[Out] Interacțiunile Mădălinei

Vara asta, Mădălina Stoica termină clasa a XII-a și se va despărți de prietenii ei din Brainstorming București, trupa de teatru a Colegiului Național Bilingv „George Coșbuc”. În ultimii trei ani și-a petrecut cu ei toate weekendurile în sala de repetiții, toate după-amiezele libere în Casa Noastră, o cafenea de lângă liceu, și toate verile prin țară, la festivaluri.

E pentru prima dată când regretă că se va rupe de un grup și prima dată când și-a îngăduit să fie ea însăși cu alți oameni. Până acum, se folosea de orice prilej ca să închidă uși în urma ei: cu cea mai bună prietenă și cu colegii din generală a rupt legătura imediat ce a intrat la liceu. Ba mai mult, a dat la Coșbuc nu numai pentru că îi plăcea spiritul liber pentru care era recunoscut, ci și pentru că știa că foarte puțini dintre colegii ei de generală vor merge acolo.

Până și de cei din Brain s-a legat cu adevărat abia după vreun an. Avea pur și simplu obiceiul să țină oamenii la distanță, deși nu poate explica de ce făcea asta. La primul festival spune că a dormit în camera „nedoriților” – acei câțiva care rămân pe dinafară în orice grup. „Odată ce mi-am dat seama de asta, m-am redresat și m-am dus eu în direcția lor.”

„În ultimii trei ani, însă, am început să mă descopăr bucată cu bucată. M-am destrămat, m-am analizat și apoi m-am sintetizat înapoi”, spune Mădălina. Astăzi, la 18 ani, e convinsă că teatrul a ajutat-o enorm să se cunoască pe sine, pentru că, pentru a putea juca un personaj, trebuie să îl analizeze ca pe o persoană reală: în ce mediu a crescut, cum se comportă, ce frustrări are. „Învățând să disec personajele am învățat să mă disec și pe mine.” De aici s-a născut și pasiunea pentru psihologie, pe care ar vrea să o studieze la facultate, împreună cu teatrul, fie în țară, fie în Marea Britanie.

Tot teatrul i-a dat curajul să-și exploreze atracția pentru fete, pe care vreo doi ani și-o reprimase. Pe prietena ei de-acum a întâlnit-o astă-vară la un festival de teatru, dar sunt împreună doar de prin ianuarie, de când s-au revăzut la Balul Bobocilor. Iar oficial, de la 1 aprilie, de când s-au simțit suficient de confortabil încât să stabilească că ce li se întâmplă e o relație.

Până nu demult, Mădălina se temea de relații și de oficializarea lor, le asimila unor cuști din care trebuia să fugă și asta dintr-o nevoie de independență combinată cu nesiguranță. Acum e prima dată când nu mai vrea să fugă. Chiar și-așa, prietena ei, cu aproape doi ani mai mică și elevă la un alt liceu bucureștean, a găsit că „interacțiune” e un cuvânt mai potrivit pentru relația lor. Orice, numai să nu se panicheze Mădălina.

Primele roluri Mădălina le-a jucat în Școala Generală nr. 196, din cartierul Titan. Tot atunci a fost și vocea a II-a în corul școlii, pentru ca într-a IX-a să fie solistă în trupa de punk The Purple Dandies și să înceapă să ia teatrul în serios. A crescut citind romanele de dragoste pe care i le recomandase mama, și pe care și ea le citise la vremea ei: Lorelei, Rebecca, Pânza de păianjen. Pe la 13-14 ani, când colegele ei își doreau să se pupe cu băieți, Mădălina voia să se îndrăgostească, pentru că despre asta citise și asta voia să încerce. S-a întâmplat într-a IX-a: s-a îndrăgostit de unul dintre cei doi frați din trupa de muzică și au fost împreună șase luni. Dar pentru că și fratele acestuia o plăcea, lucrurile nu au continuat.

După tipul din trupă au mai fost scurte relații cu băieți, iar vara trecută, pentru prima dată și cu o fată. Și cu băieții, și cu partenera din vară au existat săruturi, atingeri, atracție sexuală, chiar dacă nu sex.

Mădălina știe că e bisexuală. Și știe că nu e vorba de sex (e încă virgină), ci de sentimente. „Pur și simplu e o anumită conexiune, o anumită vibrație pe care o simți în corp când există o atracție față de un băiat sau o fată. Și din punctul meu de vedere nu e nicio diferență”, spune ea. Și chiar dacă se mai simte uneori atrasă de băieți, nu dă curs, pentru că „a click-uit cum n-a mai click-uit cu nimeni” cu prietena ei de-acum. Iar dacă nu se simte constrânsă în niciun fel, nici nu mai are nevoia să evadeze sau să caute altceva.

Când sunt împreună, le place să meargă în parcuri, pentru că e mai puțină lume, sau ies cu trupa de teatru. Mădălina așteaptă să treacă meditațiile și BAC-ul ca să poată colinda Bucureștiul în voie împreună. N-a făcut niciodată asta. Știe doar că „e un nivel foarte mare de reciprocitate și de intensitate”, pe care nu l-a mai întâlnit, iar asta o liniștește.

Cu mama a avut dintotdeauna o legătură specială: mereu a încurajat-o și mereu au putut vorbi despre orice. După relația de vara trecută, Mădălina i-a spus că e bisexuală, iar aceasta a fost de părere că „nu ar trebui să fie sigură până nu se întâmplă de toate cu toată lumea”. Pe de o parte îi înțelege reacția, pe de altă parte i se pare deplasat că se presupune despre o fată că e heterosexuală, chiar dacă nu a avut niciodată relații sexuale. De ce n-ar putea fi, la fel de bine, gay sau bi?

„Lumea spune că e imoral să fii homosexual, dar n-ar trebui să se bazeze pe asta, pentru că e imoral și să cenzurezi sentimente”, spune Mădălina. Și la fel de imoral e să le ascunzi, de aceea ea n-a ascuns nimănui nimic. Nici surorii, nici prietenilor, nici pe stradă și n-ar ascunde-o nici profesorilor, dacă ar avea loc vreo discuție. Tatălui ei încă nu i-a spus, dar nu s-ar teme s-o facă, dacă l-ar întâlni și ar fi cu prietena ei (oricum, are de gând să-i zică după BAC).

În public mai primește uneori priviri care îi aduc aminte de momentul când o mușcase un câine și purta un pansament pe toată fața. De cele mai multe ori privirile sunt doar curioase. Alteori, în ochii adulților mai citește și „Ah, tineretul din ziua de azi…”. Dar niciodată nu s-a simțit discriminată pentru că ținea de mână o fată. Ar fi absurd, „ca și cum ai spune că nu îți plac persoanele cu păr brunet”, zice ea.

Nu e vorba de o afișare ostentativă, de o exhibare a identității specifică generației ei, ci crede că e mai degrabă o asumare a acesteia, din simplul motiv că generația ei a avut posibilitatea și a fost încurajată să se descopere pe sine într-un fel în care generațiile anterioare nu au putut. Mădălina nu a fost niciodată la Marșul anual al diversității și nici nu participă la evenimentele asociațiilor care sprijină comunitatea LGBT. I se pare atât de normal să poți iubi pe cine vrei, încât nu simte nevoia să-și ceară vreun drept „în plus” sau să aibă în spate vreo organizație care să vorbească pentru ea. Știe că dacă ar fi vreodată cazul, s-ar apăra singură.

Povestea Mădălinei face parte din proiectul început cu articolul Out, publicat în DoR #24: „Feminin/Masculin”. Găsești seria de povești aici.