DoR de Cluj: Încercările activistului comunitar

La Terenuri e un loc vrăjit. Cum urci în Mănăștur, cel mai mare cartier clujean, dincolo de complexul comercial cu alimentare și chioșcuri, dincolo de desișul de blocuri cusute laolaltă cu alei înverzite, se deschide o pajiște. O parte e ocupată de terenuri de sport, șapte petice de ciment ciobite, cu porți de fotbal ruginite și fără plase și coșuri de baschet ca niște vrejuri uscate; un tobogan deșălat amintește de‑un fost loc de joacă. Pe‑o latură, sub șiragul de garaje care deservesc șiragul de blocuri, pe‑o vale secată, sunt aliniate grădini bogate, cu verze și roșii și viță de vie. Dincolo de miezul verde și terenuri și grădini e pădure, ca un portal spre natura din jurul orașului. 

Locul se numește La Terenuri și oamenii din cartier își plimbă câinii pe‑aici, joacă tenis și badminton, fac grătare, merg la cules de ciuperci, cei cu grădinile grădinăresc, picimea se joacă. De doi ani, aici activează și un grup de tineri care încearcă să cultive dragostea locuitorilor pentru loc: nu doar să îl folosească, ci să se și știe responsabili pentru el. 

Inițiativa, La Terenuri – Spațiu Comun în Mănăștur, a început în iarna lui 2012 ca un proiect european de activare de spații urbane abandonate, cu potențial de construcție comunitară și cetățenie activă. (În afară de Cluj, se întâmplă și în Taranto, Italia și Kottbus, Germania.) Motorul aici e Lala Panait, o tipă țeapănă de 31 de ani, bucureșteancă la origini, care de la pasiunea pentru istorie, moștenită din familie, a ajuns la pasiunea pentru microistorie – a individului. E doctor în antropologie cu burse în Germania, antrenată vreo șapte ani în proiecte de artă în spațiu public, autodefinită urban player și cultural worker (mai lucrează la traducere), care și‑a găsit și cele mai mari pasiuni, și cele mai mari provocări, La Terenuri.

Locul l‑a descoperit în explorările cu principalul partener de acțiune, arhitectul Silviu Medeșan. I‑a cucerit spațiul sălbăticit dar folosit de locuitori, într‑un cartier care, până acum câțiva ani, era rău‑famat (despre o stradă circula vorba „Vino pe Mehedinți, să ți‑o iei la dinți”), un cartier autonom, cu școli, clinici, piețe, primărie de cartier, o lume în sine separată de centrul orașului. 

I‑au cucerit poveștile locului, adunate în primele luni în discuții cu președinți de blocuri, gașca de cartier ajunsă la vârsta împinsului de cărucioare, puștimea. Aici au fost grădini și pășune comunală, pe când Mănășturul era un sat de lângă Cluj. În timpul construcției cartierului‑colos, în anii ’60‑’80 (când au fost demolate majoritatea caselor), a fost folosit ca groapă pentru deșeurile din construcții, devenind apoi spațiu verde pentru blocurile din jur, populate cu oameni aduși din satele din împrejurimi – se spune că sunt blocuri în care a fost mutat câte‑un sat întreg. Noii muncitorii au păstrat legătura cu satul, făcându‑și grădini în spatele blocului. După Revoluție, a fost revendicat de moștenitorii vechilor mănăștureni, dar soarta lui e încă incertă, fiindcă primăria întârzie să decidă felul în care poate fi folosit; locuitorii îl percep, majoritatea, ca spațiu public și nu se gândesc că s‑ar putea ca într‑o zi să nu mai fie la fel. 

Lala și echipa de vreo 10 arhitecți, peisagiști, activiști au mers acolo „ca niște anonimi care vor binele locului”. Au fost primiți cu suspiciune, fiindcă oamenii nu erau obișnuiți să fie băgați în seamă, se întrebau ce vor de la ei sau cine‑i plătește. Nu le‑a fost ușor să intre în vorbă cu ei, să împartă fluturași, să le explice că vor să adune idei de îmbunătățire a locului și să le pună în aplicare împreună. Rolul lor e de facilitatori comunitari: vin cu materialele și cu  inițiativa, dar transformarea trebuie să se‑ntâmple cu ideile locuitorilor, împreună cu locuitorii. 

La Terenuri a devenit un „laborator de inovare urbană”. Au organizat acolo concerte ca să‑i momească pe oameni să vină și să se bucure împreună, cu hip hop cerut de puștime și folclor pentru bătrâni. S‑au mulat pe gusturile lor, dar au plusat: au adus o trupă locală de hip hop dar și Norzeatic, au adus fanfara din Cugir, pentru diversitate etnică. Au implicat cât mai mulți oameni din zonă, DJ, puști cu trupă de teatru. Au organizat ateliere pentru cât mai mulți oameni, de la cei cu câini, la grădinari, la oamenii din pădure (câteva familii de romi venite de la Pata Rât, care stau în corturi din celofan și trăiesc din colectare de fiare și PET‑uri). 

