Editorial DoR #4: #dordeducă

Prin primăvară, citind rezultatele unui chestionar pe care l‑am făcut în comunitatea DoR, am observat că printre lucrurile pe care spuneați că le discutați la bere, cu prietenii sau colegii, era și plecatul din țară. Criza se simțea binișor, deși încă nu se făcuseră reducerile de salarii, modificările aleatorii de legi și remanierile de fațadă. Nu trăiam bine, dar nu era nici apocalipsa.

Apariția subiectului m‑a surprins: nu credeam că plecarea din țară redevenise o opțiune. Ţin minte valul de plecări de după ’90, când cei care nu voiau să participe la proiectul România au tăiat‑o la primul semn de libertate. Ţin minte febra emigrării în Canada (care s‑a lipit și de o verișoară de‑ale mele). Mai țin minte că prin 2002 – 2003, când Adrian Năstase domina media mai ceva ca fetele în sânii goi astăzi, mulți sperau să plece înainte ca omul să devină președinte.

Am fost și eu printre ei. În 2003 am plecat la un master în Statele Unite, cu o vagă senzație că am scăpat de ceva. În 2007 m‑am întors. România creștea, totul era lapte și miere. Valurile de căpșunari n‑au fost niciodată considerate exoduri, plecarea lor părând să aibă un scop clar: facem bani și revenim. În plus, euro pe care îi trimiteau acasă alimentau economia și ridicau case cu etaj prin toată țara.

Dar răspunsurile din chestionarul din primăvară nu erau întâmplătoare. De atunci, am auzit tot mai mulți oameni spunând „Gata, plec!”, tot mai mulți oameni spunând că visează la altă viață. (Am prieteni și cunoștinte care au și tăiat‑o.) În tonul lor se simțea lehamite și disperare; nu mai aveau nicio de speranță de la țara asta. Şi mai dramatic era că mulți dintre ei chiar încercaseră, pe felia lor, s‑o pună pe picioare în ultimii zece ani, iar decizia asta marca un abandon.

Cosmin Alexandru scrie în acest număr despre generația lui, oameni născuți la sfârșitul anilor ’60, care de 20 de ani conduc companii și clădesc organizații. Nu demult, credeau că munca lor va face România mai bună, dacă nu pentru ei, măcar pentru copiii lor. Acum simt că s‑au păcălit și au început să‑și facă bagajele. Nici cei cu 10 ani mai tineri nu prea mai au suflu, după cum puteți citi în povestea Mirunei Cugler, care din liceu a pus umărul la schimbarea metehnelor naționale, de la nesimțire la pasivitate la abuz birocratic. Miruna a decis să nu se întoarcă, pentru că vrea să trăiască în liniște.

România sfârșitului lui 2010 nu e optimistă. Am vrut să arătăm în acest număr nu doar oamenii pe care i‑am pierdut sau pe care îi putem pierde, ci și câteva dintre blocajele care provoacă această disperare: de la inabilitatea de a lua decizii politice care să răspundă realității demografice, până la relația noastră defectuoasă cu monedele.

Nu vrem să spunem că totul e pierdut. De aceea am scris despre Let’s Do It, Romania!, cea mai mare acțiune civică a ultimiilor 20 de ani; peste 150 de mii de români au ieșit în acea sâmbătă la curățenie. Însă chiar și în povestea acestor oameni care și‑au sacrificat un an din viață pentru o cauză există suficiente ziduri: de la autorități indolente la limite de cunoștințe și experiență ale echipei. Vestea bună e că au reușit. Vestea și mai bună e că au încercat.

Poate, înainte să împachetăm cu toții, mai încercăm ceva. Fiecare ce‑și dorește. Dacă o căutăm suficient, nu cred să nu ne găsim superunealta* cu care să ne construim spațiul vital, platforma sau vehiculul pe care ni‑l dorim.

* Superunealta folosită în DoR #4 este cunoscută ca „lopata chinezească”. E o sculă versatilă, construită de un popor ingenios, folosită în aceste pagini de Artan, un bărbat care știe ce vrea.