[#dordealba] Locul lui Lulu

Într-o parte e liceul de artă. În cealaltă, liceul economic. Între ele își ține mai toată ziua porțile deschise Art Cafe, loc de băut cafea pe zi și de dat din cap pe rock și drum’n’bass în weekend, o a doua casă pentru mulți elevi și loc de adunat istorii ale Alba Iuliei.

Diminețile-i încep la ora opt, odată cu primii liceeni care-și beau cafeaua de 5 lei înainte să intre la ore. Uneori, Adrian Olea, barmanul brunet de 20 de ani, îi găsește așteptând pe treptele din față; unii fac naveta și autobuzul îi lasă aproape de cafenea. Olea, pe care toți îl știu după numele de familie, lucrează de nouă luni aici, dar e de-al casei de dinainte, de când era în ultimul an de liceu și ajuta la curățenie sau făcut cafeaua, doar pentru că-i plăceau atmosfera și patronul cafenelei.

Emil Ceteraș, sau Lulu, cum i se spune, e cel care a pornit Art Cafe în 2010 și i-a dat o identitate. Acum, la 47 de ani, pielea i se strânge în riduri în jurul ochilor când zâmbește și-și spune povestea, e jovial și primitor și, la prea mult „dumneavoastră”, spune „sunt Lulu pentru toată lumea”. Ține minte clădirea de când avea vreo 10 ani și, de fiecare dată când ajungea pe strada Decebal, se oprea în fața curții ca să privească merii ba cu trunchi spiralat, ba înlănțuiți în forme de romb pe gardul curții. Era 1977, părinții lui divorțaseră, iar el și mama lui tocmai se mutaseră în Alba din Tulcea.

După liceu – din care ține minte casetele de rock înregistrate în fața radioului pe Europa Liberă și serile petrecute la prieteni pe acasă ascultându-le – și după facultatea de științe economice, Emil a vrut neapărat să se întrețină singur. Timp de patru ani a lucrat la British American Tobacco, pentru care la început aranja țigări în rafturi, iar în 1998 a ajutat la deschiderea filialei locale OMV, unde a dat prima dată de-un bar în spatele tejghelei. A plecat de acolo tot după patru ani, convins că vrea mai mult decât o viață în corporație care să-l țină departe de soția, Mirela, și de băiatul lui.

Așa că, împreună cu Mirela, a deschis un bar cu câteva mese, La Pas, care a devenit rapid o legendă locală. Patru ani mai târziu, în 2010, n-a stat prea mult pe gânduri când drumurile l-au adus din nou pe strada Decebal. Casa care-i fura ochii când era copil trecuse printr-o naționalizare și o vânzare, prin transformare într-un sediu de firmă și apoi într-un pub fără prea mult succes. Emil și Mirela au văzut în el continuarea dorită a pubului La Pas: un loc underground, unde să asculte muzica preferată – Pink Floyd, Frank Zappa, Led Zeppelin – și care să adune „partea boemă și avangardistă” a orașului.

Pe pereți sunt și acum tablouri mari, pictate cu chipuri de femei, fotografiile de la petreceri stau lângă rafturile cu cărți de anticariat, iar podeaua tocită e în ton cu mesele zgâriate. A gândit seri de boardgames, petreceri și seri tematice și se mândrește și acum cu petrecerea de jazz interbelic din aprilie 2012, pentru care un prieten s-a documentat sănătos pentru selecția de muzică și care a umplut cu vreo sută de oameni cele două camere, holul deschis și terasa din spate.

De la comunitatea mică de artiști locali pe care au coagulat-o în primul pub, Art Cafe strânge acum mai mult clienți vechi, care au plecat din oraș și mai vin în vizită și elevi de liceu. Îi ajung la urechi conversațiile lor și sigur sunt diferite față de acum șapte-opt ani: „Unii încearcă să creeze jocuri pe Android, alții sunt cu robotica”, spune Emil. „Am rămas foarte surprins să văd ce idei mature au, că sunt preocupați de ce vor să facă.” Pentru ei a și completat rock-ul cu hip-hop, drum’n’bass și dubstep în ultimii patru-cinci ani. Chiar dacă muzica asta nu-i neapărat pe gustul lui, chiar dacă i-au plecat din clienții mai vechi din același motiv, „războiul dintre generații” și muzici l-au câștigat elevii. („Nu pot să renunț la ele”, spune Emil. „Ăștia îmi sunt clienții.”)

„Ar fi fost mult mai rentabil să înșir niște canapele de piele și niște beculețe care să facă bic-bic”, spune Emil, „să punem un pic de house și terminam povestea, aveam mult mai mult succes.” Poate asta l-ar fi ajutat și în momentele de răscruce ale cafenelei: când nu reușeau să obțină autorizație de funcționare sau când a trebuit s-o închidă pentru trei luni și a pierdut clienți fideli. „Dar noi nu suntem așa. Sunt oameni care nu sunt ca ceilalți”, crede Emil, „oameni cărora trebuie să le oferi posibilitatea de a se exprima.” Așa că locul și-a păstrat stilul.

Vrea să îi reamenajeze barul, să-i vopsească și lăcuiască mesele și, poate, să transforme terasa nefolosită din spate într-un mic teatru de vară. Chiria, cheltuielile și datoriile pe care le-a mai strâns nu îl lasă deocamdată să treacă la un plan mai concret, dar Emil e sigur că nu vrea să se apuce de altceva. Pentru el, bucuria „barmaniei” a rămas la fel de vie și îi pare rău că n-a pus pe foaie toate poveștile pe care le-a aflat până acum: „Iei contact cu oameni de toate felurile, de toate categoriile. Sunt un om căruia îi place să asculte mai ales. Nu vorbesc foarte mult, dar îmi place să aud, să ascult și să învăț.”