[DoR & Huawei] Cristina Hurdubaia, de la vis la posibilitate

Cum îți găsești puterea să te implici când nu poți să întorci privirea de la răul altuia.

Cu o jachetă de fâș multicoloră și un trandafir de lână roșie prins de tricoul negru, Cristina Hurdubaia îți sare imediat în ochi printre maldărele de saci, cutii și pungi stivuite la intrarea în parcul Cișmigiu. Zeci de oameni care sosesc în parc o caută ca să-i lămurească unde să-și așeze donațiile fără să încurce. Scutecele, laptele praf și hainele de bebeluși se stivuiesc într-un colț. Jucăriile, bicicletele și trotinetele pentru copii mai mari, în altul. Hainele pentru adolescenți și adulți lângă un copac și, imediat lângă ele, mormanul de rechizite.

E o sâmbătă de sfârșit de septembrie, cu soare înghețat, și în București are loc a patra ediție a evenimentului Copacul cu Haine inițiat de Hurdubaia, o expertă în comunicare de 40 de ani care, de când se știe, a simțit nevoia să ajute. Ea e cea care explică tuturor ordinea lucrurilor. A ajuns cu câteva minute înainte de 12:00, ora anunțată pentru eveniment și, de atunci, bucureștenii vin în valuri.

Sunt copii care și-au adunat jucăriile de care s-au plictisit și vor să le dea „unor copii săraci”, mame care își golesc casele de accesoriile de bebeluși care nu le mai trebuie, studente, sportivi, corporatiști, bunici. În nici o oră, donațiile umplu un camion. Se adună și mulți trecători, curioși ce-i cu toți sacii. Când aud că acțiunea e pentru câteva sute de copii săraci aflați în grija Asociației Ana și Copiii, câțiva se duc până acasă și se întorc și ei cu donații. Unii aduc ghiozdane burdușite de rechizite. Alții baxuri de ulei sau saci de cartofi.

Prietenii, colegii și oamenii care o urmăresc pe Facebook, toți știu că, dacă dau de greu, se pot baza pe Hurdubaia, cum se prezintă Cristina (uneori își spune „Hurdis”). După tragedia de la Colectiv, când grupul Împreună Rezistăm avea nevoie de contactele familiilor celor decedați ca să le transfere donațiile, mai mulți s-au întors către ea. „Ești jurnalist de investigație, găsește-i”, i-au spus și Hurdubaia s-a pus pe căutat, vorbind cu părinți și prieteni care plănuiau înmormântări. Normal că i-a fost greu și că îngheța la fiecare întâlnire cu cei care pierduseră pe cineva în club, dar simțea că nu avea de ales. Incendiul din toamna lui 2015 i-a amintit că „într-o zi poți să ai tot și a doua zi poți să nu mai ai nimic”. Așa că nu concepea să nu facă tot ce putea. Așa cum, de luni de zile, nu concepe să treacă pe la Piața Victoriei fără să-i ducă ceva de mâncare unui bărbat care stă pe treptele de la metrou cu câinele lui. Dacă nu-l găsește pe trepte, îi lasă caserola și tacâmurile de plastic acolo.

Hurdubaia spune că așa e ea de când se știe. Cea mai veche amintire a impulsului ăsta e de când avea șase ani. Era la Vaslui, pe vremea lui Ceaușescu, și mama a trimis-o să-i ducă unei vecine o sticlă de ulei. Mai erau două săptămâni până la următoarea rație și văzând că mai aveau o singură sticlă, Hurdubaia i-a spus mamei că e ultima. „Lasă că avem untură”, a venit răspunsul. Fetița s-a gândit „ce tare e mama!” și a strâns sticla de ulei în brațe. Când să ajungă la vecină, a scăpat-o și s-a spart. A plâns de ciudă că risipise gestul mamei și că nu mai puteau să o ajute pe vecină. Erau o familie modestă, dar aveau norocul că un vecin, gestionar la un aprozar, îl botezase pe fratele ei și le aducea banane și portocale cu sacul. Când nu erau părinții acasă, Hurdubaia ieșea cu fructele afară și le împărțea copiilor.

