Pula mea. stăteam nopţile. Făceam Piaţa Universităţii în curtea blocului la Braşov. Cântam la chitară. Deci eram… Uite ce‐am ajuns. Luptător pentru bun simţ. Băga‐mi‐aş pula. •