[DoR & Huawei] Vârfurile lui Cosmin Lixandru

Dincolo de provocări și aventură, Cosmin Lixandru a descoperit în munte un loc unde realitatea se reconfigurează și lucrurile simple capătă nuanțe și forțe noi. N-a făcut din alpinism o carieră, dar e una din constantele vieții lui.

Acum trei ani jumate, Cosmin Lixandru era în Caucaz. În timp ce dârdâia noaptea pe munte în așteptarea momentului când va ieși din cort ca să înceapă ascensiunea spre vârf, se gândea că prietenii lui se distrau, probabil, pe la vreo terasă sau la mare. Era august. Acasă erau 30 de grade, pe Elbrus erau -32 și se întreba ce căuta acolo.

„Dimineață, după ce a început să răsară soarele și să ne încălzim puțin, se vedea extraordinar de frumos totul în jur”, spune el. „Mi-am adus aminte de ce venisem.”

Lixandru a terminat Finanțe-Bănci. De patru ani, lucrează în vânzări pentru Essensys, o companie care dezvoltă software, unde crede că media de vârstă a angajaților este sub cei 32 de ani ai lui. Are zile în care pleacă la 17 de la serviciu și zile în care lucrează până târziu, dar și-a dat seama că de el depinde ca programul să-i fie echilibrat. Cel mai important e că e un loc unde se simte bine și unde pasiunea lui pentru munte este nu doar înțeleasă, ci și încurajată: la prima ascensiune în afara țării, firma l-a ajutat să-și ia echipament, scutindu-l de o parte din cheltuielile cele mai usturătoare.

Muntele a intrat în viața lui abia în adolescență, când el și un grup de prieteni au luat la citit cărțile despre munți din casa unuia dintre ei. Aveau 15 ani și s-au gândit că e o idee bună să meargă în Bucegi cu cortul. Lixandru era un băiat de București care număra pe degete dățile când a fost la țară. Echipament n-aveau, așa că el și grupul lui de prieteni au împrumutat sau au plecat cu ce-aveau pe-acasă. „Primul calcul pe care l-am făcut a fost de câte kilograme trebuie să cărăm”, spune Lixandru. „Inclusiv de câtă bere trebuie să ne luăm. După aia ne-am dat noi seama că e mai complicat de atât.”

N-au fost ușoare nici escalada, nici viața la cort, dar după cele câteva zile de aventură petrecute pe Jepi, Lixandru abia aștepta să repete experiența. În anii următori, inclusiv în facultate, a luat la rând munții din țară cu diverse grupuri sau singur. „Nu era o chestie organizată sau n-aveam un grup anume. Când aveam chef, plecam la munte. Și aveam chef des.”

În 2012 și-a zis că e momentul să iasă din țară și a început să caute oameni cu care să meargă în Rusia, pe Elbrus, la 5.642 m. A început antrenamentele în octombrie – sală, escaladă, alergat –, genul de efort fizic care să-i pregătească organismul pentru lipsa de oxigen de la altitudine. Tot în toamnă a început să-și comande echipament, trimițând toate coletele la ai lui: haine triplu-strat, colțari, ghete de altitudine mare, ciorapi, mănuși. La început, mama lui nu s-a mirat că primea haine de iarnă, dar când ele au continuat să sosească și în primăvară, a început să-și pună întrebări. „La un moment dat, prin mai, m-a întrebat: «Băi, dar te pregătești de glaciațiune? De ce tot primești coletele astea?» I-am zis: «Hai să vorbim puțin». Părinții s-au panicat la început, dar s-au obișnuit cu gândul.”

Cu un rucsac de aproape 40 de kile la el și niște prieteni noi, Lixandru a plecat în vara lui 2013 spre Rusia. Au făcut turul Mării Negre într-o dubiță și apoi, ajunși în Caucaz, au pornit-o pe munte. Escalada a durat o săptămână. În ziua de vârf, care e întotdeauna cea mai lungă, au plecat cu noaptea-n cap de la 3.800 m, unde aveau baza, și au făcut cam 14 ore dus-întors. „Sincer, mă așteptam că atunci când o să ajung pe vârf o să fiu foarte mândru de mine”, spune Lixandru „dar când am ajuns eram cam umil. Mi-am dat seama că suntem micuți. Și ăsta e un deal mai mare, nu-ți imagina că e un munte super-tehnic, dar și să mergi normal la altitudinea aia e destul de greu.”