Copacul cu Haine a apărut din același impuls de a împărți cu cei care nu au. Era ianuarie 2016, într-o luni, iar în București se anunțase o săptămână neîntreruptă de ger cumplit. Ajunsă acasă, Hurdubaia și-a spus „ce bine și ce cald e”. Apoi a lovit-o imediat gândul că în stradă sunt oameni care vor dormi sub cerul liber. Tocmai văzuse o știre cu niște voluntari bulgari care atârnaseră haine de donat prin copaci. S-a așezat pe pat, a deschis laptopul și a creat un eveniment de Facebook în care invita lumea să aducă haine groase pentru persoanele fără adăpost. A stat în ger mai multe zile la rând, a adunat sacii de la donatori și a împărțit hainele oamenilor care dormeau în stradă. „Nu ți-e frică să stai printre ei?”, o mai întrebau unii. „Pe bune că nu”, răspundea. Pe unii îi recunoștea de pe vremea când era jurnalist și făcea reportaje în zona Gării de Nord. O înduioșau pentru că scormoneau prin sacii cu donații și își alegeau un pulover, o geacă, o pereche de pantaloni. Când le spunea să ia mai multe, răspundeau „nu, că mai sunt și alții”.

Într-o dimineață, mergea înfofolită prin pasajul de la Universitate și a auzit în urma ei „Doamnaaaa Cristinaaa”. Un bărbat trăgea dintr-o pungă și îi zâmbea. „Am vrut să știți că port hainele din parc!”, i-a spus și a fost de-ajuns ca să-i rupă inima. Hurdubaia știe că nu toată lumea empatizează cu oamenii străzii. Au fost voci la prima ediție a Copacului cu Haine care spuneau „Strângi pentru ăștia? Să se ducă la muncă!”. Nu ține să convertească pe nimeni, nu dă niciodată comunicate de presă despre acțiunile ei caritabile. Nu crede că are ceva de explicat. Pur și simplu simte nevoia să facă tot ce face, iar puterea și energia pentru a le duce pe toate de acolo îi vin. Pune însă fotografii și scrie pe Facebook pentru că le datorează asta celor care donează. Uneori oamenii se molipsesc și se trezește cu mesageria bombardată de întrebări despre când e următoarea ediție a Copacului cu Haine. De aceea, pe 10 octombrie, de Ziua oamenilor fără adăpost, a amintit pe Facebook că pe 17 decembrie va strânge din nou haine groase și a completat cu un îndemn: „Astăzi, când mergeți sau ieșiți de la job, poate treceți pe la o patiserie și cumpărați o plăcintă, o sticlă de apă și o cafea caldă pentru un om al străzii, pe care sigur îl întâlniți mereu în drumul vostru”.

Tot de când de știe, Hurdubaia nu poate să stea. De sărbători i se face rău de la lipsa de activitate. E PR pentru mai mulți artiști, studentă în anul III la Facultatea de Etnografie, culegător de povești din sate, organizator și promotor al comemorărilor Colectiv (recent a revenit în presă ca jurnalist de investigație). Când o întrebi de unde atâta putere și dacă nu o copleșesc toate, râde. Nu știe să fie altfel și nici nu vrea. „Mă simt împlinită dacă-l văd pe celălalt împlinit, dar nu zic că e bine să fii ca mine. Nu sunt o prietenă a banilor. De exemplu, n-am mașină de spălat, spăl de mână.”

Printre donatorii din Cișmigiu se strecoară și prieteni de-ai organizatoarei. „Te susținem în continuare”, „Te urmărim! Suntem alături de tine!”, îi șoptesc câțiva în timp ce lasă saci și cutii. Unii sunt înarmați cu carioci pentru scris mărimile hainelor pe saci și sfori pentru legat pachetele. „Ne-am gândit că nu strică”, îi spun și se apucă de cărat donațiile în dube. Pe la jumătatea acțiunii, mama unei fete care a murit în Colectiv o îmbrățișează și îi strecoară o pungă cu un rucsăcel cu motive tradiționale. „M-am gândit la tine de când l-am văzut.”

Organizatoarea e toată un zâmbet și glumește că așa mai primește și ea câte ceva. După ce doamna pleacă, Hurdubaia se retrage tăcută după un copac. Are nasul roșu și privește în gol vreo două minute, fără să plângă. Revine apoi printre voluntari și donatori.

După mai bine de patru ore, peste trei tone de pachete sunt pe drum spre Asociația Ana și Copiii. În Cișmigiu, un băiețel o întreabă la ureche pe Hurdubaia dacă poate să ia ceva din mormanul cu jucării. „Da, măi. Ți-am promis-o. Ia-o!”, îi spune. „Mi-e rușine. Dați-mi-o dumneavoastră, vă rog”, insistă puștiul și arată spre o bicicletă roșie. Hurdubaia o extrage din muntele de jucării, iar băiatul încalecă și strigă „mulțumesc” în timp ce se pierde în mulțime, mai să cadă de entuziasm.

Poveste realizată împreună cu Huawei România în campania Make It Possible, o serie de povești ale unor oameni de succes, din domenii diferite, care reușesc să facă loc în viața lor pentru preocupări cât mai diverse. Fotografiile au fost realizate cu un telefon Huawei P9.