Au construit un amfiteatru din cauciucuri, fiindcă nu există locuri de întâlnire, bănci, spații pentru foc – grătarul e parte din cultura locului –, o scenă, o mică grădină comunitară, cu răsaduri și sfaturi de la grădinari, care le‑a câștigat respectul bătrânilor și i‑a convins și pe copii că grădinăritul e cool. Unele lucruri n‑au supraviețuit – ce e din metal se fură, ce e din lemn se pune pe foc –, dar procesul e mai important decât rezultatul.

Provocarea e să‑i implice pe oameni. Cei care muncesc nu au timp, doar vin la concerte și‑și aduc copiii la ateliere. Adolescenții explodează de energie, dar încă nu știu cum să le‑o capteze. De mare ajutor a fost de la început o gașcă de cartier la 25‑30 de ani, mai alternativi, neintegrați, cu joburi temporare. (Ei le‑au mai dat legitimitate și în grupul adolescenților.) Copiii au cea mai mare nevoie de activitate, sunt primii care zumzăie în jurul lor și ajută cu orice: idei pentru parc, vopsit, testat buna funcționare a leagănelor nou‑montate.

Un moment relevant pentru felul în care funcțio-nează mobilizarea a fost în iulie, după aproape doi ani de când merg acolo, la consultarea pentru Play Mănăștur, un parc temporar, proiectat conform ideilor strânse din cartier – cu tot cu colțul de parkour visat de picime. S‑au strâns vreo 20 de oameni în jurul machetei cât o masă de ping‑pong, mulți pensionari, câțiva părinți cu copiii zbenguindu‑se prin zonă, oameni cu câinii hârjonindu‑se printre picioarele vecinilor.

Lala abia a apucat să prezinte agenda întâlnirii – să mai adune idei și angajamentele celor care vor să ajute – c‑a și început buluceala. Să se pună coșuri de gunoi, să se rezolve bucata de teren nefolosită, să se facă parteneriat cu primăria, ca să fie temeinică treaba. Dar nu e nevoie de primărie pentru orice, au încercat să‑i convingă, pot să facă și singuri unele lucruri, cum ar fi să repare un leagăn. Discuția s‑a înnodat la câini: să se delimiteze spațiul pentru câini, ba să se delimiteze spațiul pentru făcut plajă. 

Lupta lor e cu diateza pasivă. O doamnă binevoitoare le‑a urat, după o oră de discuții abia ținute în frâu, în care au reușit totuși să mai adune câteva contacte pentru apelul la construit: „La revedere și succes! Să sperăm să se facă ceva!”.

Lala consideră însă întâlnirea un moment de cotitură spre bine: a simțit că s‑a spart pesimismul oamenilor, sentimentul că nu se poate. Într‑adevăr, n‑au ajuns încă la stadiul implicării – asta i‑a frustrat mult timp, inițial așteptându‑se să sară mulți vecini în ajutor. Dar au ajuns la încredere: oamenii îi văd că sunt serioși și puși pe treabă. „Încrederea asta”, spune ea, „trebuie transferată la un moment dat către comunitate”.

Spații utopice ale schimbării, așa numește Lala ce‑și imaginează că ar putea fi La Terenuri. „Tot efortul e un vis de a împinge societatea spre alt nivel – să decidă, să‑și ia orașul înapoi, să‑l revendice pe bune.” Lala e omul care spune că visează la o comunitate unită care spune ce vrea, omul care plânge când aude povești despre cartiere care se împotrivesc construcției unui supermarket fiindcă nu vor gentrificare, despre oameni care văd dincolo de interesul propriu.

Motorul ei principal e dragostea pentru Cluj. Își adună energia explorându‑l și povestește aprinsă de cine știe ce cotlon nou descoperit (de exemplu, sala de forță din Mănăștur unde se antrenează Miki zis Folosul). Viața de activist comunitar nu‑i ușoară. Nu doarme nopțile ca să scrie proiecte de finanțări, operează cu resurse minime (multe materiale sunt de la groapa de gunoi, cooptează voluntari pentru orice), a‑nvățat să trăiască cu tăierile de curent cauzate de facturile neplătite. „Trebuie să iubești ce faci ca să reziști în munca asta.”

La Terenuri e un proiect idealist, dar există motive de speranță. Sunt tot mai mulți locuitorii care și‑au lăsat datele de contact ca să afle de acțiuni și să fie chemați să ajute. Primăria, care până anul trecut a ignorat zona, a‑nceput să tundă iarba, să‑i caute pe activiștii deveniți mediatori comunitari ca să organizeze împreună evenimente – festivalul Seri de Vară Clujene a avut o singură scenă într‑un cartier, La Terenuri în Mănăștur. Și mai sunt copiii, care sunt extaziați să‑și vadă ideile luate în serios, să meșterească pentru ele și să le vadă materializate. Fiindcă în timp ce oamenii mari dezbăteau ce să se facă, ei se dădeau în hintele pe care deunăzi le vopsiseră și abia le montaseră, hlizindu‑se cât e de fain.