Lixandru avea vreo 67 de kilograme când ajunsese în Rusia. Când a coborât de pe Elbrus, avea sub 60. Mâncarea e unul din lucrurile aparent banale pe care reînvață să le aprecieze când e pe munte, unde o masă poate însemna doar un baton energizant de 1.000 de calorii. A avut, la un moment dat, o zi în care a mâncat șapte batoane. „După un timp devin super-scârboase.”

Pasionații de alpinism cară de obicei cu ei ceva familiar, care n-ar avea ce căuta într-un rucsac, dar care le oferă confort. Lixandru ia tot timpul la el o pungă de jeleuri, un MP3 player și un power bank. Muzica îl ajută să adoarmă în nopțile imposibil de reci petrecute în cort. Pe Elbrus asculta Norzeatic și Khidja, prima încercare de a escalada Mont Blanc, în 2014, a fost punctată de primul album Mumford & Sons. 

Acum doi ani, Lixandru și prietenii lui au trecut de partea cea mai grea a ascensiunii pe Mont Blanc, vremea era perfectă, dar, când au ajuns pe ghețar, niște jandarmi le-au spus că sunt deschise crevasele și nu prea se mai știe care e traseul până sus. Le-au recomandat să-și ia corzi și să încerce a doua zi, sau să se retragă. A doua zi, vremea s-a stricat atât de tare încât au fost nevoiți să renunțe. În 2015, Lixandru a încercat din nou. În ziua de vârf, când el și prietenii lui au ieșit din adăpost la puțin sub 4.000 m, îi sufla vântul pe picioare. Au urcat bine o porțiune, dar exact înainte de vârf, pe la 4.600 m, nu se mai vedea nimic, un fenomen numit whiteout. Mont Blanc nu s-a lăsat cucerit nici atunci.

„E greu să iei decizia aia, îți zic sincer. M-am demoralizat așa, pe moment, coborârea a fost destul de tristă. Dar nu e bine să insiști în chestia asta. Muntele nu pleacă. Mai mergem o dată.”

Lixandru a auzit prea multe povești cu încăpățânați blocați în zăpadă de vremea rea, sau cu oameni morți de frig la câteva sute de metri de tabără. Preferă să știe în ce se bagă dinainte, încearcă să se documenteze cât poate de mult. Când cumpără echipament, se sfătuiește cu profesioniștii de la magazin și îl testează mai întâi pe munții din România, ca să se asigure că nu-i pune niciun fel de probleme.

Frică nu crede că i-a fost vreodată pe munte, doar în avionul spre el. Pe munte, până și teama de înălțime pe care o are dintotdeauna dispare. Înălțimile alea îl copleșesc în mii de feluri, dar îi dau și siguranță. Îl fac hiper-matinal, când acasă nu e deloc așa. Și, cel mai important, îi permit ca două-trei săptămâni pe an să se rupă complet. Perioada aia în care nu poți da de el, în care e doar el cu sine și cu provocarea din față îl poate costa cât vreo 10 weekenduri în Vamă, dar recalibrează aproape tot.

„Cred că de-asta o fac. Pentru că ai o altă apreciere asupra lucrurilor mici când te întorci. O pungă de Haribo acolo sus e super-importantă. N-o prețuiești atât de mult aici. Prima Cola pe care o bei când cobori, sau prima friptură. Sau primul duș cald, după vreo două săptămâni de nefăcut duș. Când te întorci de acolo, o perioadă ești un pic schimbat.”

Recent, Lixandru a reînceput pregătirea la sală cu vârful Lenin din Kârgâzstan în minte. A găsit doi oameni care se vor aventura alături de el și așteaptă confirmarea celui de-al treilea. La serviciu și-a anunțat deja planul: în iulie 2017 urcă din nou.

Poveste realizată împreună cu Huawei România în campania Make It Possible, o serie de povești ale unor oameni de succes, din domenii diferite, care reușesc să facă loc în viața lor pentru preocupări cât mai diverse. Fotografiile din acest material au fost realizate cu un telefon Huawei P9.