Editorial DoR #26: Cine stă aici?

Recent, am coborât cu fratele meu în garajul blocului în care locuiește în Cluj. Încăperea arăta ca interiorul unei cutii de chibrituri făcute pentru mașini și singurul lucru care deranja pereții sterili era o saltea sprijinită aproape de intrare.

O știam. O știam atât de bine încât am tresărit așa cum faci când te întâlnești cu un prieten pe care nu l-ai văzut de mult și nu știi cărui sentiment să-i dai curs – bucuriei revederii sau rușinii că nu l-ai mai căutat.

Dormisem cel puțin 10 ani pe această saltea în București, fusese unul dintre acele obiecte care devin rutină, devin atât de cine ești încât nu mai ești conștient că există. Acum, abandonată la peretele alb, era ca un exponat de muzeu pe care artistul l-a intitulat, într-un puseu de neglijentă condescendență, Amintiri.

Însă, la 500 de kilometri distanță de garsoniera bucureșteană din cartierul Militari în care a frecat podeaua, salteaua nu spunea altceva decât se vedea la suprafață. Dacă era o madlenă, atunci era una mare și pătrată, cu un model încâlcit de pete (sau frunze gălbui și maronii?), înconjurată de un brâu de culoarea apăsătoare a mobilei de bibliotecă și umplută cu arcuri care pocneau dornice să iasă la suprafața deja turtită de toți cei care o apăsaseră.

Doar că madlenele nu funcționează întotdeauna. Salteaua ar fi putut să fie totul despre locuit și acasă, despre un acasă, cel mai recent acasă pe care l-am părăsit pentru totdeauna. Acel acasă din care nu te dai dus pentru că a fost primul loc în care ai locuit singur. Pe care l-ai împărțit cu un prieten timp de un an, an în care aveați reguli despre cum se spală vasele și cine ia hârtia igienică. Care ți-a fost spart și din cauza asta dormeai cu o bâtă la ușă. Unde ți-ai pierdut virginitatea, după mai multe încercări. Unde te-ai închis un weekend întreg să citești Stăpânul inelelor. Din care ai plecat la masterat afară, convins că nu vei reveni, și unde ai revenit peste ani, furios că pereții ajunseseră de culoarea piersicii. Unde ți-ai închis balconul, că nu mai aveai loc să depozitezi trecutul de care nu te puteai despărți. Unde erau cărțile și posterul cu Aurora lui Cristi Puiu și cărămizi de sticlă între cameră și baie, care înspăimântau pe oricine făcea duș acolo – îi vedeai mereu prin ele cum încearcă să se ascundă.

Salteaua putea să fie despre toate astea, dar n-a fost.

Ne-am oprit în fața ei, și eu și fratele meu, întrebându-ne de ce-o ținem, întrebându-ne de ce tatăl nostru o adusese tot drumul până la Cluj. Era grea, urâtă, prăfuită – dacă o scoteam la vânzare pe OLX trebuia noi să plătim pe cineva să vină s-o ia. Am decis, pe loc, că nu va avea încă o viață; nu cu noi, oricum.

„Dincolo de un anumit punct, nu mai există cale de întoarcere”, scrie Franz Kafka în cartea lui de aforisme. „Acela este punctul ce trebuie atins.” Așa că am prins-o fiecare de câte o parte și era mai grea decât mi-o aminteam de pe vremea când trebuia să-i ridic colțurile ca să aspir sub ea. Am scos-o din garaj, am făcut dreapta, iar dreapta, și am lăsat-o în dreptul gardului de lângă tomberoane. Poate o ia cineva, ne-am zis. Nu știu cum a zis-o el, dar eu am zis-o cu jenă. Cine are nevoie de 10 kilograme de amintiri jerpelite?

Când vorbim despre unde locuim sau unde am vrea s-o facem, cel mai la îndemână e să vorbim despre „acasă” – ăsta a fost și primul nostru gând când am început munca la acest număr. Apoi ne-am gândit că „acasă” e ca madlena care cere amintiri: nostalgic și, cu mici excepții, destul de ușor de digerat. Ar fi mai interesant, ne-am spus, mai ales în contextul lumii de azi – izolată în bule sociale și digitale, alături de prieteni surprinși că populismul naționalist câștigă alegeri peste tot prin lume –, să ieșim din casă și din prizonieratul ei și să ne uităm împrejur. La administratorul de bloc pe care îl bombănim de obicei, la animalele din cartier, omniprezente și adesea invizibile, la prostituatele care sunt acolo de când lumea, dar despre care nu știm nimic, la containerele de reciclare selectivă a căror eficiență o chestionăm constant, la sălile de jocuri care au început să concureze cu farmaciile, la oraș, așa cum e de fapt.

Acasă putem să ne arătăm rănile fără să ne gândim prea mult la asta – și am scris și despre răni și suferință în acest număr –, dar oare putem să facem asta și în vecini? Putem să fim vulnerabili și în afara casei, să ne arătăm lumii nu doar în oglindă, ci și pe străzile din împrejurimi, poate în cartier, poate mai departe? Poveștile din DoR #26 nu oferă soluția, dar oferă o imagine a „celorlalți” din lumea în care locuiești. Acum că i-ai cunoscut, e decizia ta dacă vrei să te cunoască și ei pe tine.